Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

DESPRE LACRIMI :

Pojghița amăgirilor comode și a deznădejdii poate fi topită cu lacrimi - lacrimi calde și sincere, lacrimi de căință, lacrimi de iertare și împăcare. Printre cuvintele de folos ale Sfinților se regăsește constant îndemnul la a-L căuta pe Dumnezeu (și) cu lacrimi:

- „Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu lacrimi” (Sfântul Siluan Athonitul).

- „Darul plânsului și al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esențial pentru mântuirea noastră. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne că cel care le are a plăcut în chip deosebit Lui Dumnezeu și și-a atras în chip deosebit bunăvoința Lui, iar darul străpungerii și al lacrimilor este semnul că pocăința noastră a fost sau este primită” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

- „Doctorul așteaptă să vadă lacrimile tale. Apropie-te! Să nu te temi! Arată-i Lui rana, aducându-i și doctoria - lacrimi și suspine - că iată s-a deschis ușa pocăinței!” (Sfântul Efrem Sirul).

- „Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine decât toată lumea şi nu ai nevoie de plâns?” (Sfântul Isaac Sirul).

- „Cu lacrimile ochilor tăi udă-ţi obrajii, ca să odihnească peste tine Duhul lui Dumnezeu şi să te spele de întinăciunea urii tale” (Sfântul Isaac Sirul).

- „Lipsa plânsului, după învățătura Părinților noștri este un semn că rugăciunea noastră încă nu a atins prima sa treaptă de înălțare către Dumnezeu” (Cuviosul Sofronie de la Essex).

- „Să plângem, fraților! Ochii noștri să verse lacrimi înainte de a trece acolo unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre” (Sfântul Macarie cel Mare).

- „Să plângem pe măsura fărădelegii; pentru o rană adâncă să fie o tămăduire adâncă și îndelungată; pocăința nu trebuie să fie mai mică decât nelegiuirea” (Sfântul Ciprian).

- „Lacrimile în vremea rugăciunii sunt o frumoasă baie, iar după rugăciune să ții minte pentru ce ai plâns” (Sfântul Nil Sinaitul).

- „Cel ce spune că-și plânge păcatele sale și continuă să le facă se înșeală singur pe sine” (Avva Isaia Pustnicul).

- „Sufletul apăsat de necazuri se ridică spre Dumnezeu prin lacrimile pocăinței” (Sfântul Ioan Scărarul).

- „Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gândită (....) Precum apa, adăugându-se câte puțin în foc, schimbă văpaia cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului adevărat stinge toată văpaia mâniei și iuțimii” (Sfântul Ioan Scărarul).

- „David a păcătuit numai o dată și a plâns totdeauna, iar tu păcătuiești totdeauna și nu plângi niciodată” (Fericitul Augustin).

- „Sf. Apostol Pavel a plâns trei ani, zi și noapte, îndreptând lipsurile altora (Fapte 20, 31), iară noi nu plângem nici pentru ale noastre” (Sfntul Ioan Hrisostom).

[cristiboss56]

Duhul Sfânt, luând parte la neputinţa noastră, vine la noi, cu toate că suntem necuraţi de patimi şi de păcate. Şi dacă află mintea rugându-se cu sinceritate doar Acestuia, o ia în stăpânire şi pierde toată ceata gândurilor şi cugetelor viclene care-o înconjoară, şi-o îndeamnă la iubirea rugăciunii duhovniceşti.
Ai dorinţă să te rogi? Fă-te mort faţă de cele de pe pământ. Să ai întotdeauna patria în Cer, dar nu doar prin cuvinte, ci prin viaţă îngerească şi prin cunoaştere dumnezeiască. Leapădă-te de toate, ca să moşteneşti totul! Dacă eşti teolog adevărat, te vei ruga cu adevărat! Şi dacă te rogi cu adevărat, eşti un adevărat teolog!
Fericită este mintea care la vremea rugăciunii nu plăsmuieşte înlăuntrul ei nici o înfăţişare! Fericită este mintea care se roagă nestingherită şi dobândeşte în timp, mai mult, dorul după Dumnezeu! Fericită este mintea care, la vremea rugăciunii, devine nematerială şi liberă de toate! Fericită este mintea care, la vremea rugăciunii, rămâne netulburată de nici un lucru!
Dacă la vremea rugăciunii simţi o bucurie mai mare decât orice altă bucurie, atunci într-adevăr ai aflat rugăciunea adevărată. (Sfântul Nil Ascetul)

[cristiboss56]

Grigorie Palama spune în omiliile sale următoarele: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot ceea ce se face de noi este păcat”. Cu toate că noi izbutim să facem toate prin harul lui Hristos, totuși nimic nu ne dă harul fără împreună-lucrarea voinței omenești. Iată de ce vatămă și păgubesc pe om cele două mari rele, egoismul și nepăsarea. Nepăsarea este osândită de Dumnezeu și cel robit de ea – într-un oarecare fel – este părăsit de Dumnezeu, fiindcă, deși cunoaște din experiență că se cere și împreună-lucrarea lui odată cu harul lui Dumnezeu pentru învierea și sporirea lui, refuză împreună-lucrarea și trădează binecuvântarea harului dumnezeiesc, care singur de la el însuși i-a dăruit atâtea bunătăți. Iar mândria provoacă omului căderea și părăsirea de către har, cu mânie și scârbire, fiindcă acesta nu suferă însușirea propriilor lui daruri, să fie adică furate și însușite de om darurile cerești pe care harul le dăruiește cu îmbelșugare.
Dar această stare bună, care nu se întrerupe în toate orizonturile ei, este și se numește luminătoare și îl pregătește pe cel ce o deține pentru a treia și ultima treaptă a sfințirii și desăvârșirii celei după Dumnezeu. Monahul își mărginește, pe de o parte, înclinația dragostei lui la orice lucru din toată creația, iar pe de altă parte, se întoarce în întregime către Dumnezeu și cu râvnă fierbinte se dedică în mod practic păzirii poruncilor dumnezeiești. Astfel robind tot cugetul și toată voia și toată energia lui ascultării lui Hristos[1], moare complet pentru lume, nu mai trăiește el nici pentru sine, nici pentru altcineva, ci numai pentru Hristos, Cel ce a murit și a înviat pentru el[2]. Zice Domnul nostru Iisus că Eu sunt Viu și voi veți fi vii[3], și acolo unde monahul, care este viu cu adevărat, ca fiu al învierii, cele de sus dorește, cele de sus cugetă[4], acolo este și Hristos.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Cf. II Cor. 10, 5.
[2] Cf. II Cor. 5, 15.
[3] In. 14, 19.
[4] Col. 3, 1-2.

[cristiboss56]

Taina suferinței
Suferință multă dar și milă multă de la Dumnezeu
Cu cât tace mai mult Dumnezeu cu atât este mai prezent în viața noastră!
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!
Îngăduiți-mi să spun aici ceva ce poate am spus și altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere
ajutorul la vremea pe care o știe doar El.
Noi, oamenii, cu sensibilitatea noastră omenească suferim atât de mult, pătimim mult când sufletul nostru vede toate acestea!
Dumnezeu - care nepătimitor fiind, nu încetează să fie Făcătorul tuturor acestor făpturi care suferă și de aceea, din acest punct de vedere, nu poate să fie pasiv - cum este cu putință să vadă toate acestea și să nu înțeleagă ce ni se întâmplă? Noi ne putem pune în locul celuilalt. Uneori, ca om îi spun celui de lângă mine: „Uite, te înțeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău”.
Dumnezeu, cu mult mai mult este înlăuntrul sufletului nostru, înlăuntrul suferinței noastre, le știe bine pe toate acestea și mai mult, le are în mâinile Lui și cu o privire poate să le pună în ordine, să le alunge. Totuși, cu toate că le vede, le lasă să existe.
Omul strigă, urlă, uneori mai puțin, alteori mai mult, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Odată se roagă când strigă, altă dată scoate doar un simplu strigăt. Omul simte că Dumnezeu tace, nu aude, nu răspunde. Astfel, continuă să simtă durerea, să sufere. Prin urmare, pe de o parte avem realitatea, aceea că Dumnezeu tace.
Cât aș dori, cât v-aș ruga - chiar dacă suferim, chiar dacă suntem doborâți, chiar dacă în câteva rânduri lipsa de răbdare ne duce la deznădejde, la calea fără ieșire - ca toți să privim lucrurile astfel: cu cât este mai mare durerea, strâmtorarea, tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința noastră în El, nădejdea, încredințarea că Dumnezeu vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate.
Dacă mă întrebați, cred că aici este toată taina. Problema nu este să se întâmple ceea ce vrem. Ce vrea unul care suferă? Să nu sufere. Ce dorește unul care simte durerea? Să n-o mai aibă.
Dar nu este aceasta problema. Importanța constă în faptul că Dumnezeu prin acestea rânduiește ca omul să învețe lecția pe care o are de învățat. Dumnezeu, cu toate că are sensibilitate, dacă-mi este îngăduit să spun așa, simțire dumnezeiască și le sesizează pe toate, cu toate acestea, acceptă să vadă făptura Lui chinuindu-se, pentru că prin acestea vrea să ne îndrume să învățăm lecția și nu să scăpăm de ceea ce ni se întâmplă.
Așadar, aceasta este învățătura: cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent.
Cu cât parcă se pierd toate, cu cât nu există nădejde în nici o parte, cu atât mai mult Dumnezeu este prezent și intervine în chip nevăzut, tainic.
Nu ne descoperă nouă acest lucru, dar lucrează în sufletul omului, conform cu credința și nădejdea, cu starea fiecărui om.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos

[cristiboss56]

Oamenii uită mereu că Dumnezeu nu face deosebire între mic și mare, aceste categorisiri ținând doar de concepțiile omenești. Oamenii sunt gata să recunoască voia lui Dumnezeu într-o întâmplare zguduitoare, într-o manifestare izbitoare a dreptei judecăți dumnezeiești, nu se îndoiesc că Domnul conduce, în general, viața omului, dar în așa-zisele mărunțișuri refuză să vadă împlinirea voii lui Dumnezeu, uitând că niciun fir de păr nu cade din capul nostru fără îngăduința Lui și că purtarea Lui de grijă se întinde până și asupra celei din urmă vrăbii.
Cei ce gândesc așa nu-și dau seama că drumul vieții nu se măsoară numai în kilometri, ci fiecare pas ne duce spre aceeași țintă. Celor ce-L iubesc pe Domnul toate li se lucrează spre bine. Această iubire îi face să vadă în toate voia lui Dumnezeu, purtarea lui de grijă pentru fiecare pas al nostru, pentru fiecare faptă a noastră; ea nu se îndoiește nicio clipă că, ținând în mâinile Sale destinele omenirii, Dumnezeu este aproape de fiecare om luat în parte și că fiecare din noi poate să alerge la El, nădăjduind deplin, cu toate nevoile și cu toate grijile sale.
Cei ce-L iubesc pe Domnul nu iau în seamă cauzele secundare, nu pun pe seama oamenilor nimic, ci văd în toate mâna lui Dum,nezeu, Care cârmuiește până și cele mai mărunte evenimente, toate faptele și chiar gândurile. Atunci vom auzi în toate glasul lui Dumnezeu, vom vedea un scop bun în toate și toate sunetele vieții se vor contopi într-o minunată armonie.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă

[cristiboss56]

"Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, nu se pierde, dacă Maica Domnului îl apără”.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)
"Mult pot si sfintii lui Dumnezeu, dar niciunul cat Maica Domnului. Daca nu era Maica Domnului in ceruri, intre Sfanta Treime si noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă in genunchi si se roagă Preasfintei Treimi."
(Ilie Cleopa)

[cristiboss56]

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine...
Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.
Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.
Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.
Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...
Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.
S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...
Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.
Monahia Siluana Vlad