Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Doar eu îmi pot „judeca” alegerile…

Omule, tu nu cunoști motivele, durerile, bucuriile mele… le simți doar pe ale tale.

Știi toate trăirile mele? Ai fost vreodată în locul meu?

Ce știi despre mine, despre victoriile și eșecurile prin care am trecut?

Ce știi despre lacrimile și rugăciunile mele? Sau despre părerile mele de rău…

Știi ce e în inima mea? Îți mărturisesc, sunt cel mai aspru critic al meu…

Când vrei să arăți cu degetul, gândește-te… Fii sigur înainte de asta că tu ești perfect… că degetul tău e curat… că sufletul tău e spălat…

Dacă tu ești perfect… celelalte degete sunt îndreptate spre tine…

Nimeni nu intră în competiție cu ceilalți, nici eu nu vreau să demonstrez nimic. În fiecare zi adaug o experiență nouă, pentru a fi mai bun decât ieri!

Fii tu, un strop mai bun cu tine cel de ieri! Și cu cei din jur!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

[cristiboss56]

"Tot ce ierți ți se întoarce în binecuvîntare și belșug, și tot ce vrei să răzbuni te macină și te sărăcește, înmulțind rușinea și suferința. Primul examen al credinței este propriul orgoliu. Nimeni nu iartă și binecuvîntează decit renuntind la sine. Nu exista nici un principiu moral in numele căruia să nu ierți pentru că însăși Iertarea este un principiu suprem. Iertarea face ca totul sa existe chiar și după ce a fost pierdut - tot ce Dragostea a creat Iertarea a restaurat și a păstrat. De aceea și eu iert și ma bucur cind sint iertat."

Savatie Bastovoi

[cristiboss56]

Dacă iubirea este bucurie, de ce produce, de multe ori, suferinţă?
Suferinţa, de fapt, n-o produce iubirea în sine, ci o produce felul în care ne raportăm noi la persoana respectivă. Dacă iubeşti pe cineva, iar acela are de suferit şi nu-l poţi ajuta, atunci produce, cumva, şi suferinţă. Dar situația ca atare izvorăşte suferinţa, deoarece iubirea în sine nu este producătoare de suferinţă.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Dumnezeu Însuși L-a văzut pe Fiul Său răstignit și mai ales împovărat de păcatele oamenilor, lucru care L-a făcut să-și întoarcă ochii și să-L lase să sufere, dar apoi L-a înălțat pe Acesta și a rămas pildă și pentru noi.
Poate că nimic altceva nu folosește în această lume cât folosește suferința. Toate câte le faci, pe ici și pe colo, se pierd, dar durerea care este în trupul tău nu poate nimeni să ți-o ia. Și împărat de-ai fi, dacă te cuprinde durerea, va trebui să o rabzi. Poate „vreo fărâmitură” să-ți dea ca să te ușureze, dar nu sunt de ajuns fărâmiturile, în special când este vorba de suferința sufletească. Să le purtăm pe acestea și să credem că Dumnezeu va scoate din ele tot binele.
Nimic altceva nu ne face atâta bine
Cât ne face suferința noastră și suferința oamenilor.
Taina Suferinței - Arhim. Simeon Kraiopoulos

[cristiboss56]

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită. Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului. Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud. Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Ernest Bernea

[cristiboss56]

"... Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea s-a sfârșit. Așadar se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu,nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. " Apocalipsele" contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.
Așadar, suflet drag trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viata ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează!
Ești o minune! "
~ Hrisostom Filipescu ~

[cristiboss56]

Dragostea se manifestă tocmai prin aceea că văzând şi ştiind neputinţele şi defectele omului drag, să le rabzi cu nădejdea de a le îndrepta prin propria ta sensibilitate şi înţelegere. Este important să învăţăm să păstrăm familia, pentru că cel rău atacă cel mai mult familiile care au ca temelie harul dumnezeiesc şi iubirea. Mai întâi de toate, el încearcă să-l despartă pe om de Dumnezeu, să-l facă să încalce porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, iar odată cu ea şi pe cea de-a doua: „Să iubeşti pe aproapele tău”. Una dintre nevoinţele cele mai mari într-o căsnicie este aceea de a păstra familia în pofida tuturor relelor. Chiar şi înţelepciunea populară spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Se are în vedere următorul lucru: înainte de a învăţa să iubim, vom învăţa să suportăm neputinţele aproapelui şi prin aceasta să împlinim legea lui Hristos.Trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, smerenia, cum să păstrăm pacea. Acestea formează temelia unei familii. Pentru aceasta e nevoie de multă smerenie, răbdare şi iertare. Familia trebuie acceptată ca un mare dar, pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Îndoielile să fie excluse, pentru că Sfânta Scriptură spune: „Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”.
Pr. Evgheni Şestun