Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Auzind evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu de egumenul Ioan, din ţinutul Argeşului şi iubindu-l mult pentru înţelepciunea lui, în anul 1692 îl numeşte egumen şi ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care atunci se zidea. Şi a povăţuit cuviosul arhimandrit Ioan timp de 33 de ani marea lavră de la Horezu, fiind întru toate râvnitor la cele sfinte, asemenea Mariei, şi prea iscusit iconom al celor din afară, asemenea Martei.
Arhimandritul Ioan a condus mai întâi lucrările de zidire ale Mănăstirii Horezu (1692-1697). Apoi a împodobit-o cu aleasă pictură, învrednicindu-se să fie şi el zugrăvit alături de familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, lucrările de zidire ale bolniţei (1696) şi ale paraclisului ctitoricesc din incintă, prin dania soţiei evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului „Sfântul Ştefan”, peste apa Horezului, ctitorită de Ştefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu (1698), iar în partea de nord a mănăstirii a ctitorit personal Schitul „Sfinţii Apostoli” (1700), pe care apoi îl închină lavrei.
Cuviosul egumen Ioan a condus lucrările de zidire şi înnoire şi la alte mănăstiri, precum: Polovragi (1703); Surpatele, ctitorită de doamna Maria (1706); paraclisul Mănăstirii Cozia (1710) şi altele, fiind considerat în vremea sa cel mai iscusit „ispravnic” de biserici şi mănăstiri din Ţara Românească. Iar călugărilor care se nevoiau în bisericile zidite de el le cerea numai să-l pomenească la rugăciunile lor, precum singur spune: „Cu plecăciune mă rog ca în toate joile de peste an, într-o săptămână o dată, să nu lipsească Sfânta Liturghie, ca să se bucure şi sufletul meu de acea rugăciune a sfinţiilor voastre, şi să aibă ticălosul meu suflet nădejde întru slava lui Dumnezeu...”.
Cuviosul Ioan arhimandritul era, totodată, cel mai apropiat sfetnic de taină, colaborator şi duhovnic al familiei domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Iar după mucenicia sa şi a celor patru copii la Constantinopol (1714), egumenul Ioan era singurul părinte şi mângâietor, după Dumnezeu, al soţiei fericitului ctitor, rămasă văduvă cu şapte copii.
Săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul egumen Ioan şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în vara anului 1726, fiind înmormântat de obştea mănăstirii în biserica voievodală.
Arhimandrit Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

In Biserica Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Markopulos din partea de miazăzi a insulei Kefalonia, la 25 km de Argostoli, în fiecare an, de la 6 până la 15 august, se petrece un fapt minunat, pe care locuitorii l-au legat de icoana Maicii Domnului.
Pe coasta dealului unde este zidit satul, cu mulți ani înainte s-a săvârșit o minune care este legată de icoana Maicii Domnului. Odată, sătenii au văzut cum un copac fusese cuprins de flăcări și au alergat înspre el, crezând că s-a aprins un foc în pădure. Dar când au ajuns acolo, au observat un fapt minunat. Deși copacul arsese până la rădăcină, pe ea se afla icoana Maicii Domnului pe care focul nu o atinsese.
Locuitorii, plini de emoție, s-au închinat icoanei, după care au luat-o și au dus-o în biserica din satul lor, unde și ceilalți săteni au avut ocazia să se închine ei. A doua zi dimineața, când numărul celor ce voiau să se închine icoanei se înmulțise mult, cu toții au constatat că icoana lipsește. În cele din urmă, în urma mobilizării sătenilor, icoana a fost aflată la locul ei de mai înainte. Era iarăși așezată pe rădăcina copacului ars. Icoana a fost adusă din nou în biserică, unde a fost încuiată. În următoarea zi, au găsit-o la același loc. După ce s-a săvârșit aceasta de trei ori, sătenii au fost convinși că voia Maicii Domnului este ca icoana să rămână acolo, pe rădăcina copacului ars. De aceea au construit o biserică deasupra rădăcinii copacului și au așezat în ea icoana.
Mai târziu, s-a zidit acolo o mănăstire de maici. Într-o zi, s-au apropiat de locul acela mai multe corăbii cu pirați. După ce au coborât pe uscat, pirații s-au îndreptat spre mănăstire cu scopul de a o prăda. Atunci monahiile s-au rugat Maicii Domnului ca să ocrotească mănăstirea și pe ele. Îndată s-a săvârșit minunea. Mănăstirea a fost înconjurată de șerpi, care i-au pus pe fugă pe pirați. Faptul acesta a fost considerat un semn de la Maica Domnului, prin care s-au izbăvit și monahiile și mănăstirea. De atunci în fiecare an se arată șerpii, chiar și în interiorul bisericii – stau agățați chiar și de icoane, de candele sau de strane, iar la 15 august pleacă.
Dacă într-un an șerpii nu se arată, aceasta este un semn prevestitor de nenorociri pentru insulă, așa cum s-a întâmplat în 1940 și în 1953, când insula a fost zguduită de cutremur. Nimeni dintre specialiștii care au cercetat șerpii nu-i poate încadra într-una din cunoscutele specii de șerpi. Sunt de culoare gri, subțiri, iar lungimea lor nu depășește un metru. Au pielea catifelată, iar pe cap, precum și capătul limbii, formează o cruce mică.
Așa cum este bine cunoscut, șerpii sunt considerați tămăduitori și neprimejdioși, de aceea și credincioșii îi ating fără frică. De altfel, ei constituie unul dintre motivele pentru ca oricine să viziteze insula în Postul Maicii Domnului (luna august).
Sursa: marturieathonita

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Ενα θαύμα του Αγίου Φανουρίου
Textul de mai jos este al unui cititor de-al nostru care a încercat să descrie o minune care i-a schimbat viața lui și a familiei lui:
„Mi s-a întâmplat ceva în viață, fapt pentru care este de datoria mea să fac cunoscut lumii întregi acest lucru.
Pe 27 iulie 2002, în timp ce mă aflam în satul Chania, am fost sunat să merg în Atena pentru că Andrei, fiul meu, era foarte bolnav. De aceea, în ziua următoare m-am aflat în casa celui mai mic fiu al meu, în Kalithea, Atena.
Atunci am aflat cum au evoluat lucrurile până în acel moment. De o săptămână, Andrei avea o febră oscilantă și probleme digestive, astfel că s-a dus la Spitalul Tzaneio pe 20 iulie. Doctorii i-au spus că este o problemă intestinală și că ar trebui să fie internat în spital. Fusese la spital împreună cu un prieten care s-a oferit să-l însoțească. Într-un final au hotărât să nu rămână atunci la spital și au plecat. Însă până pe 26 iulie starea lui era aceeași. Ca urmare a insistenței soției sale, a hotărât să-l cheme pe același prieten și, în ziua Sfintei Mucenice Paraschevi, au mers la Spitalul Genimatas. Din ceea ce spune însoțitorul său, Andrei, la intrarea în spital, nu arăta deloc bine. Doar ce l-au văzut medicii, au constatat gravitatea situației lui și într-un timp foarte scurt toată secția de gardă se afla în jurul lui.
Bolnavul îndată a intrat în comă și a fost introdus la Terapie Intensivă, iar de acolo s-a trezit la Spitalul Sismanogleio. Pe durata transferului său la acest spital, doctorii însoțitori au spus prietenilor acelui bolnav că în acel moment doar inima funcționa singură, în rest toate celelalte organe funcționau prin susținere.
Eu ajuns la Spitalul Sismanogleio pe 28 iulie, chiar de ziua mea de naștere. Atunci l-am văzut pe Andrei într-o stare jalnică, era conectat la aparate, schimbat la față, cu picioarele învinețite de la genunchi în jos. Medicii erau panicați, încă nu reușeau să identifice virusul care îi provocase această situație.
Din cauza instabilității stării lui de sănătate, era suspect de leptospiroză.
Între timp, doctorii i-au administrat antibiotice. În cele din urmă i-au găsit un virus care, după ne-au spus, nu este comun Greciei.
La un moment dat, bolnavul a avut nevoie inclusiv de o traheotomie. Trecuse exact o lună și Andrei nu-și revenise deloc, în timp ce doctorii ne susțineau cum puteau.
Pe 26 august, la ora 13.00, când ca de obicei sunt informate rudele bolnavului, am intrat și eu să vorbesc cu profesorul de la terapie intensivă. Informarea a fost exact aceasta: „Bolnavul dumneavoastră nu prezintă nici o îmbunătățire, dimpotrivă CT-ul ne arată că în mare parte creierul lui este mort”.
Cu alte cuvinte, nu aveam nici măcar o speranță cât de mică. Acest lucru îl arătau organele lui, pentru că, în ciuda tuturor încercărilor medicilor de a-l trezi, era imposibil.
Însă a doua zi dimineața, pe 27 august, doctorul de gardă l-a văzut cum se trezește. Medicul i-a spus a fost că are o soție bună, care ai-a stat alături, iar Andrei i-a răspuns cu greutate, din cauza traheotomiei, cu un simplu „da”.
În aceeași zi am mers la spital cu fiul meu Giorgos. La ora 12.30 a intrat doar el la terapie intensivă, în timp eu am rămas pe culoar. Deodată văd pe fiul meu cum vine plângând!
În acel moment, chiar dacă niciodată nu mi-am pierdut credința, m-am gândit că „totul s-a terminat”.
M-am apropiat de el și în hohote de plâns mi-a zis: „Tată, am vorbit cu Andrei, se simte mai bine!”. Nu pot să descriu ce sentimente am trăit atunci! Ne-am întors la același profesor pentru înștiințare și, surprins fiind și acesta, ne-a spus că există o îmbunătățire generală.
Bolnavul se vindecase aproape complet, în afară de mișcare. După 10 zile, Andrei s-a întors la spitalul Genimatas, de unde aparținea, de acolo a fost transferat la Boula și, după o anumită perioadă de timp, a mers acasă și s-a întors la muncă.
Pentru mine a fost o minune! În ziua când Andrei s-a trezit pentru prima oară, în acea noapte am văzut în vis un ostaș roman. Sunt creștin ortodox, dar nu merg regulat la biserică și de aceea nu știam icoana Sfântului Fanurie. Am văzut în vis acest ostaș roman deasupra unei case dărâmate, nu mi-a vorbit, nu am avut nici o discuție.
Cuprinși fiind de bucurie, în acea zi o femeie ne-a spus că este ziua Sfântului Fanurie și că ar trebui să mergem să aprindem o lumânare. Am mers, așadar, la o biserică din apropiere și acolo, aplecându-mă să mă închin, am văzut icoana ostașului roman pe care îl visasem în ajun, care nu era altul decât Sfântul Fanurie! Mare să fie harul lui și slăvit numele lui!
Eu spun că Sfântul Fanurie, a cărui zi de prăznuire este pe 27 august, a făcut o minune și l-a readus la viață pe fiul meu. Nu vreau să conving pe nimeni că este minune. Pur și simplu am trăit aceasta, o trăiesc și-I voi mulțumi lui Dumnezeu și Sfântului Fanurie în fiecare ceas al vieții mele.
Singura făgăduință pe care am făcut-o sfântului a fost ca această minune să o afle cât mai mulți oameni, chiar dacă sfântul – cu siguranță – nu are nevoie de a mea mărturisire”. (Emmanuel Pantelakis)

[cristiboss56]

Minunile Sfintei Paraschevasunt nenumărate. Nu găsesc cuvintele şi nu cred că aş reuşi să scriu despre toate „intervenţiile fericite” ale Cuvioasei în viaţa mea!
Nu merit nimic, sunt păcătoasă şi nevrednică, dar Sfânta m-a ascultat! Atunci când mi-a fost mai greu, am simţit mângâiereaei: tatăl meu s-a simţit mai bine, medicii l-au ţinut o zi la oxigen, apoi au fost surprinşi de evoluţia bolii; fratele meu a depăşit multe obstacole; s-au rezolvat probleme de sănătate şi financiare ale familiei.
Sfânta m-a mângâiat; parcă simt cum îmi dă putere şi curaj să merg mai departe, să lupt, să ţin piept obstacolelor şi ispitelor.
Ce impresionant este la sărbătorile Sfintei, în octombrie: frumoasele slujbe, mulţimea de oameni veniţi de la sute de kilometri, chipurile lor luminate, cu totul schimbate în faţa sfintei racle. O, mare minune, Doamne! Nici nu ne dăm seama de imensa comoară pe care o avem la Iaşi! Suntem orbi sufleteşte din cauza păcatelor!
Doamne, n-o merităm pe mult-milostiva şi grabnic ajutătoarea dăruită nouă spre a ne ocroti când ne este mai greu în călătoria pe marea învolburată a vieţii! (T.M., Iaşi)
(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, volumul II, Editura Doxologia, 2014, pp. 94-95)

[cristiboss56]

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei.
Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).
Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.
Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic ne*curat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).
Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.
Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.
Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).
Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am po*vestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN!
Pr.CLEOPA Ilie

[cristiboss56]

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.
Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.
Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.
Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.
Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.
Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.
Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.
Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.
Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.
Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.
De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.
Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU

[cristiboss56]

La Chilia Sfântului Ioan Gură de Aur, care aparţine de Schitul Sfântul Panteleimon al Mânăstirii Koutloumousiou, monahul Daniil este încă în viaţă luptând pentru cele duhovniceşti. Precum ne încredinţează el însuşi, şi după cum am auzit de asemenea de la alţi părinţi, el a fost bolnav mai bine de 20 de ani: capul său, spatele, rinichii, inima, picioarele şi câteodată tot trupul îl durea. El a fost la mulţi medici şi a făcut multe investigaţii, raze X şi radiografii, toate cu acelaşi rezultat.
Medicii nu au putut găsi nici o dereglare trupească; cu toate acestea, monahul continuă să sufere de o boală inexplicabilă, iar medicii şi ştiinţa sunt neputincioşi în a-l ajuta.
Acum câţiva ani, pe 27 iulie, în timpul privegherii de praznicul Sfântului Panteleimon, părintele Daniil, cu mare credinţă şi lacrimi în ochi, l-a rugat stăruitor pe Sfântul Panteleimon cu aceste cuvinte:
,,O, Sfinte al lui Dumnezeu şi patron al schitului nostru, tu care eşti medic şi care, pentru dragostea lui Hristos, ai fost muncit şi ţi-ai vărsat sângele, roagă-L fierbinte pe Hristos Stăpânul nostru să-mi dăruiască sănătate, astfel ca şi eu să pot să slăvesc numele Lui şi să cânt în timpul privegherilor sănătos fiind”.
Sfântul Mare Mucenic Panteleimon, doctorul cel mult milostiv şi grabnic ajutător
Spunând acestea, de durere şi cu totul istovit, monahul Daniil a căzut într-un somn uşor şi l-a văzut pe Sfântul Panteleimon în vedenie îngenunchind înaintea scaunului lui Dumnezeu şi cerând să-i înapoieze sănătatea călugărului.
Monahul Daniil L-a auzit pe Hristos Stăpânul spunându-i Sfântului Panteleimon: ,,Fratele meu, Mare Mucenice Panteleimon, eşti tu cumva mai plin de milostivire decât Mine ? Sau ai tu mai multă dragoste pentru oameni decât Mine ? Ştiu că ţi-ai vărsat sângele de dragul Meu, dar nu mi-am vărsat şi Eu Sângele şi continui să Mi-l vărs zi de zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor ? Să cunoşti că este voia Mea, şi este adesea spre folosul cuiva, ca trupul să-i fie bolnav, ca sufletul său să poată fi mântuit. Aşa doresc să se mântuiască mulţi oameni”.
Când părintele Daniil a auzit aceste cuvinte, el s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind de asemenea Sfântului Panteleimon pentru strădaniile şi mijlocirea sa. Şi de îndată, precum ne-a spus el însuşi, o povară a fost ridicată de pe el şi a fost încredinţat în sinea lui că trebuie să-şi poarte crucea şi boala sa cu răbdare şi mulţumire.