Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Câți mergem la biserică, dar nu ne obosim să zicem: „Bună, eu sunt Costică!”, altul să zică: „Salut, eu sunt Ion!”. Noi nu știm pe nimeni. Trec pe lângă noi oameni în suferințe majore. Zicem Domnului să ne rugăm..., dar nu întindem mâna să ajutăm.
Eram într-o duminică dimineață – o zic tot timpul asta, tot timpul o zic, pentru că a devenit o obsesie, în care ne zbatem uneori și pe care le numim zile normale – la Catedrala din Sibiu (care este o catedrală care se pornește greu la rugăciune, dar când se pornește, duduie!), la o Dumnezeiască Liturghie, cu adevărat Dumnezeiască! Mi s-a părut că nici nu sunt acolo. Și în timpul Liturghiei așa de bine m-am simțit, încât îndrăznesc să spun că mă luase un drac al mândriei: „Mamă, ce frumoasă Liturghie!”.
Dar când să ies afară, văd o tanti care avea două cârje și suferea de două ori mai multă boală decât toți oamenii pe care îi cunoșteam în toată viața mea: tanti Ana. O haioasă cu ochelari, care biruiește moartea de vreo douăzeci de ani. Se tot ascunde de moarte și moartea n-o găsește! O caută, dar nimic!
Tanti Ana, căzută, săraca, supărată, era un pic murdară. Și una, o dodoloață de femeie care pare mereu că are o țăcăneală mare, stătea lângă tanti Ana.
Și zic: „Tanti Ana, ce s-a întâmplat?”. Deci eu veneam din harul Ierusalimului... „Tanti Ana, ce s-a întâmplat cu dumneata?”
Zice: „Părinte, m-am grăbit să ajung și eu pe scări, totuși să prind și eu un pic de slujbă! Și pe când urcam, am alunecat și am căzut”.
Și toate femeile acelea cuvioase în Liturghie au trecut pe lângă ea, ca și cum nu ar fi văzut-o. Ba chiar una i-a strigat, în vreme ce, totuși, una, cea mai puțin cuvioasă, o ridica: „Las-o dragă, aia are două pensii!”. Și ea a ridicat cârjele și a zis: „Da' pe ăstea două nu le vrei”.
Aia nu le-a vrut! Și astalaltă, care părea cea mai neprezentă în Liturghie, că tot timpul are ceva de comentat și de vorbit la câte un fluture ce-i zboară prin cap, a luat-o, a pupat-o, a mângâiat-o și a dus la desăvârșire Liturghia. Adică, ea a demonstrat că a înțeles din Liturghie mult mai mult decât toți ceilalți!
(Părintele Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 24-25)

[cristiboss56]

Intr-un cuvant, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această radacină nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

[cristiboss56]

Fiind întrebat de un tânăr asupra modului în care ar trebui să își aleagă partenera de viață sau asupra criteriilor de aflare a „sufletului pereche”, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul i-a recomandat „să se îngrijească să caute o fată bună, care să-l odihnească sufletește, pentru că pe fiecare îl odihnește un alt caracter”.
Iar sentimentul acela de „odihnă” sau de „pace” nu se restrânge doar asupra trupului, ci vizează mai ales sufletul, acoperind, astfel, întreaga existență umană.
(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană ‒ între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 52)

[cristiboss56]

Omul duhovnicesc
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131
„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți.
Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea.
Că după cum acela, care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (Însuși) a venit să-l pună pe pământ - și vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești.”

[cristiboss56]

"Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

In trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă și cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte. Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune. El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciuniimult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 32-33)

[cristiboss56]

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița

Biserica Ortodoxă prăznuiește la 12 iulie Sfânta Icoană Prodromița de la Muntele Athos. Icoana Maicii Domnului numită „Prodromița” este una dintre icoanele făcătoare de minuni, păstrate în Schitul românesc Prodromu, în Sfântul Munte Athos. Prodromița este o icoană zugrăvită în chip minunat, în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, ieroschimonahul Nifon, primul stareț al Schitului Prodromu, și ieroschimonahul Nectarie au ieșit din Sfântul Munte Athos și au mers în țară, dorindu-și o icoană a Maicii Domnului, care să fie așezată în biserica cea nouă. Cei doi părinți au găsit în Iași, un bătrân pictor evlavios, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să facă această icoană. S-au tocmit însă ca să lucreze numai cu post și aspră rânduială. Bătrânul iconar a primit învoiala și iată ce scria el, în 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită. După ce am terminat veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fața Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. Și așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind că a doua zi sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul de lucru. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”. Icoana Prodomița este pictată pe lemn de tei, având un metru înălțime și 70 centimetri lățime.