Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

"Fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt"



"Membrii fiecărei familii trebuie să aibă anumite moduri în care să descopere că sunt diferiţi şi să facă loc pentru individualitatea fiecăruia. Aceasta cere să se spună cu sinceritate cum se vede pe sine însuşi fiecare membru al familiei şi cum îl vede pe celălalt. Atunci când unul dintre soţi se încredinţează în căsnicie de o diferenţă a celuilalt la care nu se aştepta sau pe care nu o cunoştea, este neapărat necesar să vadă aceasta ca pe o ocazie de îndreptare şi de înţelegere în special, nu ca pe o declaraţie de război.

Dacă modul de abordare al diferenţelor celuilalt se bazează pe determinanta „Cine are dreptate?” (război) sau pe o stare care presupune că diferenţele nu există (negaţie), atunci se nasc condiţiile unui comportament patologic al oricărui membru al familiei, şi în special al copiilor. Soţii văd diferenţele care conduc la conflictul de interese ca pe un atac, ca pe o dovadă că celălalt nu-l iubeşte. Când soţii descoperă că celălalt este un om diferit decât îl credeau ei, sunt dezamăgiţi. Ceea ce descoperă acum este caracterul celuilalt văzut non-stop (24 din 24), lucru pe care nu-l putuseră observa înainte de căsătorie şi care nu se potriveşte cu aşteptările lor. De exemplu, soţia pune prea multă sare în mâncare sau soţul îşi aruncă hainele pe unde apucă.

Diferenţele pe care le descoperă unul la celălalt sunt considerate de soţi ceva rău, deoarece conduc la certuri, la contraziceri, iar contradicţiile le reamintesc că fiecare este proiecţia sau prelungirea celuilalt. Diferenţa dintre soţi este însă ceva care poate fi folosit ori într-un mod distrugător, ori ca un prilej de îmbogăţire.

Diferenţele care îi deranjează pe soţi sunt de obicei diferenţe de dorinţă, de obişnuinţă, de gusturi, de idei şi de aşteptări. Atunci când soţii au destulă preţuire de sine pot să aibă încredere unul în celălalt, pot fi siguri fiecare de capacitatea lui de a prelua de la celălalt, de a putea să aştepte să primească şi, respectiv, să dea celuilalt fără să se simtă furat, de a folosi diferenţele faţă de celălalt ca pe o ocazie a propriei dezvoltări.

Soţii deseori nu au încredere în capacităţile lor. Fiecare simte că tot ce are îi ajunge doar lui să se ţină în viaţă şi prin urmare nu îi prisoseşte nimic pentru a da celuilalt. Şi, deoarece nu au încredere unul în celălalt, unele zone ale vieţii lor comune, care solicită de la ei să-şi arate capacitatea de a-şi asuma specificul, individualitatea celuilalt, se arată ca un pericol iminent.

Aceste zone sunt cea financiară, mâncarea, dragostea, psihologia, cultura, serviciul, creşterea copiilor, relaţiile cu părinţii. Realitatea însă îi obligă să hotărască ce vor face împreună şi separat. Trebuie să înveţe pentru aceasta sa îşi exprime părerile, dorinţele, sentimentele şi cunoştinţele lor fără să se epuizeze, fără să îl frâneze sau să îl grăbească pe celălalt şi reuşind să împlinească o convieţuire, o joncţiune autentică a propriilor păreri personale cu cele ale celuilalt.

Pentru a reuşi să construiască o legătură funcţională și vie, fiecare poate spune: gândesc precum gândesc, simt precum simt, ştiu ceea ce ştiu, sunt eu însumi, dar nu te judec pe tine pentru că tu eşti tu şi primesc cu bucurie tot ceea ce ai de dat. Să vedem ce putem face ca să reuşim împreună cu datele existente - este o atitudine realistă…"

(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia)

[cristiboss56]

Prin Evanghelia Sa, Mântuitorul ne-a arătat că suntem mai presus decât păsările cerului și decât înflorirea pământului, pentru că Sângele Său ne-a făcut să fim de preț, iar grijile noastre, în raport cu grija lui Dumnezeu pentru noi, sunt oricum în dezechilibru.
Ne aflăm de fiecare dată dinaintea unei provocări. Suntem chemați să ne luăm în serios; să devenim parteneri ai Mântuitorului pentru propria noastră mântuire; să credem, nedezlipiți de El, că de fiecare dată, atunci când suntem în griji și în necazuri, El este parte integrantă a vindecării și a ieșirii noastre din griji și din necazuri.
Prin Duhul Sfânt am învățat că suntem oamenii lui Dumnezeu și că, de fiecare dată când vorbim despre noi ca despre niște oameni, o facem în virtutea faptului că Dumnezeu ne iubește și admite să fim chipul Slavei Sale, deși purtăm rănile păcatelor.
(Preot Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 13-14)

[cristiboss56]

Câți mergem la biserică, dar nu ne obosim să zicem: „Bună, eu sunt Costică!”, altul să zică: „Salut, eu sunt Ion!”. Noi nu știm pe nimeni. Trec pe lângă noi oameni în suferințe majore. Zicem Domnului să ne rugăm..., dar nu întindem mâna să ajutăm.
Eram într-o duminică dimineață – o zic tot timpul asta, tot timpul o zic, pentru că a devenit o obsesie, în care ne zbatem uneori și pe care le numim zile normale – la Catedrala din Sibiu (care este o catedrală care se pornește greu la rugăciune, dar când se pornește, duduie!), la o Dumnezeiască Liturghie, cu adevărat Dumnezeiască! Mi s-a părut că nici nu sunt acolo. Și în timpul Liturghiei așa de bine m-am simțit, încât îndrăznesc să spun că mă luase un drac al mândriei: „Mamă, ce frumoasă Liturghie!”.
Dar când să ies afară, văd o tanti care avea două cârje și suferea de două ori mai multă boală decât toți oamenii pe care îi cunoșteam în toată viața mea: tanti Ana. O haioasă cu ochelari, care biruiește moartea de vreo douăzeci de ani. Se tot ascunde de moarte și moartea n-o găsește! O caută, dar nimic!
Tanti Ana, căzută, săraca, supărată, era un pic murdară. Și una, o dodoloață de femeie care pare mereu că are o țăcăneală mare, stătea lângă tanti Ana.
Și zic: „Tanti Ana, ce s-a întâmplat?”. Deci eu veneam din harul Ierusalimului... „Tanti Ana, ce s-a întâmplat cu dumneata?”
Zice: „Părinte, m-am grăbit să ajung și eu pe scări, totuși să prind și eu un pic de slujbă! Și pe când urcam, am alunecat și am căzut”.
Și toate femeile acelea cuvioase în Liturghie au trecut pe lângă ea, ca și cum nu ar fi văzut-o. Ba chiar una i-a strigat, în vreme ce, totuși, una, cea mai puțin cuvioasă, o ridica: „Las-o dragă, aia are două pensii!”. Și ea a ridicat cârjele și a zis: „Da' pe ăstea două nu le vrei”.
Aia nu le-a vrut! Și astalaltă, care părea cea mai neprezentă în Liturghie, că tot timpul are ceva de comentat și de vorbit la câte un fluture ce-i zboară prin cap, a luat-o, a pupat-o, a mângâiat-o și a dus la desăvârșire Liturghia. Adică, ea a demonstrat că a înțeles din Liturghie mult mai mult decât toți ceilalți!
(Părintele Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 24-25)

[cristiboss56]

Intr-un cuvant, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această radacină nu poate ieși decât bine. (Fericitul Augustin)

[cristiboss56]

Fiind întrebat de un tânăr asupra modului în care ar trebui să își aleagă partenera de viață sau asupra criteriilor de aflare a „sufletului pereche”, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul i-a recomandat „să se îngrijească să caute o fată bună, care să-l odihnească sufletește, pentru că pe fiecare îl odihnește un alt caracter”.
Iar sentimentul acela de „odihnă” sau de „pace” nu se restrânge doar asupra trupului, ci vizează mai ales sufletul, acoperind, astfel, întreaga existență umană.
(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană ‒ între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 52)

[cristiboss56]

Omul duhovnicesc
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia IX, 7-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 130-131
„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om și darul Duhului Sfânt, pe care se învrednicește a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă și cu îndelungă răbdare prin încercări și ispite, că libertatea voinței (omenești) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învrednicește să dobândească libertatea față de patimi și înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăția cea duhovnicească și înțelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtași cei ce sunt creștini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toți oamenii care au duhul lumii acesteia, (de așa-zișii) înțelepți și pricepuți.
Un astfel de om pe toți oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască și să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaște ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovnicești prin cele duhovnicești se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă și disprețuiește lucrurile care sunt (iubite și) slăvite în lumea aceasta, cu bogăția, desfătarea, plăcerea, ba chiar și cunoașterea.
Că după cum acela, care este cuprins de fierbințeală și arde, disprețuiește orice hrană și băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt și aceia care ard de dorul cel ceresc, curat și sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu și de focul cel ceresc și divin, (foc pe care) Domnul (Însuși) a venit să-l pună pe pământ - și vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciți și arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceștia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde și-i face să caute pe Dumnezeu și bunurile cele cerești.”

[cristiboss56]

"Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt."
Cuviosul Siluan Athonitul