Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Lupta cu patimile
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Cheremon, Cap. VI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 503-504
„Trei sunt motivele, a răspuns atunci fericitul Cheremon, care fac pe oameni să se stăpânească de la vicii: teama de gheena și de legile de aici, speranța și dorința Împărăției cerurilor și sentimentul binelui împreună cu dragostea pentru virtuți. Teama ne face să ne ferim de rău, precum s-a spus: «Teama de Domnul urăște răul». Speranța respinge atacul tuturor viciilor: «Nu greșesc toți cei ce nădăjduiesc în El». Dragostea nu se teme de prăpastia păcatelor, fiindcă «Dragostea niciodată nu cade» și de asemenea: «Dragostea acoperă mulțime de păcate». De aceea fericitul Apostol, cuprinzând toată puterea mântuirii în practicarea acestor trei virtuți, spune: «Acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea». Credința face ca, de teama judecății și a pedepselor viitoare, să ne ferim de contactul cu viciile. Nădejdea, îndepărtând mintea noastră de la cele prezente, disprețuiește toate plăcerile trupului, prin așteptarea darurilor cerești. Iar dragostea, aprinzându-ne cu ardoarea minții către dragostea de Hristos și către roadele virtuților duhovnicești, face ca tot ce este contrar acestora să urâm cu tot disprețul. Deși acestea trei par a avea același scop (căci ne îndeamnă să ne stăpânim de la lucrurile neîngăduite), totuși, au mari trepte de înălțare, prin care se deosebesc unele de altele. Primele două sunt proprii acelor oameni care, tinzând să înainteze în virtuți, n-au încă un simțământ puternic pentru ele, iar a treia este a lui Dumnezeu și a acelora care au primit în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XXIII, 144.3-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 185
„Cea mai cumplită robie este să cedezi pasiunilor și să te lași dus de ele, după cum singura libertate este a le stăpâni. Dumnezeiasca Scriptură spune că cei care calcă poruncile sunt vânduți celor de alt neam, adică păcatelor împotriva firii, până ce nu se întorc prin pocăință.”

[cristiboss56]

Cea mai mare virtute în viaţa de obşte: a nu te birui de tulburare. Cine se biruie de tulburare, pierde. Pe cât vorbeşti de bine, blagosloveşti pe cineva, pe atât te luminezi; pe cât mă tulbur, pe-atâta mă întunec...
A venit cineva şi m-o întrebat: „Câţi ani ai?”. I-am spus că am trecut de 70 de ani. El mi-a zis că „Eşti un om mort între cei vii”. Mi-a arătat să-mi dau interesul să n-am treabă cu cei vii, ci să am treabă numai cu cei morţi. Aceştia morţi mă pot ajuta; aceştia vii zic că nu mori acum, mori mai încolo... Cei morţi zic: „Ce sunt eu, vei fi şi tu”. Dacă el este mort, într-o zi am să fiu şi eu mort; adică cu trupul, nu cu sufletul.
Când vine tulburarea, şi-mi vine în gând să ocărăsc pe fratele meu, eu să-i spun gândului: „Am să-i spun, dar nu acum, nu azi. Am să-i spun mâine”.
Când am pace, trebuie să mă smeresc mult... şi rugăciune; iar când văd că vine duhul deznădejdii, îi spun aşa: „Hristos a venit în lume pentru cei păcătoşi”.
(Părintele Proclu Nicău)

[cristiboss56]

Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28). Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a postit și profetul Ilie, pe măsură ce înainta spre muntele Horeb” (III Regi, 19, 8-12). Postului aspru s-a dedicat și proorocul Daniil. El însuși ne spune despre sine că: „Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea” (Prorocul Daniel 10, 2-3). Cu post și pocăință au răspuns locuitorii Ninivei propovăduirii lui Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona, 3, 5). Astfel au scăpat de nimicire.
Însemnătatea postului o scot în evidență și profeții Vechiului Testament. Prin post trebuiau israeliții să se întoarcă la Dumnezeul cel Viu și Adevărat: „Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru... Sunați din trâmbiță în Sion, gătiți postiri sfinte, vestiți adunare sfântă” (Ioil, 2, 12-15). Proorocul Isaia observă pericolul postirii formale și expune elementele acelea din care constă postul cel adevărat, postul pe care îl primește Dumnezeu și care poate șterge păcatele: „Postirile și zilele de odihnă, lunile noi și sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu. M-am săturat de voi! Nu voi mai ierta păcatele voastre!...Mâinile voastre sunt pline de sânge: Spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei! Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!) (Isaia 1, 13-17)
„Nu știți voi postul care Îmi place Mie? Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău El va zice: Iată-Mă!”
(IPS Symeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când şi cum postim?, Editura Apostoliki Diakonia, Athena, 2011)

[cristiboss56]

Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie Cine este Dumnezeu, Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor care L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli. (Sfântul Inochentie al Moscovei)

[cristiboss56]

Sfantul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele, dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi, însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă”. În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului”. Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să atingă trupul.
Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Tamara Hotnog
Sursa:
Nati dallo Spirito
Nu uitaţi că noi păcătuim pentru că ne este frică de moarte. Păcatul stăpâneşte în lume din pricina fricii de moarte. Aceasta ne face egoişti şi am fi în stare de orice, ca să supravieţuim. De aceea rămânem în mod egoist prizonieri în al nostru „circuit închis”. Însă tot ce reuşim să facem nu este altceva decât să sporim moartea şi păcatul.
Din acest motiv, frica de moarte a făcut aşa încât păcatul să stăpânească în lume, iar când încercăm să supravieţuim cu orice preţ, ne creăm false ajutoare – în scopul de a rezista. Sfârşim, însă, prin a fi înşfăcaţi tot mai mult de colţii ei morții.
(Arhimandritul Zacharias)

[cristiboss56]

„Împărăția cerurilor se ia prin străduință”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia V, 6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 113
„Se cuvine deci, ca acela care vorbește, să ducă o viață bună până la sfârșit, să nu pună alături și să nu amestece iubirea față de cele cerești cu o altă iubire, ca nu cumva să-l împiedice (să se dedice) celor cerești, să se întoarcă la cele de mai înainte și în cele din urmă să-și piardă viața. Că după cum mari și de negrăit sunt făgăduințele lui Dumnezeu, tot așa este nevoie de multă credință și speranță, de multe lupte, dureri și încercări. Pentru că nu sunt un lucru mic bunurile pe care omul speră să le obțină în Împărăția cerurilor. (...)
Cei mai mulți dintre oameni voiesc să dobândească Împărăția (cerurilor) și să moștenească viața veșnică, dar urmează înclinărilor voinței lor și nu renunță la ele, semănând deșertăciuni. Vor să moștenească viața veșnică, fără să se lepede de sine, lucru care este imposibil. Adevărat este cuvântul Domnului: Aceia trec prin viață nevătămați, care, potrivit poruncii Domnului, se leapădă de toate poftele lumii, de plăcerile, preocupările și legăturile ei, care numai pe El Îl au înaintea ochilor, care doresc să împlinească poruncile Lui, care nu-și îngăduie să pună alături de acea iubire ceva din poftele sau dorințele acestui veac, aceia dobândesc Împărăția lui Dumnezeu.”