Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nimic nu clatină întreaga înţelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăzneţe, slobode, care leapădă legile modestiei. Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii, fiind de mare folos şi în îndeletnicirile pământeşti. Îmbuibarea nu este altceva decât un obicei rău, necugetat, saturarea nesăturată a poftei fireşti vătămate de reaua întrebuinţare.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 45)

[cristiboss56]

Cunoașterea lui Dumnezeu
Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 286
„Acesta este Dumnezeul meu, Stăpânul universului, (...) a Cărui suflare dă viață universului; că dacă-și va opri Duhul Său, universul va pieri (Iov 34, 14-15). De Acest Dumnezeu vorbești, omule! Duhul Acestuia îl respiri, și pe Acesta nu-L cunoști! Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricina orbirii sufletului tău și din pricina împietririi inimii tale (Efeseni 4, 18). Dar, dacă vrei, poți să te vindeci. Dă-te pe mâna doctorului și-ți va opera ochii sufletului și ai inimii.
- Cine-i doctorul?
- Dumnezeu, Cel ce vindecă și dă viață prin Cuvântul și Înțelepciunea Sa.
(...) Dacă înțelegi acestea, omule, și dacă trăiești curat, cuvios și drept, poți vedea pe Dumnezeu. Dar, înainte de toate, să premeargă în inima ta credința și frica de Dumnezeu. Atunci vei înțelege acestea, când vei lepăda ceea ce este muritor și vei îmbrăca nestricăciunea (I Corinteni 15, 53-54), atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu. Că Dumnezeu înviază nemuritor trupul tău împreună cu sufletul. Atunci, ajungând nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă acum vei crede în El.”

[cristiboss56]

Tristeţea duce la o stare atât de nesuferită şi chinuitoare, încât omul preferă să leşine sau să moară. Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele.
„Există două feluri de tristeţe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească şi provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebeşti pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihneşti. Şi în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristeţea te face s-o laşi înainte de a o începe bine. Tu însă nevoieşte-te prin rugăciune şi vezi-ţi de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmaşul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ţi dea pricină de rugăciune”.
Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Împuţinarea sufletească îi provoacă tristeţe intensă, iar tristeţea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei. Urmează duhul patimii, care naşte o mulţime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproşuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul şi altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îţi voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauţi un leac pentru vindecare. Leacul care îţi va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăţi.
( Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 349-350)

[cristiboss56]

Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmaşul care se străduieşte din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, şi ostaşul lui Hristos, creştinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, şi el, foarte abil. Inteligenţa unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le foloseşte pentru a-l înşela pe diavol şi a-i zădărnici uneltirile şi ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenţia asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creştinului vindecat.
Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu şi mai multă putere decât înainte. Ca în toate, şi în acestea, Mântuitorul Hristos ni Se face dascăl: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). În cele ce urmează, vom expune câteva măsuri de precauţie oferite de Sfinţii Părinţi în această privinţă.
Mai întâi, trebuie să ne întrarmăm împotriva patimii care le domină pe celelalte, „şi numai împotriva ei, luptând cu osebire contra vrăjmaşului celui din sine; pe acesta de nu-l vom surpa, de nici un folos nu va fi biruinţa asupra celorlalte”. Atunci când ne luptăm cu două patimi deodată, „pe care nu le putem ocoli”, trebuie să le cumpănim; este preferabil să ne supunem celei mai puţin vătămătoare, decât să cădem pradă celei mai vătămătoare.
Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două alternative în această privinţă: „Astfel, de multe ori, stând la rugăciune şi venind la noi oarecare fraţi, trebuie să alegem una din două: sau să întrerupem rugăciunea, sau, nerăspunzând nimic fratelui, să-l lăsăm să plece întristat”. Alegerea trebuie să fie aceea de a întrerupe rugăciunea şi a acorda fratelui atenţia cuvenită, deoarece „dragostea este mai mare decât rugăciunea”, ne spune Sfântul.
În cea de-a doua pildă, fiind Sfântul Ioan tânăr şi aflându-se undeva la o masă, a fost cuprins „dintr-odată şi de gândurile lăcomiei pântecelui, şi de cele ale slavei deşarte”. Temându-se „de fiica îndrăcirii stomacului” [de desfrânare], a preferat să fie învins „de slava deşartă”.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 337-338)

[cristiboss56]

Prin credința în Adevăratul Dumnezeu și prin smerenie se biruiesc patimile sufletului nostru, sunt puși pe fugă demonii și, într-un chip tainic și mai presus de fire, sunt dezarmați cei care caută să ne facă rău.
Cred în Dumnezeu nu înseamnă să aștept neapărat sau chiar să cer ca Dumnezeu să mi se supună, împlinind El propria-mi voie. Cred în Dumnezeu înseamnă ca eu să mă supun lui Dumnezeu, împlinind eu voia Lui, fie că aceasta mi se pare plăcut sau nu. De aceea și în rugăciunea Tatăl nostru spunem lui Dumnezeu „facă-se voia Ta”, și nu „facă-se voia mea”.
(Arhimandritul Athanasie, Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovouni, Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul, traducere de Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 109)

[cristiboss56]

Paisie Aghioritul

• Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Marcu.11,25).
• Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice cerere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Căci atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui.
• De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu ne îndoim şi vom fi auziţi. „Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi”, a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte.
• Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim.
• Cheia reuşitei (în rugăciune) este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat.
• Adevărata rugăciune începe de la durere, ea nu este plăcere sau „nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Îl doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru celălalt.
• Stiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular.
• Această participare, această durere, Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că omul nu cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

[cristiboss56]

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.
Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă ‒ că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă ‒, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui.
(Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999, pp. 69-70)