Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Epistola către Diognet, Capitolul IX, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 1, pp. 416-417
„Ce covârșitoare este iubirea de oameni și dragostea lui Dumnezeu! Nu ne-a urât, nici nu ne-a îndepărtat și nici n-a ținut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung, ne-a suportat. Miluindu-ne, a luat asupra Sa păcatele noastre (Isaia 53, 4-11). El și-a dat pe Fiul Său răscumpărare pentru noi (Matei 20, 28; Marcu 10, 45; Ioan 3, 16; Romani 8, 32; I Timotei 2, 6), pe Cel Sfânt pentru cei nelegiuiți, pe Cel fără de răutate pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepți (I Petru 3, 18), pe Cel nestricăcios pentru cei stricăcioși, pe Cel nemuritor pentru cei muritori. (...) Dumnezeu a iubit pe oameni (Ioan 3, 16); pentru ei a creat lumea, lor le-a supus toate cele de pe pământ (Facerea 1, 26-30), lor le-a dat grai, lor le-a dat minte, numai lor le-a îngăduit să privească sus spre cer; pe ei i-a plăsmuit după chipul Său (Facerea 1, 26), la el a trimis pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), lor le-a făgăduit Împărăția cerurilor și o va da celor ce-L vor iubi pe El.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIV, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 22, p. 14
„Ce dragoste vrednică vom putea, deci, arăta noi Celui Ce ne-a iubit atâta de mult? Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui și pentru păzirea poruncilor date de El, nici așa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind, a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind, a primit să moară pentru robi; și nu pentru niște simpli robi, ci pentru niște robi nerecunoscători, care-I purtau neîmpăcată vrăjmășie; El, luând-o înainte, ne-a făcut atâtea binefaceri nouă, unor oameni nevrednici, unor oameni căzuți în mii și mii de păcate; iar noi, chiar dacă am face tot ce putem, nu facem mare lucru când ne străduim să-I răsplătim pentru binefaceri așa de mari. Toate faptele noastre bune, dacă le facem, sunt o răsplată și o datorie; iar tot ce face El pentru noi este har, binefacere, dar măreț.”

[cristiboss56]

Anevoie lucru este să fii liniștit. În împrăștiere nu poate fi rugăciune curată. Noi suntem mereu neliniștiți; din toate părțile, neîntrerupt (ne copleșesc ispite). Gândurile tale sunt împovărate pentru că ai primit gândurile semenilor tăi. Roagă-te, dar, lui Dumnezeu să te despovăreze: „Doamne, ia de la mine povara asta!”.
Acestea sunt gândurile lor, este urzeala lor – iar tu, omule, ai avut cu totul alt gând. Ei, însă, au avut un altul, astfel încât s’au năpustit asupra ta (cu gândurile), și te-au prins de îndată în planul
lor de atac – și suferi, vezi. Dar dacă ai rupe legătura cu această năvală a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi și s’ar putea năpusti asupra ta – și tu vei rămâne liniștit. După aceea, se vor dezumfla ca o bășică. La început, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, când nici un gând (rău) nu va veni de la tine, când vei răspândi numai gânduri liniștite, pline de dragoste – atâta timp cât împărtășești numai bine, se vor dezumfla și nu vor mai avea putere, și nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.
Dar dacă le întorci cu aceeași măsură, atunci să te ții, ăsta-i război! Și tu ești la fel ca ei, te lupți cu aceleași arme împotriva aproapelui, așa cum luptă și ei împotriva ta, așa-i? Le întorci cu aceeași măsură – este un război (al gândurilor). Toți cei care sunt în război nu au pace, nici liniște. Pe câmpul de luptă nu există pace, cauți doar să vezi de unde se va ivi vrăjmașul ca să te ucidă; trebuie să fii neîncetat cu luare-aminte, să privești neîncetat ca să poți vedea de unde
vine neprietenul…
Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preț pacea lăuntrică și să avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preț să fim pururea bucuroși, pururea voioși. Dar, iată, și Sfântul Ioan din Kronștadt spune: Noi suntem precum vremea, vin furtuni, vânturi, fulgere, iar apoi strălucește soarele, și ne este bine. Așa și noi. Apoi iarăși vine furtuna, și iarăși soarele, și tot așa. Și mai spune: Pentru că avem și trup, noi și trupul acesta materialnic suntem înrâuriți de condițiile atmosferice.
Când condițiile sunt bune și când presiunea atmosferică nu este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem veseli și bine dispuși. Iar când vremea este mohorâtă, și noi suntem abătuți.
Așa este! De aceea, trebuie să ne păstrăm cumpătarea (duhovnicescă). Chiar și atunci când este vreme mohorâtă să fim liniștiți cu duhul. Omul trebuie să se ostenească să fie întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști…
Sursa: Starețul Tadei, Cum îți sunt gândurile așa îți este viața, selecție p.183-186

[cristiboss56]

Nu deznădăjdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab”. Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deșartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greșești și să cazi. Să înveți din toate slăbiciunile tale, să le simți pe propria-ți piele și să ai apoi îngăduință și răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe frați atunci când cad, ci să le sari în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te și îndată cere iertare!
Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe și din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinței imediat spune: „Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!” Și astfel alungă întristarea. „Sunt om slab – spune –, ce să fac?” Într-adevăr, așa este, fiul meu. Curaj!
Numai atunci când vine harul lui Dumnezeu poate omul să stea pe picioarele sale. Altfel, fără har, mereu se clatină și cade. Curaj și nu te teme deloc!
(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, traducere de Pr. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, 196, pp. 103-104)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XVI, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 211-212
„Pentru Hristos dragostea valorează totul. Ea este mama tuturor bunătăților, semnul de recunoaștere al ucenicilor Lui (Ioan 13, 35), ține strâns legate pe toate cele ale noastre, este trebuincioasă tuturor. Pe bună dreptate, deci, Hristos taie cu multă tărie rădăcinile și izvoarele urii, că ele vatămă dragostea. Nu socoti, deci, o exagerare cuvintele lui Hristos, ci gândește-te la faptele mari săvârșite prin îndeplinirea acestor porunci și minunează-te de blândețea acestor legi! Nimic nu-I este atât de drag lui Hristos ca unirea și legătura în dragoste a unora cu alții. De aceea și El însuși și prin ucenicii Lui - și prin cei din Noul Testament și prin cei din Vechiul Testament – vorbește foarte mult de porunca dragostei, răzbunând și pedepsind aspru pe cei ce o disprețuiesc, desființează dragostea și înrădăcinează în lume păcatul. De aceea și spunea Hristos: Când se va înmulți fărădelegea, se va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Așa a ajuns Cain ucigaș de frate, așa Isav, așa frații lui Iosif! Așa au năvălit pe lume o mulțime de nenorociri! Pentru că s-a răcit dragostea! De aceea și Hristos taie din rădăcină, cu foarte multă grijă, tot ce o vatămă.”

[cristiboss56]

Unii sunt așa de obișnuiți cu păcatul și au conștiința atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal și oarecum îngăduit, sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare și îndrăzneală să amăgești și să înșeli pe alții și să te folosești de greșeala și de neștiința lor spre folosul propriu.
Trebuie să ne păzim conștiința sănătoasă, curată, nepătată, simțitoare, gingașă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, „fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăți” nedrept date și nedrept înțelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful și celelalte.
Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voința de bine slăbește din ce în ce mai mult, iar voința de rău se întărește așa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în așa chip, ca ea să fie în om ca o însușire firească.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. VII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 696
„Trebuie să ne înconjurăm inima prin paza umilinței și să păstrăm cu veșnică statornicie această idee că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăției încât, chiar dacă am făcut prin harul lui Dumnezeu toate, să credem că suntem vrednici de împărtășania cu Sfântul Trup al Domnului. Mai întâi pentru că este atât de strălucitoare măreția acestei mane cerești, încât nimeni în acest trup de lut n-o primește pe meritul său, ci din dărnicia Domnului, și în al doilea rând pentru că niciunul nu poate fi atât de ferit de loviturile acestei lumi, încât ele să nu-i trimită măcar săgeți rare și ușoare ale păcatelor. Este peste putință ca omul să nu greșească fie din neștiință, fie din nepăsare, fie prin ademenire, fie cu gândul, fie din necesitate, sau uitare, sau în somn. Chiar dacă s-a urcat cineva pe culmea atât de strălucită a virtuților, (...) totuși să știe că nu poate fi fără păcat.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. XXI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990),vol. 57, p. 722
„Nu trebuie să nu primim duminica Sfânta Împărtășanie, fiindcă ne știm păcătoși, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului și pentru curăția cea duhovnicească, cu acea umilire a minții și cu atâta credință, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm și mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici Împărtășania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mânăstiri, în așa chip măsoară vrednicia, sfințenia și meritul tainelor cerești, încât socotesc că Împărtășania nu trebuie luată decât de cei sfinți și nepătați și nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinți și curați. Aceștia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puțin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilință a inimii în care credem și mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeților noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniți de deșarta trufie și stăruință a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înțelege acestea și să le păstrăm în chip rodnic, să rugăm cu și mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini.”

[cristiboss56]

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 32, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 350
„Dacă ar fi să comparăm mii de ani din această viață cu veșnicia lumii celei nestricăcioase, aceștia sunt ca un bob de nisip luat din întregul nisip al mării. Deci, să ne gândim la acest lucru: Să presupunem că tu ești singurul împărat pe acest pământ și că numai tu dispui de comorile lui. Să presupunem că această împărăție a luat ființă odată cu apariția primelor lucruri și că ea se va sfârși odată cu schimbarea și dispariția lucrurilor din această lume. Prin urmare, dându-ți-se posibilitatea să alegi (între cele două împărății), o preferi, oare, pe aceasta în locul celei adevărate, care nu are în ea nimic trecător, nici supus stricăciunii?”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărțile 7 și 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 773
„(...) Căci cel ce socotește să se îngrijească aici de viața sa și nu voiește s-o primejduiască pentru Mine, o va pierde în vremea viitoare. Iar cel ce o predă primejdiilor pentru Mine în veacul acesta, își adună roade mari în ea, și cel ce și-a disprețuit viața în lumea aceasta, va câștiga pe cea nestricăcioasă în cea viitoare. Acestea le-a spus Domnul către cei ce voiau să-și îngrijească trupul, nepredându-l primejdiilor, ci iubindu-l, spre a nu pătimi în viața de aici.
„Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze (Ioan 12, 26)
Ceea ce spune este aceasta: Dacă Eu, pentru folosul vostru, Mă predau pe Mine morții, cum nu e un lucru nebărbătesc să nu disprețuiți voi, pentru folosul vostru, viața vremelnică, ca să dobândiți prin moartea trupului viața neveștejită? Căci cei ce predau morții viața lor par că își urăsc viața lor de aici pentru pătimirile suferite, dobândind prin aceasta viața lor. Și cei ce viețuiesc întru nevoință par să-și urască viața, nelăsându-se biruiți de plăcerile iubirii de trup, dar de fapt o iubesc. E ceea ce a făcut Hristos pătimind pentru mântuirea tuturor, și a făcut aceasta ca chip al bărbăției, învățând pe cei ce doresc bunătățile nădăjduite, să se silească să dobândească virtutea. Deci trebuie, zice, ca cei ce voiesc să-Mi urmeze să arate aceeași bărbăție și bună îndrăzneală, căci numai așa vor lua cununile biruinței.”