Predica de azi

[cristiboss56]

Sfinte, mantuitoare si infricosate, numeste Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfantul Sfintilor, Sfintenia insasi; mantuitoare, pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din robia pacatului; infricosate, pentru ca nu poate fi ceva mai cutremurator, mai infricosat decat ocara, rusinea si batjocura pe care faptura le-a aruncat asupra Facatorului si Datatorului de bine, Care pe toate le-a rabdat pana la moarte, rugandu-Se pentru calaii Sai. Insasi faptura neinsufletita se cutremura si se revolta in fata acestei nemaipomenite faradelegi.
Cina cea de Taina din foisor este totodata si Cina despartirii: "De acum, sa faceti acestea intru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decat otet si fiere si cu gustul lor va muri si nu Se va mai odihni decat in sabatul cel mare al mormantului.
Dupa Cina, Mantuitorul va fi coborat cu ucenicii pe drumul roman care se vede si astazi, spre Siluan, si de aici pe Valea Chedronului au ajuns in Gradina Ghetsimani, unde adesea mergea sa Se roage.
In fata Sfantului Altar din Biserica Mare, care se afla in Gradina Maslinilor , se intinde o lespede mare, colturoasa, piatra pe care s-a rugat Domnul in aceasta noapte, cu lacrimi si sudori de sange, si pe care omenirea nu va inceta pana la sfarsitul veacului s-o spele cu lacrimile caintei si ale recunostintei. Iar afara, langa Biserica, mai sunt inca opt maslini uriasi, odrasliti din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
In primele veacuri, crestinii din Ierusalim se adunau la foisorul Cinei, de unde mergeau, pe rand, la toate locurile Sfintelor Patimi. In fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective si se retraia infricosatoarea drama. Poporul ascultand, plangea si se tanguia, iar in Vinerea Mare, cand se citea Evanghelia de la Ghetsimani si Golgota, strigatele si suspinul lor erau asa de mari, ca se auzeau pana la zidurile orasului.
Pana astazi, la Ierusalim se urmeaza aceasta sfanta traditie. Ceasurile de vineri dimineata se citesc in biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat si condamnat Domnul; dedesubt se afla temnita celor osanditi si lespedea gaurita, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care multimea de pelerini o spala cu lacrimi in aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulitele pe care a purtat Domnul Crucea osandei. A ramas ca marturie, in piatra zidului, urma mainii Domnului, cu care S-a sprijinit, cazand sub povara pacatelor noastre si pe care m-am invrednicit si eu, nemernicul, a o saruta. Slujba se incheie la Golgota, locul rastignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi incepe joi seara, cu slujba celor douasprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de randuiala primelor veacuri crestine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelisti se citesc incadrate de citiri si cantari, care sunt introduceri si comentarii la textele ce se citesc.
In chip firesc ele staruie indelung asupra smereniei negraite si pogorarii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. "Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina, stat-a gol la judecata si a primit palme peste obraz, din mainile pe care le-a zidit” (Antifon 10). "Astazi a fost spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape; cu cununa de spini a fost incununat Imparatul ingerilor, cu porfira mincinoasa este imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori...” (Antifon 15). "Fiecare madular al sfantului Trup a rabdat ocara pentru noi; Capul – spini, fata – scuipari, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea otetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele paganesti, spatele – biciuiri, si mana – trestie, intinsorile a tot trupul pe cruce si cuie, incheieturile si coasta – sulita” (la Laude).
De aceea "toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit; soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat, toate au patimit impreuna cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Tie” (Stihoavna).
Dar mai fara de masura s-a sfaramat inima Maicii Preacurate: "Vazand mieluseaua, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, impreuna si cu alte femei, strigand asa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarasi alta nunta in Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le faci lor vin din apa? Spune-mi un cuvant, Cuvinte, si nu ma trecea cu vederea tacand!” (Icos).
Si iarasi: "Vazandu-Te pe Tine, Cuvinte, spanzurand pe Cruce, Fecioara cea fara prihana, tanguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinand cu durere din adancul sufletului, zgariindu-si obrazul, se chinuia... ” (Stihoavna).
Legiuitorii lui Israel si poporul cel necredincios s-au aratat mai impietriti decat pietrele si "au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit in pustie; au adapat cu fie-re pe Cel ce le-a plouat mana in pustie de mancare” (Antifon 6).
Insusi Domnul ii intreaba cu mahnire si nedumerire: "Poporul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe cei morti i-am inviat! Poporul meu, ce am facut voua? Si cu ce Mi-ati rasplatit? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; in loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironit!” (Antifon, 12). Si incheie: "Doua lucruri rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a parasit si si-a sapat luisi put sfaramat; pe Mine M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si slobozit...” (Laude).
De aceea, "de acum nu te voi mai rabda; chema-voi neamurile si acelea Ma vor proslavi” (Antifon 12).
Ascultand cele douaspreze Evanghelii cu intristare si cutremurare, Biserica ne indeamna sa urmam talharului cel drept si sa strigam cu credinta: "Pomeneste-ne Mantuitorule, intru Imparatia Ta” . Si sa aducem curate simtirile noastre inaintea lui Hristos, ca sa nu ne sugrumam cu grijile lumii, ca Iuda: sa nu praznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curatindu-ne de toata intinaciunea si curat sa ne rugam Lui...
Contempland inca aceasta negraita smerenie a Mantuitorului, pe care El de buna voie a luat-o pentru noi, intristarea Bisericii nu este deznadajduita, ci plina de nadejde si stapana, coplesita de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
In Sfanta si Marea Vineri, dimineata, Liturghie nu se savarseste, pentru ca Insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).
Ceasurile Imparatesti din nou ne pun inainte necuprinsa coborare si smerenie a Domnului, spaima si cutremurul intregii fapturi. Crucea cea datatoare de viata, credinta talharului, din care se impun cateva invataturi de mare insemnatate pentru mantuirea noastra.
Nefericitul ucenic si vanzator va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osandi fara crutare pe Iuda cel fara de lege, care nu a vrut sa inteleaga nimic din toate minunile Domnului si din toata dumnezeiasca invatatura pe care o auzise de la Invatatorul, pe Care vanzandu-L pe bani si-a agonisit spanzurare si moarte vesnica.
"Din ce pricina, il intreaba ea, te-ai facut vanzator Mantuitorului? Au doara te-a despartit de ceata Apostolilor? Au doara te-a lipsit de darul tamaduirilor? Au doara, nu ti-a spalat si tie picioarele la Cina?” O, cat de absurda si de cat rau este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecatorilor celor fara de lege pe Judecatorul Cel drept, si care face pe ucenic sa se lepede de Invatatorul si sa se lipeasca de diavolul, sa cada din lumina intru intunericul mortii.
Dimpotriva, ridicarea talharului cel rastignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nadejde. La inceputul saptamanii, cand eram in asteptarea Mirelui, ne intristam si ne temeam sa nu ramanem afara din camara, neavand haina de nunta: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa...”. Acum, insa, Mirele a venit si cel dintai care a intrat in camara de nunta a fost talharul: "Astazi vei fi cu Mine in Rai!” Care a fost haina lui de nunta, ce imbracaminte a avut, ca s-a invrednicit de atata dar? Strigatul de incredere si smerenie catre Dumnezeu Cel ascuns, cu Care impreuna patimea chinurile rastignirii, credinta si smerenia care au indreptat pe vamesul, acestea au deschis talharului Raiul!
Dar faptul se cuvine privit si mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de Invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.
Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai "prin rana Lui noi toti ne-am vindecat”. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: "Pomeneste-ma Doamne...” si va auzi ca talharul: "Astazi vei fi cu Mine in rai!”.
Parintele Petroniu Tanase

[cristiboss56]

„Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. ”
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos cel înviat,
În această noapte binecuvântată de Paşte, sfintele locaşuri de rugăciune ale Bisericii noastre dreptmăritoare de aici şi de pretutindeni în lume sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina învierii. în nici un moment din timpul anului creştinii nu resimt o mai mare chemare de a fi cu toţii la biserică precum în această noapte. Chiar şi cei care nu participă duminică de duminică la sfintele slujbe, care nu trăiesc în toată adâncimea fiorul credinţei nu pot rămâne indiferenţi faţă de taina acestei nopţi de înviere. Câteva clipe de prezenţă în atmosfera cea sfântă a Paştelui, primirea luminii de către fiecare, salutul de „Hristos a înviat- Adevărat a înviat”, toate acestea picură în sufletul tuturor bucuria negrăită de a fi împreună, de a acorda unul altuia iertare, de a simţi balsamul cântării pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le îndestulându-se din acelaşi nemuritor adevăr al biruinţei morţii de către Mântuitorul Hristos prin propria Sa Moarte şi înviere din iubire pentru noi, Sfântul Ioan Gură de Aur ne mângâie în cuvântul său din noaptea Paştilor: „Bogaţi şi săraci, împreună bucurați-vă! Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta! Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi... Nimeni să nu iasă flămând. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Iată de ce, iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, vă simt atât de aproape sufleteşte şi atât de scumpi în această noapte sfântă şi atât de uniţi în Hristos Iisus.
Trăim cu toţii puterea unificatoare a învierii lui Hristos şi aceasta în ciuda faptului că suntem deosebiţi unii de alţii, iar scopurile pe care le urmărim de obicei sunt atât de diferite de la om la om. Distanţele de timp şi spaţiu, de stare socială sau de rang parcă dispar în aceste clipe de revelaţie dumnezeiască a Paştilor, în faţa Mormântului gol ne privim, iată, faţă în faţă, cu mai multă bunăvoinţă, cu încredere reciprocă. Lumina împărtăşită de lumânarea ţinută cu sfială de fiecare descoperă chipuri noi, priviri sincere şi blânde, inimi curate. Şi deseori, exemplele nu sunt rare, clipa aceasta de har se prelungeşte de-a lungul întregii vieţi, izvorând în suflete simţăminte de pace şi iubire, fără de care nu pot exista unitatea şi comuniunea.
Învierea lui Hristos, pe care o mărim neîncetat, este taina unităţii şi comuniunii. Nu există ceva mai sfânt în cer şi mai necesar pe pământ ca unitatea şi comuniunea. Sfintele Paşti, sau biruinţa asupra morţii, sunt izvorul comunităţii şi al comuniunii între Dumnezeu şi oameni, între cer şi pământ, între cei vii şi cei morţi, între cei credincioşi şi mai puţin credincioşi, între cei înstăriţi şi săraci, între tineri şi vârstnici, între bărbaţi şi femei, între cler şi credincioşi, între cârmuitori şi poporul dreptcredincios. Sfânta înviere formează această punte de legătură între oameni şi între aceştia şi Dumnezeu, pentru că minunea învierii constituie laina iubirii desăvârşite şi biruinţa deplină asupra morţii şi a păcatului, care prin natura lor sunt pricini de dezbinări.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Taina Sfintelor Paşti este, aşadar, iubirea Sfintei Treimi revărsată pe pământ prin întruparea, Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul. Această iubire dumnezeiască se cere continuată în inima noastră prin credinţa în Dumnezeu şi în Biserica Sa dreptmăritoare, prin viaţa curată, prin îngăduinţa faţă de aproapele şi de identitatea lui, prin iertarea faţă de greşeala lui, prin iubire şi demnitate în orice împrejurare. Cunoscută şi înfăptuită, starea aceasta de descoperire a semenului, altoită de iubire, nu este o imposibilitate. Desăvârşită, virtutea iubirii nu poate fi, ce-i drept, decât în împărăţia Cerurilor. Ca o pregustare însă, viaţa bazată pe iubire, cu toate consecinţele ei, poate fi realizată încă de pe pământ după pilda Sfinţilor, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8).
Fiecare în parte şi întreaga naţiune română avem trebuinţă acum mai mult ca oricând de unitate, de împreună-vieţuire în îngăduinţă şi iertare, de comuniune în adevăr şi dreptate; într-un cuvânt, de ambianţa de iubire sfântă pe care nu se poate să n-o simţim prezentă în această noapte de lumină şi la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşanie cu Sfintele Taine. O, de am putea prelungi această stare de iubire din momentele înălţătoare izvorâte din taina învierii lui Hristos şi de am putea-o face lucrătoare în familie, faţă de semeni, în călătorii sau la locul îndeletnicirilor de zi cu zi, acolo unde priceperea, pregătirea sau îndatoririle civice ne cheamă să slujim societatea. Am avea atunci mai puţini duşmani, am întâlni mai puţini semeni agresivi, ar exista mai puţini bătrâni părăsiţi, copii abandonaţi şi familii destrămate.
O, de am şti noi la câtă vrednicie ne cheamă Hristos Cel înviat, ajutând şi slujind pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi (Matei XXV, 40): suferinzii, săracii, bolnavii trupeşti şi sufleteşti.
Iubiţi fraţi şi surori,
Este bine cunoscut că adevărul evanghelic a fost tăgăduit şi prigonit timp de aproape o jumătate de secol în numele unei ideologii, care avea drept centru şi punct de sprijin negarea credinţei în Dumnezeu. Acea ideologie atee a lăsat, desigur, urme în cugetele oamenilor, influenţându-le modul de gândire şi comportamentul sau îndepărtându-i de valorile veşnice ale Sfintei Evanghelii, de virtuţile şi modul de viaţă creştin, atât de propriu poporului nostru, primitor al adevărului învierii încă din veacul apostolic. îngrădită şi strâmtorată, dar călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica neamului nostru n-a încetat a-L vesti pe Hristos Cel înviat şi a alinat cu balsamul rugăciunilor şi rănile părinţilor şi fraţilor celor din închisorile comuniste, unde mulţi dintre fiii şi slujitorii ei s-au învrednicit de harisma morţii martirice. în lumina învierii, să ne străjuim cu iubirea şi rugăciunile lor. Cu recunoştinţă să-i pomenim şi să mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu că ne-a făcut parte de darul sfânt al libertăţii.
Ca orice dar mântuitor, şi acesta, iubiţii mei, cere credinţă statornică, luând aminte că libertatea este acolo unde este Duhul Domnului (II Cor. III, 17). Trecerea de la îndoială la credinţă impune neapărat curajul de a folosi libertatea spre a ne dezbrăca de omul cel vechi al fostului fel de viaţă şi a ne înnoi în duhul minţii şi a ne îmbrăca în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia adevărului (Efes. IV, 22-24).
Avem nădejdea sfântă că Dumnezeu, în mâinile căruia sufletul românesc s-a încredinţat în vremuri de bucurie sau de restrişte, va călăuzi paşii noştri după voia Sa, aşa cum ne dau exemple credincioşii şi credincioasele împreună cu vlăstarele lor, tineretul şi copiii, precum şi slujitorii sfintelor altare. Înveşmântaţi în haina credinţei în Dumnezeu, fără de care românul n-a fost şi nu poate fi el însuşi în integritatea identităţii sale, să vestim unii altora bucuria învierii şi să împlinim prin credinţă şi iubirea jertfelnică a fiecăruia, lipsurile Sfintei Biserici (Col. I, 24). Noi, cei ce cu danii Duhului Sfânt suntem zidiţi în Biserica noastră pe temelia Apostolilor şi Proorocilor, să răscumpărăm ca pe o şansă binecuvântarea, timpul încercărilor de tot felul; acum, când suntem asaltaţi de criza economică şi morală, de dezbinarea în credinţă prin răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin întinderea păcatului lăcomiei, a egoismului, a curselor întinse pentru săvârşirea păcatului contra firii, avem datoria cu toţii să facem din mărturisirea învierii o predică vie, o afirmare şi readucere a acestei învăţături în existenţa noastră şi în viaţa societăţii noastre. Se înţelege că această afirmare trebuie să ne străduim să devină un mod de a fi, de a gândi şi vieţui, pentru a rezidi pe omul virtuţii, al dragostei, al iubirii şi al unităţii în Hristos şi pentru Hristos.
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Praznicul învierii Domnului a fost întotdeauna un prilej de profundă şi mare bucurie pentru întreaga suflare dreptmăritoare românească, dar şi un moment de meditaţie şi de cercetare a vieţii fiecăruia, pentru îmbunătăţirea vieţuirii întru dobândirea din ce în ce mai mult a dimensiunilor iubirii şi unităţii în Hristos şi în Biserica Sa. „Lărgiţi-vă şi voi inimile” (II Cor. VI, 13), scrie dumnezeiescul Apostol Pavel, ca în ele să cuprindem slăbiciunile şi cerinţele nu numai ale acelora ce ne iubesc, ci şi ale acelora ce ne urăsc. Din această inimă izvorăsc şi cresc facerile noastre de bine pentru aproapele nostru aflat în suferinţă „ca în toate să creştem întru El, Care este Capul, Hristos" (Efes. IV, 15).
《urmează 》

[cristiboss56]

Să ne îngrijim, mai stăruitor, de îndatoririle noastre de fii ai învierii, de plinirea lipsurilor celor aflaţi în sărăcie şi nevoie: copii părăsiţi, tineri aflaţi în derivă morală şi spirituală, bătrâni neajutoraţi, lipsiţi de îngrijirea necesară unei vieţi demne, familii nevoiaşe cu prunci numeroşi. Să folosim prilejul sărbătoririi învierii Domnului pentru a înlătura ceea ce ne separă şi ne îndepărtează pe unii de alţii, de semenii noştri. Să regăsim drumul împăcării cu aceştia, sădind în suflete şi în viaţa noastră de fiecare zi bobul dragostei şi al bunătăţii. Să aducem în relaţiile noastre cu semenii acele virtuţi care să arate tuturor că viaţa trăită în Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti. [...]
Mântuitorul Hristos Cel înviat a treia zi din morţi să reverse asupra noastră şi a lumii pacea şi bucuria cu care i-a întâmpinat pe Apostoli şi pe mironosiţe în ziua învierii Sale, să vă ocrotească de orice încercare, prin purtarea Sa de grijă, viaţa, familia şi gospodăriile tuturor.
Vă îmbrăţişez, iubiţii mei, cu multă şi părintească dragoste în această sfântă şi dumnezeiască sărbătoare a învierii Domnului, şi vă adresez, încă o dată, tuturor, vestea mântuitoare:
Hristos a înviat!

[cristiboss56]

Fraţi creştini,
Ne aflăm încă în săptămâna luminată şi în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului — Maica Domnului care ne aduce un mare dar în viaţa noastră pământească, născând pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul întrupat; Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească şi a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncul—Dumnezeu…
Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, cand Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leşinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numita mănăstirea Groazei , în amintirea acestui moment de groază adâncă din viaţa Maicii Domnului. Această durere, această groază a urmărit-o toată viaţa, căci a suferit cu amar, alături de Iisus, până la sfârşitul vieţii Lui pământeşti.
In ziua Răstignirii toţi ucenicii L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestaţi şi ei, şi asta a fost o mare durere şi pentru Mântuitorul Hristos, şi pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El şi L-a însoţit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră şi atunci când Iisus a fost ţintuit pe Cruce. Şi a rămas acolo, lângă Cruce, ea şi sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.
In biserica de pe Golgota, în Ţara sfântă, sunt două icoane mari, în mozaic. Una Il arată pe Iisus jos la pământ, pe Cruce, şi un călău care loveşte cu ciocanul în cuiele din mâini. Cealaltă icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu o sabie înfiptă în inimă. Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, aşa cum îi spusese bătrânul Simeon în prorocie:
„ Prin sufletul tău va trece sabia“ [3] .
Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile şi toate insultele aduse Fiului ei.
De sus de pe cruce, Iisus privea la mama Sa şi la ucenicul iubit şi le-a spus acele cuvinte: „Femeie, iată Fiul tău” , iar ucenicului: „Iată mama ta” [4] . Adică, fraţi creştini, Iisus o lasă pe Mama Sa ca Mamă lumii întregi. Intâi pentru apostoli, pe care ea i-a mângâiat şi i-a ajutat mult, şi apoi pentru toţi creştinii, cu care este întotdeauna bună şi miloasă, ca o mamă adevărată.
Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei şi a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba şi în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii.
Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinţ se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său şi întâlneşte un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere şi orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinţ să-l ajute. Prinţul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reuşeşte să găsească nici un izvor în pădure, şi ar fi vrut să-l ajute pe orb. Şi cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune aşa:
„Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!
Uimit şi surprins, prinţul continuă să caute, dar fără nici un succes. Şi iarăşi aude glasul acela dulce care-i spune:
„Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb şi unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”!
Prinţul mai face câţiva paşi şi găseşte, într-adevăr, izvorul cu apă . Ia apă în pumni şi potoleşte setea orbului, apoi cu aceeaşi apă îi spală ochii şi orbul se vindecă îndată.
Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune şi toţi cei care aveau trebuinţă de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prinţul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanţului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon”
– aşa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanţului.
Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creştini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.
Fraţi creştini, noi totdeauna suntem bolnavi trupeşte, dar mai ales sufleteşte. Pentru bolile trupeşti ne sunt la îndemână medicii, care şi ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufleteşti însă, noi umblăm ca şi când am fi deplin sănătoşi şi nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru. Pentru bolile acestea sufleteşti, pentru vindecarea lor, în sfânta Biserică avem trei sfinte taine, lăsate de Mântuitorul Hristos: taina sfântului maslu, mai ales pentru bolile sufleteşti; taina sfintei spovedanii şi taina sfintei Impărtăşanii, pentru sfinţirea vieţii noastre. De aceea, când ne simţim bolnavi, este foarte bine să mergem la doctor, dar mai înainte de asta e foarte bine să venim aici, la biserica, fraţi creştini. Mai ales Maica Domnului are un rol foarte important în aceste vindecări — aşa cum auzim noi cântându-sa la strană: „Maica Domnului, grabnic ajutătoare”.
S-au alcătuit în cinstea ei şapte acatiste foarte frumoase şi trei paraclise. Este foarte bine să citim acesta rugăciuni, atât cât putem. Dar când citiţi, de pildă, Acatistul Maicii Domnului, aveţi grijă să fiţi foarte atenţi la fiecare cuvânt de acolo, să nu vă fie mintea în altă parte. Rugăciunea aceasta să fie făcută cu luare-aminte, cu lacrimi şi cu toata încrederea, pentru că Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi şi foarte grabnică în a ne ajuta. Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta.
Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor.
[1] Matei 25, 31-45
[2] Ioan 14, 6; dupa Ioan 14, 27.
[3] Luca 2, 35.
[4] Ioan 19, 26-27.
(din: Parintele SOFIAN , Editura Bizantina, 2007, Bucuresti
)

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează pe un tată care avea un fiu bolnav, chinuit cumplit de un duh necurat. Aducându-l mai târziu la Apostoli, aceştia n-au putut să-i facă nimic băiatului. Adresându-se către Învăţătorul dumnezeiesc să-l vindece, Iisus a certat demonul să iasă din acel bolnav şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

La întrebarea directă a Apostolilor de ce ei n-au putut izgoni demonul, Mântuitorul le reproşează lipsa de credinţă. Deşi le dăduse putere asupra duhurilor necurate (Lc. 9, 1), se pare că erau stăpâniţi de îndoială. De aceea, le spune: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: Mută-te de aici acolo! şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20).

Iubiţi credincioşi,

Fiindcă Îl auzim pe Hristos Domnul făcând elogiul credinţei şi arătând puterea ei, socotim că este de cea mai mare trebuinţă să vorbim astăzi de virtutea credinţei creştine şi importanţa ei în viaţa omenească.

A crede, din punct de vedere creştin, înseamnă a te rezema pe cuvântul lui Dumnezeu şi a trăi din adevărul Lui. Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credinţa este un har dumnezeiesc prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestor lumini mai presus de lume.

Sfânta Scriptură ne prezintă nenumărate cazuri de astfel de încredinţări în spusele Stăpânului ceresc. Patriarhul Avraam, la porunca lui Dumnezeu de a ieşi din Mesopotamia, n-a şovăit o clipă, ci, lăsând toate, s-a dus în Canaan. Când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, era gata să-l junghie, căci „se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze şi din morţi” (Evr. 11, 19). Tocmai pentru această credinţă, el a fost binecuvântat să fie părintele tuturor celor ce aveau să se mântuiască.

Tot astfel, Moise prin credinţă a ieşit cu poporul biblic din Egipt, fără a se teme de oştirile lui Faraon. În perioada petrecerii în pustiu, el a biruit „în nădejde, ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut” (Evr. 11, 27). La aceste mărturii despre puterea credinţei, amintite de Sfântul Apostol Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga altele mult mai mari, luate din istoria creştinismului.

Când arhanghelul Gavriil a spus Fecioarei Maria că va naşte pe Mesia, ea a crezut cele spuse ei de la Domnul şi a zis: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). În acelaşi chip, pescarii Galileei au urmat cu credinţă pe Iisus, devenind Apostoli şi mărturisind până la sânge credinţa lor.

Aşa au crezut şi Mucenicii care au suferit prigoană şi moarte pentru Evanghelie şi apoi atâţia creştini din toate timpurile şi părţile lumii care, lăsându-se călăuziţi de farul luminos al credinţei, au ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi s-au jertfit pentru cauza Bisericii creştine.

Din aceste exemple, se vede clar că adevărata credinţă înseamnă convingere, nădejde, smerenie, ascultare, angajare totală a omului, acceptarea adevărului mântuitor şi mărturisirea lui cu gura, dar şi cu viaţa de fiecare zi.

Pentru creştin, credinţa este o legătură personală, vie şi fierbinte cu Mântuitorul, o predare plină de încredere, întocmai cum se lasă un copil în grija iubitoare a tatălui său.

Domnul a spus că omul prin credinţă ar putea să mute munţii. Aceasta pare o exagerare, dar din punct de vedere duhovnicesc este întocmai. Mulţi dintre noi au în suflet munţi de îngrijorare, munţi de teamă şi munţi de suferinţă. Acei munţi pot să ne copleşească şi să ne paralizeze când ne lipseşte credinţa.

Însă, acolo unde există încredere în Duhul lui Dumnezeu, prezent pretutindeni, noi putem spulbera munţii răutăţilor şi putem simţi că Dumnezeu ne iubeşte şi este alături de noi. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”, întreabă psalmistul David. Şi tot el răspunde: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps. 76, 13).

Credinţa dă o culoare minunată vieţii noastre, pentru că cel ce crede va avea pace, bucurie şi acea putere care biruieşte lumea (Efes. 6, 16; I In. 5, 4-5).

Sunt unii care privesc la creştinătate ca la o religie imposibilă. Ei cred că Hristos stă pe vârful muntelui Everest, chemându-ne să luptăm cu stâncile ca să ajungem la El. Aceşti oameni trebuie să-şi schimbe complet imaginea falsă despre Hristos. El nu stă pe culme, aşteptându-ne să urcăm la El, ci coboară să-l întâlnească pe fiecare pe munte, să caute oaia pierdută. Ne întinde mâna ca lui Petru, ne ajută să ajungem la culme.

Fără El, noi nu am putea-o atinge niciodată, pentru că a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cine are credinţă, rămâne în Hristos precum mlădiţa în viţă. Prin credinţă, ne apropiem de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică (Mc. 16, 16).

Aşa atingem piscul însorit al desăvârşirii, unde am urcat împreună cu Hristos, „începătorul şi plinitorul credinţei” (Evr. 12, 2).

O femeie, cunoscută pentru încrederea sa profundă şi pentru calmul sufletului, a fost întrebată de cineva care dorea să-i afle secretul: „Eşti tu o femeie cu credinţă mare?”. Ea a răspuns: „Nu. Eu sunt o femeie cu o credinţă mică într-un Dumnezeu mare”.

Aceasta este adevărata credinţă care mută munţii, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă” (Mc. 9, 23). Când un creştin crede cu tărie şi îşi ancorează speranţa sa în puterea şi bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva, nici povară pe care să n-o poată purta.

Credinţa eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Din credinţă începe şi se sfârşeşte mântuirea, căci „fără de credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6).

Credinţa menţine în noi certitudinea fericirii veşnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credinţă, înaintăm cu speranţă spre ţinta finală.

Pe bună dreptate spune poetul George Coşbuc: „Credinţa-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi,/Că multe-s tari, cum credem noi,/Şi mâine nu-s!”.

Iubiţii mei,

Bietul om al vremii noastre! Sufletul său cel veşnic este copleşit de păcat, flămând de fericire, însetat după dreptate, adevăr şi lumină. Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credinţă şi trăind întru El prin fapte de iubire, vom fi mulţumiţi şi împliniţi, cum glăsuieşte Fericitul Augustin: „Ne-ai creat după Tine, Doamne şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine!”.

În acest veac în care trăim, am învăţat să explorăm puterea vântului, a mării, a soarelui şi a atomului. Dar foarte puţini dintre noi am învăţat cum să dezvoltăm deplin puterea credinţei.

Noi trebuie să descoperim tăria ei formidabilă, spre a depăşi deşertăciunea ideologică şi tumultul lumii, ca astfel să ne bucurăm de darul cerului aducător de fericire.

Credinţa ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă şi gura se roagă Bunului Dumnezeu, precum a fost ajutat Iisus în timpul agoniei Sale din Ghetsimani (Mt. 26, 39). Credinţa este necesară ca aerul şi ca hrana, pentru că dă scop vieţii, biruinţă idealurilor şi împlinire rugăciunilor noastre (Mt. 21, 22).

Datoria noastră este să fim tari în credinţă, să o mărturisim ca Sfinţii şi să o dovedim prin fapte bune (Ic. 2, 26). Aşa vom primi, ca răsplată pentru credinţa noastră, cununa vieţii nemuritoare de la Hristos, Care zice: „Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (In. 11, 25). Amin.
Arhiepiscop Irineu Pop de Alba Iulia

[gpalama]

Te intreb si eu.

Deosebit de frumoase predici. Frumoase la maxim.

Si totusi omul le aude, le simte si pleaca GOL. Iese fara nimic, se intoarce la ale lui si ... face in continuare ce a facut.


TE INTREB: CE LIPSESTE DIN PREDICI?

Cum trebuie sa fie o predica HRISTICA, una care sa mute multimile, sa disloce mii de oameni din inertia lor si sa-i aduca langa Hristos?

Cum poti sa fii apostol dupa Apostoli si apostol dupa Hristos ca sa muti muntii cu cuvintele? Este neputinta sau este nepricepere? Sau lene crunta si neasumare corecta a lui Hristos? Sau a muta muntii este un dar al lui Dumnezeu? Sau dupa ce te-ai mutat pe tine din loc pot sa-i muti pe altii.

Caut de mult timp raspuns la intrebarea asta: unde este decuplajul intre text, intelegere si actiune in toata retorica ortodoxa. Hristos a mutat muntii, noi nu mutam nici o scandura din loc.

[cristiboss56]

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Sfanta si dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arata datoria de a ierta pe cei ce ne gresesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca toata Legea si proorocii, se reazema pe doua porunci, adica sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40).

Dragostea lui Dumnezeu catre noi se aseamana cu dragostea parintilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tata si o mama buna isi iubesc pe fiii lor si, ori de cate ori ar gresi ei, daca se intorc si cer iertare, ii iarta si ii mangaie, asa este si dragostea lui Dumnezeu spre noi, care suntem fiii Sai (Ioan 1, 12) si asa ni se cuvine sa fim cu dragostea si cu mila fata de cei ce ne gresesc noua. Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au rastignit spunand: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Fiul lui Dumnezeu venind in lume, din nemarginita Sa bunatate, cu dragoste si mila pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiintat deosebirea intre vrajmasi si prieteni si ne-a dat porunca sa iubim pe vrajmasii nostri, sa binecuvantam pe cei ce ne blestema, sa ne rugam pentru binele celor ce ne vatama si ne prigonesc si sa facem bine celor ce ne urasc (Matei 5, 44). Dupa marturia acestei invataturi nu avem voie sa uram pe nimeni, ci pe toti cei ce ne gresesc sa-i iubim si sa le iertam greselile, chiar daca ne-ar face cel mai mare rau.

Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu din a Sa nemarginita bunatate “ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti, si rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai“ (Matei 5, 45). De aceea suntem si noi datori a face bine tuturor si a ierta greselile celor ce ne gresesc (Matei 6, 12;

Asadar, fratii mei, aducandu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu fata de noi, care pururea gresim inaintea Lui, sa ne silim si noi dupa a noastra putere sa iertam intotdeauna pe cei ce ne gresesc noua (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arata intre noi fara de iubirea dintre noi si fara iertarea celor ce ne gresesc noua (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiti credinciosi,
Sa ascultam acum pe Sfantul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne gresesc, de care atarna si iertarea pacatelor noastre, zice asa: " Tu iarta fratelui tau greselile lui si Eu iti iert pe ale tale! Si darul tau atunci il primesc cand te impaci cu cel ce iti vrajmaseste tie, cand nu ai vrajba asupra cuiva intru mania ta. Cand ai pace si dragoste catre toti, atunci rugaciunea ta este bine primita si prinosul tau bine placut si casa ta este blagoslovita si tu esti fericit. Daca tu cu fratele tau nu te impaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci si ceri iertare de la Mine? Eu, Stapanul tau iti poruncesc si tu nu iei aminte? Apoi cum indraznesti sa aduci catre Mine rugaciune si jertfa? Caci precum tu iti intorci fata de catre fratele tau, asa si Eu despre rugaciunea ta si de la darul tau voi intoarce ochii Mei" (Cuvant pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamt, 1823).

Asadar, frati crestini, sa luam aminte cu toata frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinti parinti, care se reazema pe cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis in Sfanta Sa Evanghelie: “De veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc, iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel ceresc nu va ierta voua greselile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Fratii mei, daca credem ca acestea sunt cuvintele si poruncile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si ca niciodata gura Lui nu poate sa spuna neadevar, El fiind fiinta adevarului, apoi sa ne dam seama ca niciodata nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atata vreme cat vom fi invrajbiti cu oamenii si "nu vom ierta din toata inima pacatele si greselile fratilor nostri" (Marcu 11, 25). Nimeni sa nu creada ca, cu darurile sale sau cu slujbele ce le da la sfanta biserica, se va putea impaca cu Dumnezeu si va lua iertare de pacatele sale, mai inainte de a se impaca si a se ierta cu cei ce au fost invrajbiti.

Acest adevar ni-l arata Insusi Hristos Domnul cand zice in Sfanta Evanghelie: “De-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si du-te de te impaca cu fratele tau, apoi vina si adu darul tau“ (Matei 5, 23-24).

Cand stati de va rugati, iertati tot ce aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua greselile voastre“ (Marcu 11, 25). Iertarea sta la temelia pacii din inima si a cunostintei fiecaruia dintre noi. Iertarea salveaza familia de divort si distrugere, salveaza rudele de cearta si judecati, salveaza lumea de razboaie, de ura si de moarte.

Insa nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decat sa iertam pe cei ce ne-au jignit, ne-au defaimat sau ne-au pagubit. De aceea nu putini mor certati intre ei, spre vesnica lor osanda. Ca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui.



Iubiti credinciosi,
Cea mai mare virtute crestina este iubirea. Ea este viata noastra si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, impacarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea strainilor si altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii crestine.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfanta Evanghelie care stau la temelia mantuirii noastre.

Daca aproapele nu vrea sa ne ierte, sa urmam sfatul duhovnicului, sa cerem iertare de trei ori si asa, daca nu ne mustra constiinta, ne putem impartasi cu Sfintele Taine. Iar daca inca suntem tulburati si ne chinuie gandurile de razbunare, sa amanam Sfanta Impartasanie, ca sa nu ne fie spre osanda. Smerenia si rugaciunea curata ne ajuta cel mai mult la impacare. Cine urmeaza calea aceasta, acela nu este departe de mantuire!

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a rastignit pe cruce din dragoste pentru noi, sa ne impace pe toti in numele Sau, stiind ca dragostea nu moare niciodata! Amin.

Parintele Cleopa Ilie