Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

O femeie oarecare, de neam bun şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să vândă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică şi stând înaintea Presfintei Născătoare de Dumnezeu a zis acesteia, cu lacrimi:
„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane fiice ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.
Acestea zicând mama cea evlavioasă, a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfânta icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.
Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr în chipul fulgerului, care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea Cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luând femeia banii în dar, îngerul s-a suit în Ceruri, iar dânsa a căzut la pământ cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală. Apoi cheltuind, le-a îmbrăcat pe fete şi le-a cumpărat cele de nevoie ale vieţii lor.
Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor, şi dacă vă veţi ruga cu neîndoită credinţă, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.
Deci ascultând ele învăţătura mamei lor, s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat în destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la Împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că Împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat întru acest chip:
La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătură un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile, întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri Împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”.
Acestea zicând, a pus pe capetele lor cununile şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!, ascultătorilor că au luat fecioarele şi câtă înspăimântare cei ce stăteau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; au alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti şi, în scurt, tot norodul se întrecea, cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru această cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit Împărătesei celei vrednice de cinste.
Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit averi nenumărate, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună, şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu această binecuvântata tagmă. Iar acele două starețe minunate s-au săvârşit cu sfinţenie, şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru Împărăţia cea Cerească, pe care, o!, de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
(Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

[cristiboss56]

Minunea Acatistului Bunei Vestiri
Acatistul Bunei Vestiri are o uriașă însemnătate pentru mântuirea noastră, atunci când îl citim sau îl rostim pe de rost cu evlavie. Ne dăruiește ajutor grabnic în strădania și în nevoința noastră, pe care o facem în fiecare zi ca să ne biruim pati*mile; ca să biruim răul, păcatul care ne împresoară. De altfel, Maica Domnului ne îndeamnă și ne spune mereu: „Chemați-mă!”, „Chemați numele meu și eu vă voi ajuta întotdeauna”. Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea: „Maica Domnului este supărată pe noi, fiindcă nu apelăm la ea, fiindcă nu-i cerem nimic”. Așadar, să cerem, să ne rugăm și ni se va da. Ocrotirea ei e minunată, cum veți asculta și în pilda care urmează. Mai demult, adică mai înainte de anul 1800, existau mulți tâlhari, așa cum este cunoscut, care se ascundeau pe la răscrucile drumurilor și atacau prin surprindere pe trecători. Unul dintre aceștia, un căpitan de tâlhari, pusese pe unii din tovarășii săi la o astfel de răscruce pe unde treceau oamenii dintr-un oraș în altul. Și cei care treceau, fie unul singur, fie mai mulți, erau atacați și jefuiți. Nu le făceau nici un rău, nu-i răneau, nu-i băteau, ci le luau banii și îi lăsau să plece. Odată a trecut pe la acea răscruce și un monah cu viață îmbunătățită. Tâlharii l-au oprit, dar neavând ce să-i ia, l-au lăsat să plece. Acela însă nu a plecat, ci i-a rugat pe tâlhari să-l ducă acolo unde se ascunsese căpitanul lor. Atunci aceia l-au întrebat: „Ce vrei de la el?” „Vreau să vă spun ceva foarte important. Peste puțin timp va trece pe aici un negustor foarte bogat, încărcat cu dia*mante. Iar căpitanului vostru vreau să-i descopăr cum este îmbrăcat acela, ca să vă fie ușor să-l prindeți.” Așa s-a și făcut, nu pentru ca să-i facă hatârul monahului, ci pentru câștigul ce-l nădăjduiau. Și astfel l-au dus la șeful lor. De îndată ce s-au întâlnit, monahul i-a spus căpitanului să-i cheme pe toți oamenii lui. Acela a poruncit și toți au venit de față. „Unul lipsește, a spus monahul. Aduceți-l și pe acela aici!” „Nu poate veni, pentru că acum face mâncare pentru amiază.” „Nu se poate, trebuie să-l aduceți și pe acela!” Atunci căpitanul a trimis pe unul dintre ei să-l cheme, dar acela nu voia să vină, însă l-a apucat cu sila și astfel l-a adus înaintea monahului. De îndată ce bucătarul l-a zărit pe monah, nici nu voia să se uite la el. Însă nici monahul nu s-a întors să-l privească. Deodată bucătarul a început să tremure din totul trupul lui. Atunci monahul l-a întrebat: „Bucătare, de ce tremuri?” Acela, fiind silit, a fost nevoit să mărturisească că este diavol și s-a prefăcut în om, ca să-l urmărească de aproape pe căpitanul de tâlhari. De ce?
Tâlharul acesta avea un obicei bun: se ruga la Maica Domnului în fiecare zi. Și cum se ruga? Îi citea acatistul în fiecare dimineață. Acest obicei bun îl dobândise de la mama sa, încă de când era acasă copil mic, unde învățase pe de rost icoasele și condacele acatistului. Mai târziu, după ce s-a făcut mare, a luat-o pe un drum greșit și s-a făcut tâlhar, dar cu toate acestea nu a lăsat nici o zi fără să rostească acatistul. Și astfel Maica Domnului se afla mereu lângă el și-l păzea. Și-l păzea pentru că Maica Domnului aștepta o ocazie ca să-l mântuiască; aștepta să-l aducă la pocăință, să-și schimbe viața și astfel să-l mântuiască.
Demonul în chip de bucătar a fost trimis și el de căpetenia demonilor ca să-l omoare și să-i ia sufletul lui în iad. Însă nu putea, pentru că-l împiedica rugăciunea către Maica Domnului. Aștepta și el o ocazie, atunci când avea să uite, chiar și o singură dată, să rostească acatistul. Atunci ar fi fost descoperit, fără ocrotirea Născătoarei de Dumnezeu, ar fi pricinuit între tâlhari vreo neînțelegere în privința împărțirii prăzilor, iar aceia, desigur la îndemnul diavolului, l-ar fi omorât pe căpitan și i-ar fi luat sufletul în iad. Însă Maica Domnului îl apăra; îl apăra datorită acatistului ei. Acel om era tâlhar, însă nu era ucigaș. Deși viața lui era urâtă, rea, însă Dumnezeu, Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și Care auzea rugămințile Preasfintei Sale Maici, i-a dat prilejul să se mântuiască. De îndată ce căpitanul de tâlhari a auzit această mărturisire a demonului-bucătar, într-o clipă s-a luminat. Și-a dat seama de marile lui păcate și în acea clipă s-a pocăit și s-a mântuit. Pocăința lui i-a mișcat sufletește și pe ceilalți tâlhari care, prin sfătuirile acelui monah sfânt, cu toții au fost povățuiți la marea Taină a milostivirii lui Dumnezeu, adică la Taina Spovedaniei. Și după ce s-au îndreptat în faptă, întorcând tuturor cele furate, toți tâlharii, dimpreună cu căpitanul lor, s-au călugărit. I-a mântuit rugăciunea Acatistului Maicii Domnului. (Preluare de pe site-ul http://marturieathonita.ro/valoarea-...bunei-vestiri/)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
ΤΟ ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΠΑΝΟΡΜΙΤΗ ΤΗΣ ΣΥΜΗΣ ΣΤΟΝ ΜΙΚΡΟ ΠΟΥ ΗΤΑΝ ΕΚ ΓΕΝΕΤΗΣ ΤΥΦΛΟΣ
Povestește domnul Argiris Malidakis, în vârstă de 91 ani, locuitor din Kalimnos, minunea pe care a trăit-o ca martor ocular în Mănăstirea Panormitului din Symi, în timpul sărbătorii Sfântului Arhanghel Mihail, acum aproximativ 50 ani:
„Mă pregăteam, împreună cu soția și cu copii mei, să mergem să ne închinăm Taxiarhului în Symi, pentru sărbătoarea acestuia, dar nu exista vreun mijloc de transport. Căpitănia portului ne-a anunțat că va trece un vas care transportă lemne și fier pentru mănăstirea din Symi și că doar acesta ar putea să ne ia și pe noi.
Ne-am îmbarcat pe vas. Acolo am întâlnit o femeie care mergea împreună cu copilul ei orb să se închine, la fel ca noi. Și astfel ne-am cunoscut pe durata călătoriei.
Când am ajuns la Panormit, era foarte multă lume și era greu să găsim un loc unde să ne odihnim. Într-un sfârșit am găsit un pat unde i-am culcat pe copiii noștri împreună cu celălalt copilaș orb.
În timpul nopții am auzit că era slujba Sfintei Liturghii în biserică, iar mama copilașului l-a trezit pe acela spunându-i: „Mergem, copilul meu, să te facă Sfântul Mihail bine!”. Cu acest motiv ne-am sculat și noi și am mers toți la slujbă. Întâi s-au închinat icoanei Sfântului Arhanghel copilul orb împreună cu mama sa, apoi am urmat noi ceilalți. După aproximativ 10 minute, copilul acela a început dintr-odată să facă câteva mișcări bruște și neobișnuite cu mâinile și să strige: „Mamă, mamă, mamă, văd!”. Mama lui atunci a început să strige: „Copilul meu vede, copilul meu vede, copilul meu vede!”.
S-a îndreptat îndată spre icoana Sfântului Arhanghel Mihail, a îmbrățișat-o și apoi a continuat să strige și să se bucure. Credincioșii care se aflau în biserică au ridicat copilul pe brațele lor și au mers în fața icoanei pe care au sărutat-o cu toții.
Vestea minunii s-a răspândit repede, astfel că veneau zilele următoare mulți oameni, din diverse zone, pentru a-l vedea pe copilul care se vindecase și să se închine Marelui Arhanghel Mihail”.

[cristiboss56]

S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.
L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.
Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.
Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.
Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.
Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.
Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.
Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.
Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul, la Iași.
(Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)

[cristiboss56]

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți că taina jertfei pe Cruce s-a mai repetat uneori și în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.
Într-o casă oarecare bolea un biet creștin sărac și era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:
- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor și la urmă va rămâne la niște nepoți ai mei.
Când a murit creștinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către creștini, a lăsat icoana pe perete și își vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu și i-a zis:
- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a răspuns:
- Așa am găsit casa când am venit și n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!
Însă evreul acela, fiind rău și necredincios, a cerut icoana și nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Și a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat și pe alții și le-a zis:
- Să facem și noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinții noștri!
Și au pus icoana pe un stâlp și au răstignit-o cu cuie. Unde erau pictate mâinile Mântuitorului au bătut cuie și, după ce au pus sfânta icoană acolo, au început a o lovi în față, bătându-și joc de ea. Unii Îl scuipau, alții strigau: „Hoo, coboară-Te de pe cruce!”. Și în fel și chip ziceau. După cum au făcut părinții lor, așa au făcut și icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părinții lor. Iar unul din ei a zis:
- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulița în coastă!
Și în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliță și au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-a cuprins spaima pe toți, si au fugit la școala lor și au spus rabinului:
- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos și, când am împuns-o, a curs sânge!
Și a venit învățătorul lor, rabinul, și a văzut adevărul. Apoi a zis:
- Vedeți? Acum s-a stabilit mai tare și mai clar decât toate că părinții nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu și de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toți vinovați de sângele Lui și trebuie să ne botezăm!
Și, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toți aceia, toată școala lor, și mult popor evreiesc a trecut la dreapta credință, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.
(Ne vorbește Părintele Cleopa 7, ediția a doua, îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2001, pp. 47-49)

[cristiboss56]

Pururea pomenitul Stareţ, Părintele Haralambie, în lupta sa dusă împotriva patimilor şi puterilor întunericului, a dobândit multe cununi. Dar cununa cea mai preţioasă a dobândit-o în lupta sângeroasă dusă împotriva patimii akediei. Cu toate că aceasta se vede din descrierea vieţii lui, am considerat că este folositor să afierosim un capitol separat despre aceasta, alcătuit din convorbiri cu fiii lui duhovniceşti.
Redau aici convorbirea cu un monah din mănăs*tirea vecină.
Stareţul: Cât despre akedie, de care te-ai înfricoşat atât de mult, trebuie să ştii că este una dintre cele mai puternice arme ale satanei. Dar ca să îngăduie Dumnezeu să te chinuie această patimă, înseamnă că şi tu ai dat un oarecare drept. Atunci când un începător doreşte să înceapă nevoinţa privegherii în fiecare noapte, nu poate birui această patimă fără un povățuitor iscusit. Akedia este prietenă nedespărţită a celor ce umblă după voia lor şi a celor mândri. Dacă auzi pe vreunul care umblă după voia lui, susţinând că a dobândit rugăciunea minţii, să fii sigur că acela este înşelat.
Aşadar, să-ţi spun câteva lucruri despre cum poţi să priveghezi noaptea.
Mai întâi trebuie să înţelegi că privegherea înseamnă întâlnire, înseamnă convorbire cu Însuşi Dumnezeu. Fireşte, în această întâlnire cererea cea mai mare este „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Dar ca să ne miluiască, a făcut El Însuşi o înţelegere cu noi în Evanghelie spunând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). (Starețul Haralambie)
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie ‒ Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 216-217)

[cristiboss56]

După ce a petrecut doi ani cu Părintele Nicodim, Grigorie a avut parte de o vedenie dumnezeiască. Într-o zi, pe când se îndeletnicea cu rugăciunea minții, i s-a arătat un bărbat măreț și străluminat. Grigorie l-a recunoscut pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, Fiul Tunetului, ucenicul cel iubit și prietenul lui Hristos.
Privindu-l pe Grigorie cu bunăvoire, Apostolul a spus:
- Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt, ca să te întreb pentru ce strigi mereu, zi și noapte, și în tot ceasul, „Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu”?
Grigorie a răspuns:
- Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu, fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu, și plin de păcate?
Atunci, ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns:
- Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi, că eu voi fi ajutorul tău.
Apoi, Grigorie a întrebat:
- Oare în viața de acum ori în cea viitoare vrei a-mi ajuta ca împreună-lucrător al Maicii Domnului?
Marele Evanghelist al celor înalte a răspuns cu bucurie și dulceață:
- Te-am ajutat și mai înainte, și te ajut și acum, și încă și în viitor te voi ajuta!
Deci, după ce Evanghelistul i-a vestit despre acest dar mai presus de fire și negrăit al Maicii Domnului, s-a făcut nevăzut. Din această vedenie, putem înțelege că harul dumnezeiesc îl pregătea pe Sfântul Grigorie a păși pe urmele „Theologului”.
(Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 13)