Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Pacatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri. În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”. Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu”), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea.
În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos. Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală. Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit. Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă.
(Arhimandrit Teofil Părăian,Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 237)

[cristiboss56]

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXXIV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 485
„Iar dacă în Scripturile sfinte Hristos este adevăratul soare și adevărata zi, nu există pentru creștini oră în care ei să nu se simtă datori a se ruga lui Dumnezeu, pentru ca noi, care suntem în Hristos, adică în soarele cel adevărat și în ziua cea adevărată, să stăm toată ziua în rugăciuni. Și când vine noaptea, potrivit legilor universului, care fac să alterneze între ele zilele și nopțile, este de tot folosul pentru credincioși să se roage și în întunericul nopții, fiindcă pentru fiii luminii și noaptea este zi. Când este fără lumină cel ce are lumină în inimă? Când n-are soare și zi cel pentru care Hristos este soare și zi?”
Viața Sfântului Macarie Egipteanul - Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 83
„Dacă cineva nu are dispoziția cuvenită de a stărui continuu în rugăciune, să nu se ostenească în zadar, ci să arate zel față de celelalte osteneli. Astfel, să slujească și să ajute (aproapelui) cu plăcere, nu pentru a primi ca răsplată onoruri și nici (s-o facă) cu sila, ca și când ar sluji niște trupuri și niște suflete străine, ci cu (iubire și devotament) întocmai ca pe mădularele sale, ca lucrarea să se arate lui Dumnezeu curată și fără vicleșug.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia VIII, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 127
„Lumina care strălucește în inimă descoperă o altă lumină, mai lăuntrică, mai tainică și mai adâncă. În această lumină, în această contemplare (plină de dulceață) afundându-se, omul nu mai este stăpân pe sine, devine ca un străin pentru lumea aceasta; (iar acest lucru se face) datorită iubirii și a plăcerii care-l copleșește, din cauza tainelor celor ascunse (care i se descoperă). În acel timp, omul acela, fiind eliberat de povara celor trecătoare, ajunge la măsura desăvârșirii, curat și liber de păcat.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, p. 393
„Cu rugăciuni neîncetate să ne întărim viața! Să nu ne stea în cale nici o piedică! Nimic nu ne poate împiedica de suntem cu mintea trează! Avem, oare, nevoie de loc sau de timp? Orice loc și orice timp ne este potrivit pentru o astfel de faptă. Ascultă-l iarăși pe dascălul lumii spunând: În orice loc, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără șovăire (I Timotei 2, 8). De ți-i inima curată de patimi rușinoase, vei putea, de ai fi în piață, în casă, pe cale, la tribunal, pe mare, în han, în atelier, oriunde ai fi, vei putea, rugând pe Dumnezeu, să primești ce ceri.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, p. 478
„Cel ce stăruie în rugăciune se cade să ceară și să știe să se nevoiască în această luptă cu multă sârguință și cu toată puterea pentru un lucru așa de mare. Căci marile biruințe au nevoie de multe osteneli, pentru că răutatea întinde curse mai ales acestora, născocind de pretutindeni și umblând împrejur și căutând să pună piedici sârguinței. De aici, somnul și îngreunarea trupului și a sufletului, moleșeala, trândăvia, descurajarea, nerăbdarea și celelalte patimi și lucrări prin care se pierde sufletul, fiind răpit cu vreo parte a lui și rostogolit spre vrăjmașul lui.”

[cristiboss56]

Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 6, pp. 196-197
„Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în cre*dință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăznuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 7-8). Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțindu-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite.
Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință? (Luca 15, 7) Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea virtuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor.
Este greu de înțeles ceea ce vreau să spun: se pare că noi dăm lui Dumnezeu și îngerilor prilejuri de sărbătoare și de bucurie, noi care suntem așezați pe pământ prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că deși trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești.”
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XXXII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 248
„Și pentru că am păcătuit cu trupul, când am făcut mădularele noastre roabe păcatului spre fărădelege, tot cu trupul vom și lăuda, folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre iertarea păcatului. Ai ocărât? Binecuvântează! Ai luat averea altuia? Dă-i-o înapoi! Te-ai îmbătat! Postește! Te-ai îngâmfat? Smerește-te! Ai invidiat? Roagă-te! Ai ucis? Suferă mucenicia sau ceea ce are tot atâta putere ca și mucenicia!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XI, 15, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 141
„Poate că satan spune inimii tale: Iată câte rele ai făcut! Iată de câte nebunii s-a umplut sufletul tău! Ești îngropat în păcate și nu mai poți să te mântuiești! Face aceasta pentru a te duce la disperare, fiindcă nu-i place pocăința (în lume) și vorbește în orice clipă sufletului, așa cum vorbește un om cu un (alt) om. Tu, însă, răspun*de-i: Am mărturia scrisă a Domnului că nu vrea moartea păcătosului, ci pocăindu-se, să se întoarcă de la calea răutății și să fie viu. Că de aceea S-a coborât El (din ceruri) ca să mântuiască pe cei păcătoși, să învieze și să ridice pe cei morți, iar pe cei (ce se aflau întru întuneric) să-i lumineze.”

[cristiboss56]

Rugăciunea care se face în acelaşi timp, în mai multe locuri şi de către mai mulţi creştini, ne va curăţa, va sfinţi şi va schimba duhul ţării. Înainte de a dormi, să spunem „Rugăciunea lui Iisus” pe respiraţie, să spunem Crezul şi să ne însemnăm cu Sfânta Cruce. În acest fel, darul Duhului Sfânt şi Îngerul păzitor ne vor acoperi şi sfinţi.
Cei care vin şi se roagă la Sfintele Mănăstiri, vor reaprinde mai tare focul Duhului Sfânt în inimile lor. Trebuie să ne rugăm neîncetat, pentru că neîncetat suntem ispitiţi de patimile trupului şi ale sufletului, de către oameni şi de către diavoli. Când ne rugăm, Harul Duhului Sfânt vine şi îndepărtează ispitele care vin asupra noastră.
(Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minții cu inima și a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, p.24)

[cristiboss56]

Dumnezeu Își revarsă harul Său în rugăciune
Pr. George Cocoșilă :
Omul contemporan, religios într-o formă a subiectivității și autosuficienței sale, nu este prezent în sânul Bisericii, sau dacă este prezent, se adâncește într-un sincretism religios, vorbește adesea despre energiile pozitive sau negative care îi influențează viața.
Poate am auzit adesea despre oameni care preferă anumite locuri din natură sau chiar din locașurile de cult, pe motivul că sunt câmpuri energetice și numai acolo se pot descărca de energiile negative, încărcându-se de energiile pozitive. Acestor oameni trebuie să le răspundem, fără pretenții științifice, care ar presupune o altă discuție, că în spațiul sacru ne întâlnim cu un Dumnezeu Persoană, sau mai exact o Treime de Persoane, iar rugăciunea presupune un dialog cu un Tu personal, nu o formă de concentrare sau adâncire în esențe sau energii impersonale. Pentru o argumentare cât mai teologică apelez la întrebarea fundamentală a părintelui Dumitru Stăniloae, dintr-un interviu, cu un subiect asemănător: Cine este Subiectul acestor energii? Nu dintr-un patriotism autohton am făcut acest recurs la autoritatea părintelui Stăniloae, ci pentru că în preocupările sale teologice un loc central îl ocupă teologia energiilor necreate a Sfântului Grigorie Palama, care reprezintă de fapt o sinteză patristică.
În lucrările sfinte, în Sfintele Taine și în cadrul Sfintei Liturghii se rostește adesea cuvântul har și ni se împărtășește tocmai ca o condiție necesară pentru mântuirea noastră. Să fie oare același fond ca și energiile pozitive și doar forma și cadrul să difere? Pentru o lămurire și pentru a face lumină revenim la autoritatea de dogmă și spiritualitate a părintelui Stăniloae, care nu separă dogma de spiritualitate:
Harul este o energie necreată, izvorâtoare din fiinţa dumnezeiască a Celor trei Ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri. Termenul grecesc «energeia» se traduce în româneşte prin «lucrare». Aceasta pune în evidenţă faptul că în har ca lucrare e prezent însuşi subiectul dumnezeiesc care o săvârşeşte. Căci nu există lucrare fără lucrător. De aceea, putem folosi şi termenul «energie», în sensul că în lucrare se arată o energie a celui ce lucrează. Dar această energie se imprimă totdeauna şi în cei pentru care se lucrează. De aceea înţelegând harul ca «energie» dumnezeiască, îl înţelegem pe de o parte în sensul de energie actualizată a Duhului ca lucrare, pe de alta, în sensul de energie ce se imprimă în fiinţa celui în care Duhul Sfânt lucrează, făcându-l capabil şi pe acela să lucreze, sau făcându-l capabil de conlucrarea lui cu Duhul Sfânt” (Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 312, EIBMBOR, 2003).
Fără a avea pretenția unei hermeneutici sau exegeze a textului, deducem că harul dumnezeiesc nu este o forță sau energie impersonală, ci lucrarea unui Dumnezeu Persoană, care este mai presus de orice Forţă sau Principiu Absolut.
Dumnezeu în Biserică Își revarsă harul Său ca energie sau lucrare necreată, în urma unui dialog, între un eu și Tu. Harul Său în urma acestui dialog devine manifestare a iubirii Sale, care nu constrânge niciodată natura (ca în teoriile occidentale despre raportul dintre har și natură). În această revărsare a harului, ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu, este libertate, pentru că iubirea presupune libertatea. În urma conlucrării noastre cu harul, ca relație personală cu Dumnezeu, ajungem la libertatea față de păcat.
După Duminica Ortodoxiei, în care am mărturisit adevărata credință a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, continuăm mărturisirea dreptei credințe în Duminica a doua din Post, închinată Sfântului Grigorie Palama, ca teolog al harului.

[cristiboss56]

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta*rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces*tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa*menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine.
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

[cristiboss56]

Pr. Ciprian Bâra :
Chiar dacă textul Sfintei Liturghii a darurilor înainte sfințite este mult mai vechi, autorul lui este, potrivit tradiţiei, Sfântul Grigorie Dialogul, Episcopul Romei. El a contribuit la îmbogăţirea şi sistematizarea acestei rânduieli speciale de împărtășire a credincioșilor unită cu Vecernia, în timp cât a stat la Constantinopol. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi, 12 martie, pentru că în această zi, în anul 604, a trecut la cele veşnice.
Postul Mare este o perioadă de pocăinţă, de întristare şi de plângere a păcatelor. De aceea, Părinţii Bisericii au hotărât ca în această călătorie spre Slăvitul Praznic al Învierii lui Hristos să nu se săvârşească Sfânta Liturghie în afara zilelor de sâmbătă şi de duminică, lucru afirmat şi de hotărâri ale Sinodului de la Lodiceea: „Nu se cuvine să aducem ofrandă de pâine în timpul celor 40 de zile decât numai în zilele de sâmbătă şi duminică“.
De ce Daruri înainte sfințite?
În această perioadă pregătitoare întâmpinării zilei Învierii se înmulțesc metaniile, limbajul liturgic și veșmintele se schimbă, devin cernite, pentru a chema și ajuta sufletul și trupul în starea de pocăință. Întreaga Biserică respiră acum duhovnicește în ritmul unei rugăciuni scurte și intense: „Miluiește mă, Dumnezeule, miluiește mă”.
În întreaga perioadă a Postului Mare, cu excepţia zilelor aliturgice, de luni până vineri, se poate săvârşi Liturghia Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul.
În cadrul acestei liturghii sunt folosite Daruri sfinţite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, săvârşite în sâmbăta sau duminica precedentă. Este considerată Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor cu Sfintele Taine, cele de viaţă făcătoare.
Părintele profesor dr. Viorel Sava menționează că, potrivit unor documente, unii creștini aveau obiceiul de a lua la casele lor o parte din Sfânta Împărtășanie de la Liturghia duminicală pentru a se cumineca în cursul săptămânii. Din cauza pericolului profanării, acest obicei a fost îngrădit începând din secolul al IV lea.
Un alt factor care a dus la folosirea pentru împărtășire a Darurilor înainte sfințite au fost monahii retrași în singurătate pentru perioade îndelungate de timp, care păstrau în chilia lor Sfânta Împărtășanie, iar când se împărtășeau făceau aceasta într un cadru ceva mai solemn.
De asemenea, nu trebuie exclusă din întregul proces de naștere și existență a acestei rânduieli și evlavia deosebită a creștinilor care doreau în primele veacuri să se împărtăşească şi în restul zilelor din săptămână, când nu se săvârşeau celelalte două Sfinte Liturghii.
Privind cu atenție cuprinsul Liturghiei Sfântului Grigorie, textele liturgice ne dezvăluie, într o teologie specifică Triodului, scopul săvârșirii acestei rânduieli în zilele Postului Mare. De exemplu, Rugăciunea amvonului, care diferă de rugăciunea de mulțumire obișnuită, joacă un rol hotărâtor în oficiere, fiindcă precizează semnificația Cuminecării în Postul Mare. Aceasta este acordată acum de Biserică ca o îngăduință și binecuvântare, pentru a da credincioșilor puterile duhovnicești necesare atingerii țintei alergării lor. Astfel, această rugăciune e un rezumat al întregii spiritualități a Triodului în cele două dimensiuni majore ale sale: lupta împotriva patimilor și pregătirea în vederea Paștelui. „Stăpâne Atotţiitorule, Cel ce cu înţelepciune ai zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multa Ta bunătate ne ai adus pe noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea Învierii...“ (din Rugăciunea amvonului)
Vechimea
Cea mai veche însemnare a acestei rânduieli este cea din „Codex Barberini”, unde nu apare menționat nici un autor.
Prima mărturie pe care o avem cu privire la oficierea Liturghiei Darurilor înainte sfinţite împreună cu Vecernia este din veacul al VI lea, la Constantinopol. La începutul secolului al VII lea este menționată în Cronica pascală (617). În anul 692, la Sinodul Trulan, această practică a fost consacrată şi limitată la perioada Postului Mare. Canonul 52 al Sinodului Trulan a statornicit rânduiala ca „în toate zilele Sfântului și Marelui Post, afară de sâmbătă și duminică și de sfânta zi a Bunei Vestiri, să se săvârșească Sfânta Liturghie a Darurilor înainte sfințite”.
De a lungul vremii, această Liturghie a fost pusă pe seama mai multor Sfinți Părinți. În cele din urmă, datorită celor din Sfântul Munte Athos, începând cu secolul al XVI lea, drept autor al acestei Liturghii a fost socotit Sfântul Grigorie Dialogul.
Când se săvârșește?
Cât priveşte timpul săvârşirii, la început, Liturghia Darurilor era oficiată seara, la vremea potrivită a Vecerniei. Astfel, credincioşii ajunau în ziua respectivă, iar Liturghia era o priveghere sau o slujbă nocturnă: începea seara şi se termina târziu, în cursul nopţii. Din motive practice, astăzi, în majoritatea bisericilor, Liturghia Darurilor se săvârşeşte dimineaţa, poate şi pentru că în acest fel Cuminecarea are loc la aceeaşi oră ca de obicei.
Conform îndrumărilor tipiconale din Liturghier este obiceiul ca această Sfântă Liturghie a Darurilor înainte sfințite să se săvârșească miercurea și vinerea în Sfântul și Marele Post, afară de ziua de vineri din săptămâna Sfintelor Pătimiri, când nu se săvârșește nici o liturghie. Ea se poate săvârși totuși și în zilele de luni, marți și joi din Sfântul și Marele Post, afară de luni și marți din prima săptămână a Postului Mare, când sunt zile aliturgice, și de Joia Mare, când se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Se mai săvârșește, de asemenea, joi, în săptămâna a cincea din Postul Sfintelor Paști (Joia Acatistului), precum și luni, marți și miercuri, în săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului.
Liturghia Darurilor a fost atât de intim legată de Triod, încât a devenit trăsătura caracteristică a acestei perioade. Unele manuscrise o și numesc „dumnezeiasca Liturghie a Sfintelor Păresimi”.
Frumoasa rânduială a acestei Liturghii, cu cântări și citiri biblice ce îndeamnă la smerenie, se potriveşte foarte bine pentru atmosfera Postului Mare, chemând pe toți dreptcredincioșii creștini la post, înfrânare, bună făptuire, iertare și Împărtășirea cu Sfintele Taine.