Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?
Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de postit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cuvântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu, piua, că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...”.
Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.
(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 219)

[cristiboss56]

Cele trei duminici ale Triodului ne-au pus înainte trei perechi de fapte: trei primejdii, care ne pândesc pe calea mântuirii și trei fapte bune, care ne scapă de ele și fără de care nu se poate porni la lucrarea de lăuntrică înnoire.
Prima pereche: mândria – smerenia. Mândria, începutul și izvorul a toată răutatea, împotrivire lui Dumnezeu și cădere împreună cu Lucifer; smerenia – tămăduire a răului și început a toată virtutea, pogorâre de sine și înălțare împreună cu Hristos.
A doua pereche: deznădejdea – încrederea în milostivirea dumnezeiască. Experiența neputinței proprii în fața răului din noi poate duce la deznădejde; omul singur nu poate birui. Dar omul nu este singur. Mântuitorul ne încredințează că este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20).
A treia pereche: nepăsarea – râvna de mântuire. Încrederea nesăbuită în milostivirea lui Dumnezeu duce la nepăsare, care este una din proptelele tuturor păcatelor. Stăpânul a încredințat slugilor talanții nu numai ca să se folosească de ei, ci ca să-i valorifice și să-i înmulțească. „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila și numai silitorii o capătă”. Sfințenia vieții și faptele dragostei de aproapele sunt datoriile cele mai de seamă ale omului.
(Protosinghel Petroniu Tănase)

[cristiboss56]

Impărtăşirea este „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”, după cum ne spune Nicolae Cabasila în tratatul său Despre viața în Hristos. De aceea, se pot împărtăşi numai credincioşii pregătiţi şi vrednici de a primi Trupul şi Sângele Domnului, verificaţi ca atare de către duhovnic, prin spovedanie. „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănance din pâine şi să bea din pahar, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului”, porunceşte Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 28-29).
Povăţuirile din Liturghier precizează că „toţi creştinii cei ce sunt de o credinţă, de o Biserică, care n-au asupra lor îndepărtare ori blestem şi îşi aduc prin mărturisire pocăinţă curată, care trăiesc în dreapta credinţă şi de duhovnicul lor nu sunt opriţi pe o vreme, aceia să se împărtăşească cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, cu cuvenita cinste. Asemenea şi copilaşii cei ce sunt mai în vârstă, care pot fi primiţi la mărturisire, şi pruncii cei mici, după obiceiul Bisericii, se cade pentru credinţa celor ce-i aduc pe dânşii, să se învrednicească de Sfintele Taine întru sfinţirea sufletelor lor şi întru primirea harului Domnului”.
Povăţuirile îi enumeră mai departe şi pe aceia care nu pot fi împărtăşiţi, şi anume, cei care au asupra lor blestem de la episcop, sau care sunt opriţi fie de părinţi, fie de duhovnic, pentru vreo pricină oarecare, desfrânaţii, concubinii, cămătarii, fermecătorii şi vrăjitorii, ghicitorii şi descântătorii, cei care fură cele sfinte, jucătorii de cărţi, hulitorii şi cei ce grăiesc cuvinte de ocară, provocatorii de neorânduială şi de scandal (beţivii, scandalagii). În general, toţi cei cu păcate grave (ucigaşii, hoţii) nu pot fi primiţi la împărtăşire decât după un răstimp mai lung sau mai scurt de pocăinţă şi curăţire.
Durata opririi de la împărtăşire pentru fiecare păcat de acest fel ne-o arată Molitfelnicul, la învăţătura pentru canoane (aşezată după Rânduiala Mărturisirii), dar ea poate fi scurtată după socotinţa duhovnicului, de la caz la caz. De exemplu, păcătoşii aflaţi pe patul de moarte, după ce se vor mărturisi pot fi însă împărtăşiţi, dacă cer aceasta, fără împlinirea canonului, sau chiar fără spovedanie şi fără ajunare.
Nu se poate da Sfânta Împărtăşanie alienaţilor sau celor ieşiţi din minte, atâta vreme cât sunt în stare de nebunie, precum nici celor care nu au capacitatea fizică de a primi şi reţine Sfânta Împărtăşanie. Cei îndrăciţi pot fi împărtăşiţi în momentele de luciditate, dacă nu hulesc Sfintele Taine.
Neofiţii însă, adică cei de curând botezaţi, indiferent de vârsta lor, inclusiv pruncii, vor fi admişi la împărtăşire îndată după botez, fără nici o excepţie, aşa cum a fost practica unanimă a Bisericii universale până în secolele XII-XIII.
(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 319-320)

[cristiboss56]

Certificatul de naștere !
Cat de veche este credinta ortodoxă?
Dacă sunteți romano catolic, este bine sa știți că, până în anul 1054, Biserica Catolica a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an, Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel, Biserica Catolica este veche de 1 000 de ani.
Dacă sunteţi luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
Dacă sunteţi prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.
Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
Dacă apartineti Bisericii Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice, anul în care aceasta religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani.
Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment.
Biserica noastră are acum 2 000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.
Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

Pr. Dr. Mitiades Efthimi

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fiii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?. Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria (Sfântul Marcu Ascetul, în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune: „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”); deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.
Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 90-91)

[cristiboss56]

Postul, in general, este infranare si cumpatare. Cumpatare la mancare, la bautura, la vorba desarta si de prisos; stapanire de sine si infranare de la orice lucru vatamator.
Atat Vechiul, cat si Noul Testament, profetii, apostolii si toti Sfintii Parinti pun foarte mare pret pe practicarea postului trupesc si sufletesc, urmarind astfel stapanirea rautatilor din noi.
Practic, nu este deloc usor a te supraveghea mereu, a rezista ispitelor dinlauntru si din afara, a-ti taia voia, a-ti smeri trupul si sufletul, in dorinta sincera de a birui raul din tine si de a te modela dupa voia lui Dumnezeu.
De aceea, truda postului este socotita ca o jertfa a sufletului si a trupului adusa lui Dumnezeu si in acelasi timp este o dovada ca iubim pe Dumnezeu cu adevarat, implinindu-I si aceasta straveche porunca data stramosilor nostri inca de la inceputurile lumii.
Postul deplin, postul crestin bine placut lui Dumnezeu este insotit intotdeauna de rugaciune si de milostenie, acestea fiind socotite de Sfintii Parinti ca aripi ale postului.
Accentul trebuie sa cada mai ales pe postul sufletesc. Daca ne lasam robiti de pofte urate, de patimi, cu toate ca postim cu trupul, alungam de la noi harul lui Dumnezeu si pierdem rasplata postului.
Caci iata:
Unul posteste, dar se cearta si se judeca cu fratele sau, ca sa-i rapeasca pe nedrept bunurile.
Altul posteste cu trupul, dar se manie, vorbeste de rau, ocaraste si defaima pe aproapele sau.
Celalalt are stomacul gol de hrana, dar inima ii este plina de rautate, de egoism, de invidie si de ganduri spurcate. El nu manaca nici carne, nici lapte, dar ucide cinstea si numele bun al confratelui sau, prin calomnii, prin minciuni si prin osandiri viclene.
"Nu stiti voi postul care Imi place?"
"Nu stiti voi postul care Imi place?", intreaba Domnul prin prorocul Isaia. "Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-Ma!" (Isaia 58, 6-9).
Deci, daca postesti cu adevarat, deschide inima ta egoista catre cel nevoias si, precum infranezi gura ta de la bucate, tot asa infraneaza gura ta de la minciuna, de la napastuire, de la osandire, de la clevetire si de la tot pacatul care intra prin cuvant.
Sfintii Parinti, marii invatatori si asceti ai lumii lauda foarte mult postul si-l recomanda cu staruinta.
Iata cateva din cuvintele lor:
"Postul este sanatate si pace a sufletului si a trupului."
"Postul este stingerea aprinderilor trupesti, eliberarea de vise urate, curatia rugaciunii, paza mintii, usa umilintei, smerita suspinare pentru pacate, inceputul si temeiul a toata lucrarea cea duhovniceasca, bineplacuta lui Dumnezeu."
Iar Sfantul Vasile cel Mare adauga:
"Daca oamenii ar lua postul ca sfatuitor al faptelor lor, o pace adanca ar domni in toata lumea. Nu s-ar mai rascula popoarele unele impotriva altora, nu s-ar mai fauri arme, n-ar mai fi tribunale si nici inchisori.
Padurile si pustiurile n-ar mai avea talhari si viata oamenilor n-ar mai fi atat de plina de tristete si de lacrimi, pentru ca postul i-ar invata pe oameni sa se infraneze nu numai de la anumite mancaruri si bauturi, ci i-ar invata sa izgoneasca din viata lor: lacomia, egoismul, destrabalarea, viclenia, lenea si orice patima."
Acestea sunt numai o parte din binefacerile si din roadele postului, roade pe care le putem dobandi si noi cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu stradania noastra statornica.
Fericiti sunt crestinii care respecta cu sarguinta randuiala celor patru posturi de peste an, impreuna cu miercurile si vinerile, cum faceau parintii si bunicii nostri, spre innoirea trupului, luminarea sufletului si schimbarea in bine a intregii noastre vieti. Doamne ajuta!
Articol publicat in nr. 2 al revistei "Schimbarea la Fata", editata de ASCOR Bucuresti, in noiembrie 1997

[cristiboss56]

Ioan Gură de Aur:
Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.
Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.
Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.