Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută. Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sunt taine ale lui Dumnezeu. Suntem înconjurați de taine. Suntem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm cine suntem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm?
Ce este această ființă care cugetă, se mișcă și spune unele lucruri pe care le știe? Ce a auzit de la cineva, îl cugetă, i-a venit în minte? Face ceva, nici el nu știe cum. Ce este taina aceasta din lăuntrul lui? Cum lucrează în el organele interne fără voia lui, și în ce chip desăvîrșit? Iar el tulbură toate cu gândurile lui.
(Starețul Tadei de la Vitovnița)

[cristiboss56]

Anul bisericesc este alcătuit astfel încât cele mai mari sărbători sunt precedate de post. Postul presupune pregătirea pentru sărbătoare: pocăinţa, curăţirea, unirea cu Domnul în Taina Împărtăşaniei. În Evanghelie se vorbeşte despre taina Întrupării Domnului.
Chiar şi îngerii se uimesc de faptul că Domnul S-a întrupat şi S-a făcut om întreg, fără păcat, şi ne-a arătat calea mântuirii. Unii, privind la Hristos şi amintindu-şi păcatele lor, deznădăjduiesc. Nu este corect. Trebuie să crezi în milostivirea lui Dumnezeu, care este incomparabil mai mare decât orice păcat, asemenea unui fir de praf în mare.
(Părintele Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov)

[cristiboss56]

*** Editat...

[cristiboss56]

De ce nu e bine să amânăm Spovedania?
Nu e bine s-o amânăm pentru că, de obicei, pocăinţa nu se amână. În Pateric se spune că îi ziceau gândurile unui părinte: „Lasă azi! Te vei pocăi mâine”. Iar el spunea: „Ba nu, ci mă voi pocăi astăzi, iar mâine să fie voia lui Dumnezeu”. N-are rost să tragi păcatele după tine vreme îndelungată. Dacă ai posibilitatea să termini cu ele, e foarte bine.
Dar unii le trag după ei câte un an de zile, căci numai în Postul Mare se mărturisesc. Vine câte unul la mine şi-l întreb:
- „Când te-ai spovedit ultima dată?”
- Iar el îmi răspunde: „În Postul Paştelui, anul trecut”.
- Întreb eu: „Dar numai în Postul Mare te spovedeşti?”
- „Da, părinte - răspunde el. Dacă aşa ne-am pomenit?”
- Iar eu îi spun: „Dar, dacă într-un an n-ar mai fi Postul Paştilor?”.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 71-72)

[cristiboss56]

Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, lucrează. Pe toţi, chiar şi pe cei mai bolnavi, Dumnezeu poate să-i lecuiască de orice boală, într-o singură clipită. Pe cei şchiopi poate să-i îndrepte. Celor orbi poate să le redea vederea. Pe cei nebuni, să-i facă normali, fără doar şi poate. Însă de ce Dumnezeu nu vrea să facă una ca aceasta? Iată, eşti şchiop şi vei şchiopăta toată viaţa. Pentru ce? Pentru căDomnul te smereşte astfel; această cruce ți-a fost aşezată de către El. Dar poate că şi singur ţi-ai ales această cruce cândva. Este pe deplin posibil.
Trebuie să ne smerim. Iată pentru ce ţie nu ţi-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu unul singur.
Tu poate eşti surd..., dar toţi suntem într-un fel: surzi, saşii, orbi, schilozi, şi fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea sa. În acelaşi mod, şi bolnavul psihic trebuie să-şi poarte crucea lui.
Eu am tensiunea arterială ridicată; trebuie să iau pastile. Domnul poate să mă tămăduiască, să am o tensiune normală. Însă El socoteşte că trebuie să iau pastile, şi nu să primesc vindecare în chip minunat. Nu sunt vrednic pentru o asemenea minune.Este de neapărată trebuinţă să ne smerim şi să ne recunoaştem în fiecare zi neputinţa şi limitele, să purtăm acest jug şi să fim răbdători în suferinţa noastră.
Aşa se întâmplă cu orice altă boală, aşa e şi cu boala psihică. Domnul poate să te tămăduiască, numai că, pentru o vreme ori poate chiar pentru întreaga ta viaţă, El doreşte ca tu să iei pastile. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să te împărtăşeşti şi că medicamentele vor înlocui împărtăşania. Eu însumi mă împărtăşesc, trăiesc cu harul lui Dumnezeu, însă una ca aceasta nu înseamnă că nu trebuie să iau medicamente pentru tensiunea arterială ridicată. Sunt necesare. Domnul poate să mă vindece, însă nu mă vindecă.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 99-101)

[cristiboss56]

Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 465
„Când ne rugăm, vorba și ruga noastră să fie cu smerenie, în liniște și cuviință, gândindu-ne că ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Trebuie să plăcem ochilor divini și prin ținuta corpului și prin felul vocii. Căci după cum cel care vorbește tare dovedește lipsă de cuviință, la fel cel ce se roagă trebuie să arate respect și modestie. În învățătura Sa Domnul ne-a recomandat să ne rugăm pe ascuns, în locuri retrase și ferite, în camerele noastre de culcare, așa cum stă mai bine credinței (Matei 6, 6), fiindcă știm că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că vede și aude pe toți, că în plenitudinea majestății Sale pătrunde în orice colțișor oricât de izolat.”
Origen, Despre rugăciune, VIII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7, p. 216
„Nu se poate obține ceva dacă nu te rogi într-un anumit mod, cu o anumită credință și mai ales dacă nu te transpui într-o anumită stare sufletească în timpul rugăciunii.
Nu trebuie rostite multe vorbe, nu trebuie cerute lucruri neînsemnate și nici să ne rugăm pentru lucruri pământești, ori să venim la rugăciune în stare de mânie ori de tulburare lăuntrică, după cum tot așa nu trebuie să fim râvnitori la rugăciune înainte de a ne fi curățit sufletește, căci nimeni din cei ce se roagă așa nu poate dobândi iertarea păcatelor, dacă nu iartă din inimă fratelui său care l-a supărat și care se roagă de iertare.
Cred, însă, că dacă rugăciunea se face cât mai cuviincios și cât mai bine cu putință, atunci multe sunt foloasele ei. Și cel dintâi folos este să-ți creezi o stare sufletească prielnică rugăciunii, gândindu-te că te afli în fața lui Dumnezeu, că vorbești cu Dânsul ca și cu Cineva care ne vede și ne aude.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvinte despre rugăciune, 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 299
„Se cuvine ca acela care se dedică rugăciunii să procedeze cu bărbăție, să arate zel, trezie, răbdare, luptă spirituală și osteneală trupească; să nu se moleșească și să nu cedeze cugetelor ce se abat de la calea (cea dreaptă), somnului mult, toropelii și confuziei; să nu scoată țipete tulburătoare și necuviincioase; să nu permită minții să (fie preocupată) de vreun lucru de acest fel, ci să aibă cugetul, odată cu înclinarea genunchilor, departe de orice lucru care îl poate duce la rătăcire.”

[cristiboss56]

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?
Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de postit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cuvântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu, piua, că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...”.
Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.
(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 219)