Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfinţii Mucenici Pamfil şi Valent au pătimit în Cezareea Palestinei, în timpul împăratului Maximin Daia (305-313). Sfântul Pamfil, care era din Beirut şi preot în Cezareea, a părăsit casa părintească şi s-a făcut ucenic al lui Pierie, care urma lui Origen la marea şcoală din Alexandria. Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală, în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar. Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu el: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură, şi Pavel din Iamnia Palestinei, cel fierbinte cu duhul. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei. Cel de-al 12-lea mucenic, Iulian, a primit cununa pentru că a sărutat trupurile mucenicilor.

[cristiboss56]

Sfântul Mare Mucenic Teodor (†304) a trăit în timpul împăratului Diocleţian (284-305) şi era din Mitropolia Amasiei, din cetatea Homialon. El a fost ostaş în ceata Tironilor (a recruţilor) din legiunea condusă de generalul Vringa. Atunci când a venit poruncă ca toţi soldaţii să jertfească idolilor, Teodor nu a intrat în templu. Judecat şi îndemnat să jertfească, Teodor le-a răspuns: „Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpânului meu Hristos!“ Şi mărturisea că Hristos este Dumnezeu, iar zeii păgânilor sunt idoli fără de suflet şi cioplituri de mâini omeneşti. Pentru multa dragoste pe care ostaşii o aveau faţă de Teodor, Vringa l-a lăsat câteva zile să se hotărască. În acest timp, Teodor s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare, iar ca să arate neputinţa zeilor, a dat foc noaptea templului păgân. Pentru aceasta, din porunca dregătorului Puplie, a fost supus la chinuri cumplite. L-au bătut cu vergi, l-au întins pe roată şi i-au strujit tot trupul cu unghii de fier. Însă, de fiecare dată, el rămânea nevătămat, mărturisind cu bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt şi voi fi!“ Atunci, dregătorul, plin de mânie, a poruncit să fie aruncat într-un cuptor cu foc. Şi, intrând în mijlocul văpăii, Sfântul Teodor Tiron şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

În ziua de 18 februarie stă însemnat în calendarul nostru numele Sfântului Leon cel Mare, Episcopul Romei. Personalitate bisericească remarcabilă şi figură complexă în arealul teologic apusean, Sfântul Părinte a lăsat moştenire prima hristologie de anvergură în Cetatea Eternă, învăţătura sa despre Mântuitorul Hristos ajungând în normele de învăţătură ale Bisericii dreptslăvitoare.
Sfântul Leon cel Mare a păstorit Scaunul Papal în perioada august/septembrie 440 - 10 noiembrie 461. Este unul dintre cei doi pontifi care şi-au împropriat apelativul de „cel Mare” (împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare).
A fost diaconul şi sfetnicul cel mai apropiat al Papei Celestin. Ca papă a fost autoritar, reuşind să se impună prin „legitimitatea succesiunii sale apostolice”, transmisă ulterior descendenţilor săi din scaunul episcopal al Romei. I-a combătut pe manihei, pe pelagieni, priscilieni şi, nu în ultimul rând, pe nestorieni.
În 448 primeşte o înştiinţare din partea lui Eutihie, depus de episcopul său, Flavian al Constantinopolului, din cauza învăţăturii sale monofizite. Cercetând îndeaproape această învăţătură, Sfântul Leon cel Mare i-a scris lui Flavian, condamnând erezia lui Eutihie în aşa-numitul său „Tomus Flaviani” (Epistola Ad Flavianum).
În acest sens, împăratul Teodosie a convocat Sinodul de la Efes (august 449), unde Leon a fost reprezentat de trei legaţi papali. Rezultatul acestui sinod a fost condamnarea lui Flavian şi reabilitarea lui Eutihie.
A urmat implicit Sinodul V Ecumenic de la Calcedon (451), unde s-a statornicit învăţătura hristologică a celor două firi ale singurului Ipostas Dumnezeiesc al Logosului înomenit.
Tomul lui Leon a fost asimilat ca act oficial al Sinodului, în „doctrina sa părinţii recunoscând vocea Sfântului Petru”. Pentru contribuţia şi lucrarea sa doctrinară a fost declarat „doctor al Bisericii” de Benedict XIV.
A fost, de asemenea, şi un excelent diplomat, ocupându-se personal de criza invaziilor păgâne. S-a întâlnit personal cu Attila, conducătorul hunilor, şi cu regele vandal Gaseric, în 455, convingându-l să cruţe poporul din cetatea Romei de foc şi de sabie.
A fost îngropat în pridvorul Bazilicii „Sant Pietro”, moaştele sale fiind mutate înăuntrul bisericii în 688.
Prietenia cu Sfântul Ioan Cassian şi roadele ei
De numele său se leagă o prietenie istorică cu unul dintre sfinţii de pe meleagurile noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Cassian.
Astfel, în timpul ereziei nestoriene apare ultima lucrare de referinţă a monahului daco-roman, „De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII” („Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, şapte cărţi”). Scrisă integral în limba latină, lucrarea a fost alcătuită la cererea Sfântului Leon cel Mare pe când era arhidiacon, ajuns mai târziu Papă al Romei.
În cele şapte capitole ale acestei scrieri, Sfântul Ioan Cassian construieşte o apologie completă a învăţăturii ortodoxe de credinţă, luând atitudine împotriva celor mai importante erezii ale timpului său, pe care le enumeră şi le combate.
Marele aport al lucrării este acela de „a arăta pentru prima dată Apusului doctrina lui Nestorie şi de a fi supus-o unei critici severe, subliniind, totodată, prestigiul operelor Părinţilor Bisericii, valoarea ideilor creştine şi a argumentelor pe care le cuprind. O asemenea scriere reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului al V-lea”.
Lucrarea trebuia să aibă în principal un caracter informativ, cu lămuriri concise referitor la noua tulburare care apăruse în Biserica de Răsărit. Despre acest lucru Sfântul Ioan Cassian vorbeşte în prefaţa lucrării, unde menţionează că a alcătuit textul la rugămintea Sfântului Leon cel Mare.
Începutul scrierii se leagă oarecum de luna iunie a lui 429, când Papa primeşte „Contestaţiile” lui Eusebiu de Dorilea şi, de asemenea, „Epistola fraternală” a lui Nestorie.
Mai mult, lucrarea Sfântului Ioan Cassian s-a dovedit a fi cea mai de încredere, dat fiind faptul că, după cele arătate mai sus, informaţiile pe care Celestin le aştepta de la Marius Mercator au ajuns la Roma abia în 433. În acest sens, nu numai că se bucura de autoritatea Abaţiei „Saint Victoire” în Biserica Latină, ci venea mai cu seamă cu o bogată experienţă orientală, legată în mare parte de Constantinopol.
De îndată, el „l-a avertizat pe Celestin de pericolul opoziţiei doctrinare a lui Nestorie şi a făcut cunoscut latinilor această erezie”.
„Un campion al credinţei ortodoxe”
Implicarea Sfântului Părinte în combaterea ereziei nestoriene a fost totală. În virtutea argumentării doctrinare, tratatul său de hristologie adună laolaltă o valoroasă apologie a învăţăturii ortodoxe, pe deplin moştenită de la marele său dascăl, Sfântul Ioan Hrisostom.
Încă din prefaţa lucrării sale, Sfântul Ioan Cassian dezvăluie modul în care a luat naştere această mărturisire.
Înţelesese întru totul rugămintea Sfântului Leon de a „purta lupta cea bună pentru credinţa ameninţată de o nouă erezie”.
Departe de a fi fost un spirit polemizator, monahul daco-roman nu era dispus să cedeze în faţa nimănui „când era vorba despre apărarea credinţei ortodoxe”.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Romei (29 sept. 440 – 10 nov. 461)
Sfântul Leon a fost succesorul Episcopului Sixt al III (432-440). În vremea respectivă hunii, prin atacurile lor, stăpâneau nordul Italiei. Atunci Sfântul Leon a salvat oraşul, deoarece îmbrăcându-se în veşmintele sale arhiereşti şi însoţit de consulul Avienus şi de Trigeţiu, fostul prefect al Romei, s-a îndreptat spre Abuleium (nu departe de Ravena) unde s-a întâlnit cu Atila.
După ce au vorbit Atila s-a retras cu toată armata. Acelaşi lucru l-a făcut şi la 15 iunie 455 când a ieşit întru întâmpinarea lui Genseric, regele vandalilor, rugându-l să poruncească ostaşilor să nu dea foc oraşului. Bătrâneţea l-a împiedicat pe Sfântul Leon să ia parte la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon (451), dar scrisoarea lui dogmatică din 13 iunie 449 către patriarhul Flavian, citită în plin sinod de trimişii săi, Paschasius, Episcop din Lilibe, Lucenţiu, Episcop d’Ascoli şi Bonifaciu, preot din Roma a fost folosită de părinţii sinodali pentru a combate învăţătura ereticilor vremii respective.
Marele păstor a trecut la Domnul la 10 noiembrie 461 şi a fost înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Roma. De la el au rămas peste 100 de cuvântări la sărbătorile mai importante, precum şi 141 de epistole privitoare la credinţă şi disciplină. Mulţi necredincioşi au fost primiţi în Biserică prin învăţăturile lui.

[cristiboss56]

Sfântul Arhip a fost unul dintre bărbaţii apostolici care îl ajutau pe Sfântul Apostol Pavel la lucrul Evangheliei. A fost episcop, după Sfântul Epafras, în cetatea Colose din Frigia, pe vremea când Apostolul Neamurilor era închis la Roma. Este numit de către Sfântul Pavel tovarăş de lucru, în Epistola sa către Filimon. Sfântul Filimon, tot bărbat apostolic, era din Colose, iar biserica din această cetate era chiar în casa lui. Sfânta Apfia era soţia Sfântului Filimon şi în casa lor se adunau creştinii la Sfânta Liturghie. Sfântul Pavel, fiind eliberat, l-a hirotonit episcop pe Filimon, iar acesta mergea prin cetăţile Frigiei şi prin alte locuri, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Venind vremea când în Colose era serbată zeiţa Artemida, toţi cetăţenii au fost chemaţi să se închine acesteia. Creştinii însă s-au adunat în casa lui Filimon, înălţând rugăciuni lui Dumnezeu. Aflând păgânii unde sunt creştinii, au dat năvală în casă şi i-au omorât, iar pe Sfinţii Arhip, Filimon şi Apfia i-au dus în faţa lui Androclis, mai-marele cetăţii. Acesta a poruncit ca toţi cei trei să fie ucişi cu pietre. Şi aşa, apostolica treime a Sfinţilor Mucenici au primit cununa muceniciei.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Leon (†787) era din cetatea Ravena, Italia, şi trecând prin toate treptele preoţiei a fost hirotonit episcop al cetăţii Catania, care este în insula Sicilia, unde se află şi vulcanul Etna. El strălucea înaintea tuturor, luminând sufletele date în grija sa, ajutând pe orfani şi pe văduve şi îngrijind pe cei nevoiaşi, încât s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni. Numai cu rugăciunea a surpat la pământ un idol. De asemenea, a ridicat şi o biserică în cinstea Sfintei Muceniţe Lucia, ocrotitoarea Siciliei. Sfântul Leon, luând îndrăzneală ca un leu - după numele său - a intrat în foc cu vrăjitorul Eliodor, care strica sufletele oamenilor cu vrăjile lui, legându-l numai cu epitrahilul. Focul l-a ars de tot pe vrăjitor, iar Sfântul Leon a ieşit nevătămat. Şi ajungând vestea despre el până la Constantinopol, însuşi împăratul l-a chemat primindu-l cu cinste mare şi oferindu-i multe daruri, pe care sfântul le-a împărţit săracilor. Sfântul Ierarh Leon a păstorit mulţi ani, cu părintească dragoste, mitropolia Cataniei, pe mulţi aducându-i la Hristos de pe cărările pierzaniei, ajutându-i, fără să-i întrebe de ce neam sunt. Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat în pace la Domnul, iar moaştele lui au fost aşezate în Biserica „Sfânta Lucia”, biserică zidită de el.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Timotei (†795) a luat de mic asupra sa nevoinţa călugărească şi a fost ucenic al fericitului Teoctist, stareţul mănăstirii din pustiul Simvoli, de lângă muntele Olimpului. Sfântul Timotei trăia prin munţi şi pustietăţi şi se nevoia în post şi rugăciune, dobândind de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pe mulţi tămăduindu-i de diferite boli trupeşti şi sufleteşti. Din tinereţe a pus aşezământ ochilor săi să nu privească niciodată la faţă femeiască. Şi aşa vieţuind, la adânci bătrâneţi ajungând, s-a mutat în pace la Domnul. Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (†325). Acesta a participat la lucrările întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a combătut cu mult curaj erezia lui Arie. Fericitul Ieronim şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că Sfântul Eustatie a fost surghiunit pe nedrept în Tracia şi apoi în Iliria. A murit în cetatea Filipi din Macedonia, de unde trupul său a fost adus în Antiohia, pe când împărăţea Zenon (476-491). Este socotit unul din stâlpii cei mai de seamă ai Bisericii.