Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

PUTEREA RUGĂCIUNII
“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina! Puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.
Sunt convins ca multi dintre dumneavoastra se roaga. Si eu m-am rugat si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere.
Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: “De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala!” Si aceasta e navala noastra, cerand cu staruinta Harul pe care Dumnezeu ni-L trimite. Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: “Roaga-te!”. Cand preotul va sti cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau.”
Pr. Gheorghe Calciu

[cristiboss56]

Unui prieten care nu mai reuşea să se căsătorească, Părintele i-a dezvăluit că principala cauză a rezervelor sale faţă de căsătorie era un sentiment de eşec din adolescenţă, pe care îl reprimase în subconştient. Şi i-a spus:
‒ Ai iubit-o pe fata aceea cu toată puterea sufletului tău, ai transformat-o în idealul vieţii tale, indiferenţa ei te-a rănit cumplit. De atunci, ai încercat să o găseşti în fiecare fată care ar fi vrut să se căsătorească cu tine, dar, pentru că acest lucru era imposibil, inima ta a rămas închisă.
Cu ajutorul Părintelui, prietenul a conştientizat acest obstacol ascuns, l-a eliminat cu totul şi, astfel, a putut să-şi întemeieze şi el o familie.
(Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul)

[cristiboss56]

Da este greu şi dureros să iei jugul Legii lui Dumnezeu, căci atunci fără îndoială că va trebui să înceteze joaca de-a viaţa şi să înceapă viaţa cea adevărată, prin purtarea crucii. Pesemne că dumneavoastră împreună cu soţul aţi intrat deocamdată doar în pridvorul cortului vieţii creştine. Iată de ce dorinţele dumneavoastră se schimbă cu atâta uşurinţă şi lipsă de responsabilitate. Frica de Dumnezeu încă nu s-a atins de inima dumneavoastră, iar noţiunea de viaţă veşnică vă lipseşte întru totul! De aceea, nici eu nu vă pot vorbi deocamdată decât despre cele din afară. Nu ştiu cum se va termina pentru dumneavoastră procesul.
Una ştiu, că dumneata n-ar fi trebuit să fii de acord cu divorţul.
Nu poţi să o iei de la capăt toată viaţa, alunecând mereu doar la suprafaţa ei. E timpul, şi demult a sosit timpul, să vă interiorizaţi şi să săpaţi cu râvnă şi multă sudoare în profunzimea sufletului dumneavoastră. Continuaţi să vă rugaţi pentru soţ, cereţi ajutor de la Apostolul iubirii, Sfântul Ioan Teologul. Încredinţaţi-vă voii lui Dumnezeu, nefăcându-vă nici un fel de planuri pentru viitor. Încercaţi să evaluați din punct de vedere creştinesc fiecare pas pe care-l faceţi. Dumnezeu să vă înţelepţească!
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 86-87)

[cristiboss56]

Precum în spital se vindecă bolnavii trupeşte de diferite boli, aşa şi în Biserică bolnavii la suflet se vindecă de felurite boli sufleteşti şi trupeşti. Casa, Biserica aceasta – zice Sfântul loan Hrisostom – este spital duhovnicesc, pentru a vindeca aici rănile ce le vom lua de afară. Biserica este spitalul sufletelor. Se cade, deci, precum atunci când ne ducem în spital, după ce luăm doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim; aşa şi în Biserică, după ce ne alimentăm cu îmbelşugare din Cuvântul lui Dumnezeu, cu cele Sfinte şi cu Dumnezeieştile Taine, după sfatul duhovnicilor iscusiţi, să ieşim afară (în lume) la lucrul încredinţat sau la lupta cea bună. Privitor la aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, numeşte Biserica: spital sau casă obştească, casă de oaspeţi, han, în pilda omului căzut între tâlhari, despuiat şi rănit.
Omul din pilda aceasta este Adam, Eva şi oricare dintre păcătoşi. Ierusalimul din care s-a pogorât este înfierea, Raiul, credincioşia şi vieţuirea demnă de om şi creştin. Ierihonul e lumea şi păcatul care lesne înconjoară. Tâlharii sunt dracii. Rănile sunt patimile rele, păcatele. Samarineanul este Hristos Dumnezeu-Omul. Untdelemnul şi vinul sunt milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu. Casa de oaspeţi e Biserica; iar gazda sau îngrijitorul este Petru, Pavel, apostolii şi urmaşii lor: arhiereii şi preoţii. Cei doi dinari sunt Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Ce va mai cheltui e Sfânta Tradiţie şi orice învăţătură folositoare de suflet, vindecătoare de felurite răni sufleteşti. Întoarcerea cu răsplătirea feluritelor învăţături şi osteneli depuse pentru vindecarea bolnavilor la suflete e a doua venire a lui Hristos cu răsplătirea parţială la judecata particulară şi răsplătirea definitivă la Judecata universală.
(Protosinghel Nicodim Măndiță)

[cristiboss56]

Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă.
Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: „vom veni cu Tatăl şi locaş la el Ne vom face”. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele şi ochii şi urechile.
Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Mintea este un subordonat al inimii.
(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta :)

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

[cristiboss56]

Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul”[1].
Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii lui Dumnezeu.
(Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)
[1]Rom. 2, 9.