Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
V-am trimis rugăciunile din care veţi învăţa cum şi ce trebuie să cereţi de la Dumnezeu. Dacă veţi citi aceste rugăciuni cu luare-aminte, pacea vă va coborî în suflet şi, odată cu ea, va veni uşurarea întru toate. Nu vă uit şi mă rog pentru voi. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi deplină încredinţare în Dumnezeu. În aceasta este mântuirea noastră.
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieţii sale. Domnul, cunoscând viaţa noastră, ştie dacă ne este de folos prelungirea ei, dacă ne petrecem viaţa săvârşind binele, dacă mai avem nădejde de pocăinţă. În viaţă nimic nu este întâmplător. Starea sufletului nostru influenţează durata vieţii noastre pământeşti.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 101-102)

[cristiboss56]

Dezamăgirea este de multe ori o consecinţă a lipsei de realism şi de evaluare corectă. Dar de evaluare a împrejurărilor, a posibilităţilor, a raporturilor cu oamenii. Dezamăgirea atentează la echilibrul nostru, pe care îl vrea tot mai puternic omul contemporan. Cât de important este echilibrul din punct de vedere sufletesc ne-o arată definiţia pe care i-o dă un mare duhovnic din zilelor noastre, părintele Arsenie Papacioc: „Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare”.
(Ieromonah Benedict Stancu, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)

[cristiboss56]

FEMEIA: O maltratezi, o persecuți, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace!

Femeile au o calitate, au curaj! Dar ele nu au un curaj explicat prin sabie, ele au un curaj explicat prin fire. Aţi văzut vreodată? O maltratezi, o persecuti, o jigneşti şi îi merge gura ca o meliţă! Nu tace! Pentru că nu se teme,vorbeşte până la epuizare, are îndrăzneală, se luptă, se apără! Aşa sunt şi în faţa primejdiei! Ele sunt ca „moara cu ciocanele”!

Deşi în Ierusalim, dupa răstignirea Mântuitorului, era spaimă şi moarte pe străzi, cohorta romană, era armată, groază, teamă, sânge, nenorocire, mironosiţele s-au dus acolo lângă mormantul Domnului, să-l ungă cu mir, să-l pună în mormânt să stea lângă cruce.. deci nu le-a fost frică…

Ei, Hristos a apreciat acest curaj de natură bărbătească, şi când spun că este de natură bărbătească, vă spun şi care este slăbiciunea femeiască a bărbaţilor. Deşi stăteau „ascunşi ca nişte morţi”, cum spune Scriptura, mai vorbea gura şi fără ei: „Au spus femeile noastre că au văzut arătări de îngeri şi mormântul gol, noi nu ştim dacă este aşa, dar am mers şi am cercetat!” Deci, ele nu s-au îndoit, dar ei s-au îndoit şi prin îndoiala lor le-au făcut şi pe ele sa se îndoiască.

Curajul este apreciat de Dumnezeu cu toată buna credinţă şi cu îndrăzneală, că vă creşteţi copiii bine, că sunteţi la rugăciune! Dar trebuie să fie un curaj justificat, pentru că spune Ap. Pavel:”Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii, dar este şi un Dumnezeu al orânduielii, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.”

Deci nu vii cu un curaj din ăla obraznic şi întorci lucrurile pe dos. Sau cum mai au ele năravul acela, vorbesc în biserică, povestesc, mai fac o slujbă paralel cu preotul. Nu! Ăla este un curaj îndărătnic! Trebuie să fie un curaj sfânt! Aţi văzut vreodată la ruşi, ce fac creştinii în biserică? Stau drepţi cu mâinile la spate şi ascultă Sf. Liturghie cu ochii închişi până se termină! Păi, dacă pui o babă de-a noastră aşa.. leşină!

De ce? Până nu se uită în stânga, până nu se uită în dreapta, până nu vede cum e îmbăracat ăla sau aia.. ea nu e mironosiţă! Femeile greşesc usor şi se pocăiesc uşor! De aceea le vezi aici plângând, aici minţind, aici sunt îndărătnice, aici sunt smerite şi sfinte! Bărbaţii nu sunt aşa, sunt invers! Greşesc greu, dar se pocăiesc greu. Şi dacă l-a pălit credinţa, faci din el un preot, un călugăr bun, dar în schimb îl tragi greu la biserică. Pentru că „Duhul este osârduitor, trupul este neputincios!” E bun un păhărel, şi ţigară şi femeie, ăsta e stilul lui!

Dar, cand l-ai convins la credinţă, nu-l mai scoţi din biserică!
Predica integrală: -https://www.youtube.com/watch?v=GS2i8MboJjA

[cristiboss56]

Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viaţă întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul fiinţei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!
Dacă omul începe, încet-încet, să coştientizeze starea lui şi se hotărăşte, se smereşte în faţa lui Dumnezeu, se străduieşte să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe şi să-l facă adevărat creştin, om adevărat.
Abia atunci îi va vedea şi pe ceilalţi oameni ca pe nişte oameni adevăraţi şi va avea un contact real şi o comuniune reală cu ei şi, fireşte, va apuca pe calea sa şi va spori, din har în har, până ce se va desăvârşi întru Iisus Hristos.
( Arhim. Simeon Kraiopoulos , Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 125)

[cristiboss56]

Omul, dacă nu se spovedeşte, n-are speranţa de mântuire. Căci suntem oameni care greşim, oricât de mulţi ani am trăi, şi fundul iadului îl aşteaptă pe tot păcătosul.
Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească pentru că nu ne-am pocăit . Când te duci şi spovedeşti toate fărădelegile pe care le-ai făcut înaintea duhovnicului, acolo-i de faţă Hristos, acolo şade şi-ţi ascultă spovedania ta şi tot în momentul acela, când zici „Doamne, mă rog, iartă-mă!” şi când ţi-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârşit, ca şi cum n-ai fi făcut nici un păcat.
Numai să te osârduieşti să faci canonul pe care ţi l-a dat duhovnicul şi te duci în Rai!
( Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos , Editura Prodromos, 2009, p. 196)

[cristiboss56]

Cum intrăm în biserică?
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, p. 224
„(...) În fața lui Dumnezeu se cuvine să venim îmbrăcați în podoabele frumoase ale virtuților, ca în niște haine strălucitoare, impunători prin lumina minții și eliberați de toată plăcerea trupească și de întinăciunile pământești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 595
„Văd că mulți au un astfel de obicei în biserică; se sârguiesc să vină la biserică cu haine curate, cu mâinile spălate; dar ca să se înfățișeze cu sufletul curat înaintea lui Dumnezeu nu suflă nimeni vreun cuvânt! Și spun lucrul acesta nu ca să vă opresc să vă spălați mâinile sau gura, ci că vreau să vă spălați așa cum se cuvine, nu numai cu apă, ci, în loc de apă, cu virtuți. Gura se murdărește cu defăimări, blasfemii, certuri, cuvinte pline de mânie, cuvinte de rușine, râs și glume.
Dacă te știi că nu rostești nici una din acestea, nici nu ești murdărit cu această murdărie, îndrăznește de vino la biserică; dar dacă te-ai întinat de nenumărate ori cu aceste pete, pentru ce te ostenești degeaba clătindu-ți limba cu apă, dar purtând pe ea această murdărie vătămătoare și ucigătoare?
Spune-mi, dacă ai avea în mâini murdărie și noroi, ai îndrăzni, oare, să te rogi? Nicidecum! Și totuși nici una nu-i vătămătoare, pe când acelea sunt pierzătoare. Pentru ce, dar, în cele indiferente ești evlavios, iar în cele oprite, fără nici o grijă?
- Ce vrei să spui?, aș putea fi întrebat. Nu trebuie să mă rog?
- Trebuie, dar nu murdar, nici cu un astfel de noroi pe tine.
- Dar dacă mă murdăresc, ce să fac?
- Curățește-te!
- Cum, în ce chip?
- Plânge, suspină, dă milostenii, cere-ți iertare de la cel pe care l-ai supărat, împacă-te cu el, curățește-ți limba, ca să nu mânii mai mult pe Dumnezeu.”