Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Când atotvicleanul demon foloseşte multe mijloace şi nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage puţin. Dar se răzbună mai târziu, îndemnându-l la mânie, ca să-i dispară starea interioară specială, care s-a creat prin rugăciune. Sau îl incită cu plăcerea trupească, tocmai ca să-i întineze sufletul.
Când te rogi aşa cum trebuie, să te aştepţi la ispite. Deci, împotriveşte-te puţin cu bărbăţie, ca să păstrezi rodul rugăciunii . Pentru că de la început spre aceasta ai fost rânduit: să lucrezi rugăciunea şi să păstrezi roadele ei (vezi Facere 2, 15). Deci, după ce ai lucrat, nu lăsa nepăzit câştigul tău, altfel nu te-ai folosit deloc din rugăciunea ta!
Dacă te rogi în chip bineplăcut lui Dumnezeu, vor veni asupra ta asemenea încercări, încât o să crezi că este cu dreptate să te mânii. Dar nu există deloc mânie îndreptăţită împotriva aproapelui. Dacă cercetezi cu luare-aminte cazul, vei afla că este cu putinţă să îndrepţi situaţia şi fără mânie. Deci, lucrează într-aşa fel, încât să nu te mânii! (Sfântul Nil Ascetul)
( Glasul Sfinţilor Părinţi , traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 411-412)

[cristiboss56]

Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaş” în patimă consimţită. Paza gândurilor ne fereşte de o astfel de consimţire, de „învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaş]”: „Cel ce cugetă nepătimaş de la început sau respinge prin împotrivire şi certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atrage luarea aminte asupra consecinţelor nefaste ale nepurtării de grijă faţă de gândurile vătămătoare: „Mintea care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el, ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea”. În această luptă duhovnicească, trebuie să ne împotrivim oricăror dorinţe sau făptuiri nesăbuite şi „să demonstrăm că ne-am lepădat întru totul de ele” (Sfântul Grigorie Palama).
( Mitropolit Hierotheos Vlachos )

[cristiboss56]

Omul contemporan este stăpânit de următoarea
dilemă cu privire la Dumnezeu . Încearcă să răspundă la întrebările: Ce este Dumnezeu? și
Cum poate fi dobândită cunoașterea lui Dumnezeu? Sub influența Iluminismului, unii îmbrățișează deismul, agnosticismul sau ateismul, în vreme ce alții cred rațional în Dumnezeu, însă nu cunosc modul prin care ar putea ajunge la trăirea Sa din experiență. Cu privire la această temă, învățătura Sfântului Grigorie Palama este însemnată, fiind prin excelență una empirică . Deși studiase la Universitate filosofia lui Aristotel, pe care o cunoștea bine, a urmat o metodă cu totul distinctă de raportare la Dumnezeu . În Sfântul Munte s-a dedat ascezei și rugăciunii și a ajuns, astfel, la cunoașterea lui Dumnezeu, așa încât vorbea despre El prin prisma propriei sale experiențe. A cunoscut empiric energiile nezidite ale lui Dumnezeu și a vorbit despre acestea. I-a fost oferit apoi prilejul de a cerceta această cunoaștere a lui Dumnezeu, pe care el însuși o numește „cunoaștere sfântă”. A accentuat în scrierile sale faptul că Dumnezeu are esență și energie, iar întrucât esența Sa este nezidită, și energia este nezidită. Dumnezeu comunică cu oamenii prin energia Sa nezidită. Aceasta înseamnă că omul se împărtășește în chip felurit de energia nezidită a lui Dumnezeu, iar nu de esența Sa. Când vorbim despre energia lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în exagerări și în speculații raționale false, nu ne putem îngădui supralicitarea ei din punct de vedere teologic, cercetând-o independent de Persoanele Sfintei Treimi.
Din teologia Bisericii cunoaștem că Persoanele-Ipostasurile lui Dumnezeu Celui în Treime au
însușiri comune ( koiná gnorísmata ) și însușiri neîmpărtășibile ( akoinónita gnorísmata ). Cele comune sunt esența-firea ( ousía-phýsi ) și energia ( enérgeia ), în vreme ce însușirile neîmpărtășibile sunt cele ipostatice ( ypostatiká idiómata), adică modul ființării ( trópos ypárxeos ) Persoanelor Sfintei Treimi, însușirea de Nenăscut ( to agénnito ) a Tatălui, cea de Născut ( to gennitó ) a Fiului și cea de Purces ( ekporeutó ) a Duhului Sfânt. Astfel, comună este energia Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Tema nu este una filosofică; ea reprezintă cunoașterea empirică a lui Dumnezeu de către cel îndumnezeit, care se împărtășește de energia nezidită a lui Dumnezeu, prin aceasta dobândind și cunoașterea lui Dumnezeu Celui în Treime. Înțelegem, astfel, după cum învață Sfântul Grigorie Palama, că energia lui Dumnezeu este ipostatică. Acest lucru înseamnă că elementul activ ( energón ) este Persoana-Ipostas , esența-firea este sursa energiei ( energetikón ), iar
energia-lucrarea ( enérgeia ) lui Dumnezeu este mişcarea activă și esenţială-fiinţială a firii-naturii ( phýsis ); astfel, energia-lucrarea lui Dumnezeu nici nu se separă de Persoanele Sfintei Treimi, nici nu se socotește că se află mai presus sau se distinge dialectic de esența lui Dumnezeu. Această subliniere este importantă, întrucât s-ar putea întâmpla ca teologia Sfântului Grigorie Palama despre energia lui Dumnezeu să fie interpretată drept impersonală, ceea ce nu corespunde defel adevărului.
Totodată, când vorbim despre energia lui Dumnezeu, ne referim și la energii . Desigur, una este energia lui Dumnezeu, însă ea primește felurite nume după cele cărora le dă naștere. Astfel, vorbim despre energie de-ființă-dătătoare ( ousiopoiós enérgeia ), care dă existență ( ontótita) ființelor, de energie de-viață-dătătoare ( zoopoiós enérgeia ), care dă viață, de energie de-înțelepciune-dătătoare ( sophopoiós enérgeia ), care aduce înțelepciune, rațiune și liber-arbitru ( autexousiótita ) și de energie îndumnezeitoare ( theopoiós enérgeia ), care îl îndumnezeiește pe om. De asemenea, în afara acestor delimitări, se vorbește despre energia creatoare ( dimiourgikí ) și proniatoare ( pronoitikí) a lui Dumnezeu, despre energia Sa curățitoare ( kathartikí ), luminătoare ( photistikí ) și îndumnezeitoare. Mai mult, dragostea, dreptatea, pacea, iubirea față de oameni sunt energii ale Sale nezidite, numite în funcție de cele cărora le dau naştere. De multe ori, când Dumnezeu voiește și există premisele necesare, energia Sa este văzută de om ca Lumină. Așadar, cel ce se învrednicește de părtășia cu Dumnezeu, vede energia Sa ca Lumină. Iar această Lumină este nezidită, adică dumnezeiască. Vedem aceasta din deosebirea lămurită ce există între Lumina zidită și cea nezidită. Așa cum Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, a văzut, la vremea amiezii, deopotrivă cu strălucirea soarelui și o altă Lumină, mai puternică decât aceasta, și a putut distinge lumina zidită de cea nezidită, același lucru se petrece și cu văzătorul-de-Dumnezeu ( theóptis). Această vedere a Luminii nezidite nu este simbolică, morală și exterioară, ci reprezintă însăși părtăşia și unirea omului cu Dumnezeu.
Omul Îl vede pe Dumnezeu prin unirea sa cu El. Se unește cu Dumnezeu și Îl vede pe Dumnezeu. Această unire îi aduce cunoașterea lui Dumnezeu. Cel îndumnezeit ( theoúmenos ) dobândește în această stare cunoașterea empirică a lui Dumnezeu, cunoaște ce este Dumnezeu, distinge însușirile ipostatice ale Persoanelor Sfintei Treimi, cunoaște deosebirea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, precum și unitatea dintre Ele.
Părinții Bisericii, care aveau această cunoaștere empirică a lui Dumnezeu, când au trebuit să-i înfrunte pe feluriții filosofi, ce se slujeau de limbajul filosofiei, au vorbit despre esență și energie, despre esența-firea comună și Persoanele distincte, despre slava lui Dumnezeu și însușirile ipostatice etc. Termenii pe care îi întâlnim în scrierile Sfinților Părinți nu sunt filosofici, folosiți pentru o înțelegere rațională a existenței și a prezenței lui Dumnezeu, ci
expresia trăirii lor personale , prin care urmăreau să înfrunte curentele filosofice ivite în epocile în care au trăit. Această cunoaștere empirică a lui Dumnezeu este, desigur, superioară cunoașterii cerebrale și lumești. Una este cunoașterea obținută prin studiul anumitor chestiuni filosofice și teologice, pe calea rațiunii, pe care nimeni nu o refuză când este vorba despre lucrurile acestei lumi, însă cu totul alta este cunoașterea mijlocită de experierea Luminii nezidite și unirea cu Dumnezeu. Astfel, potrivit Sfântului Grigorie Palama, adevărata teologie este vederea-lui-Dumnezeu . Ni se arată aceasta pe Muntele Tabor, unde ucenicii s-au învrednicit să vadă Dumnezeirea lui Hristos, și în ziua Cincizecimii, când au primit energia (harul) Sfântului Duh și au devenit mădulare ale Trupului lui Hristos și, desigur, mădulare ale Bisericii.
( Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului ,
Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului
, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanupp, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 240-244)

[cristiboss56]

După ce Mântuitorul s-a coborât din muntele Taborului, unde S-a schimbat la Faţă, l-a întâmpinat un tată cu un copil lunatic, la a cărui rugăminte copilul a fost vindecat. La întrebarea Apostolilor, „Pentru ce noi n-am putut să izgonim demonul?” , El le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă... căci acest neam de demoni, cu nimic nu poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 20-21; Marcu 9, 28-29).
Din aceste cuvinte rostite de Domnul nostru Iisus Hristos ne putem da seama de un mare adevăr, şi anume că rugăciunea, pentru a fi primită sau, mai bine zis, pentru a fi lucrătoare, trebuie să fie însoţită de post , împreună fiind ca două aripi, cu ajutorul cărora vom putea urca la înălţimea vieţuirii duhovniceşti, adumbriţi în permanenţă de darul lui Dumnezeu.
( Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune , Editura Agapis, București, 2008, p. 97)

[cristiboss56]

Câte zile de post trebuie să ţinem înainte de a merge la spovedanie?
Dacă mergeţi în a 40-a zi de post, 40 de zile. Dacă mergeţi în prima zi, o zi de post şi, în următoarele 39 de zile, continuaţi postul. Cu alte cuvinte, când e de postit, e de postit! Ideea aceasta cu spovedania şi postul de dinainte de spovedanie este una dintre ‒ iertaţi-mi cuvântul prost ‒ idolatrizările legate de Ortodoxia noastră, una dintre falsele rigorisme pe care le-am impus, pentru că sunteţi ‒ şi aici zic şi eu, ca fiul meu,
piua , că v-am prins ‒ de foarte multe ori tentaţi să ziceţi: „nu mă duc la spovedit, pentru că am mâncat azi după-masă nu ştiu ce. Nu fac aia, că...” .
Dacă e să fim sinceri, trebuie să recunoaştem că uneori ne mai şi ascundem după rigorile astea, în încercarea de a sta cât mai departe de ceea ce trebuie să facem. Postul trebuie să te apropie de spovedit, iar spovedania trebuie să te apropie de post. N-ai postit până te-ai spovedit? Posteşti după ce te-ai spovedit! N-ai postit până te-ai împărtăşit? Te împărtăşeşti şi posteşti! Sunt unele lucruri cu adevărat recuperabile în Biserică şi ‒ Slavă Domnului! ‒ postul este unul dintre ele.
( Preot Conf. Dr. Constantin Necula )

[cristiboss56]

Care este semnul că rugăciunea noastră a fost ascultată?
Semnul milostivirii față de noi a Domnului sau a Preacinstitei Sale Maici, după sau în timpul rugăciunii, este pacea din inimă , mai ales după lucrarea vreunei patimi, a cărei însușire este lipsa păcii din suflet. Prin pacea din suflet și printr-o anumită desfătare de sfințenie în suflet, putem afla ușor că rugăciunea noastră a fost ascultată și ne-a fost dat harul cerut. Reușita rugăciunilor se cunoaște și după puterea duhovnicească pe care o primim înlăuntrul nostru spre facerea faptelor spre care suntem chemați și prin lumina care în mod evident vine în suflet.
Cel mai mare dar al lui Dumnezeu, în care noi nădăjduim mai mult decât în orice și pe care îl primim de la Dumnezeu, ca urmare a rugăciunilor noastre, este pacea sufletului, după cum spune Mântuitorul: Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni (Matei 11, 28).
( Sfântul Ioan de Kronstadt )

[cristiboss56]

Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu . Rugăciunea duce la bucurie . Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.
Chiar cei copleşiţi de lacrimi nu sunt trişti, ci se declară fericiţi . Eremiţii au adesea înfăţişări de înger, cum se spune despre marele Arsenie şi de
mai marele Antonie . În Viaţa Sfântului Antonie se spune că avea trăsături senine şi putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoşteau. Era mereu „în bucurie” . Mulţi au spus, deşi vorba se pune pe seama lui Francisc de Sales, că un sfânt trist e un trist sfânt!
Sfântul Serafim de Sarov )