Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie.

Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru.

Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustrăm pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în Împărăţia Cerurilor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 122)

[cristiboss56]

Uneori, oamenii nu realizează că nu-l iubesc pe celălalt în sine, ci iubesc senzaţiile plăcute legate de el, şi când senzaţiile acestea trec (de pildă, când omul se schimbă lăuntric sau exterior, sau când, din oarecare motive, încetează să le mai aducă bucurii) îşi pierd interesul faţă de el.

Foarte frecvent, îndrăgostirea este caracterizată de o atitudine consumistă şi de incapacitatea de sacrificiu şi, dacă soţii au luat îndrăgostirea drept dragoste şi pasiunea, sentimentul iniţial, nu s-a putut transforma în ceva mai mare şi mai nobil, căsnicia nu va trece examenul timpului.

Dacă deschidem dicţionarul lui Ojegov, vom vedea că primul şi principalul sens al cuvântului „dragoste” este următorul: „Sentiment de ataşament cald, plin de abnegaţie”. Într-adevăr, una dintre principalele calităţi ale dragostei este abnegaţia, jertfelnicia, capacitatea de a avea compasiune faţă de celălalt.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 60)

[cristiboss56]

Un sihastru tăcut, prin însăşi viaţa lui, învaţă, povesteşte şi convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie aşa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieţii de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpăneşte pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni şi semne şi puteri în lume, cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă; trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului, decât să scoţi pe robi din sclavie”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune şi o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia de o viaţă tăcută, singur, lăsând din când în când predica obştească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniştească şi pentru ca să se roage”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 84)

[cristiboss56]

Neîncetată chemare a numelui lui Dumnezeu îl vindecă pe om de patimi. Când îl rostim, numele lui lisus e un medicament care tămăduieşte. El nu trebuie invocat numai când suntem bolnavi sau avem alte ispite. El nu se rosteşte numai cu buzele sau în gând, ci şi cu inima. Numele Lui e sfânt, preacurat, preadorit, căci este Dumnezeu. Să ne gândim la Iisus ca la Dumnezeu Care are putere şi poate face minuni cu puterea Sa. Fiecare suflet să ştie că Dumnezeu este cu el în tot locul.

Ne vede durerea, ne aude rugăciunile, plânsul, ne cunoaşte gândurile, ne ajută în purtarea crucii pe care o avem de dus. Ne îndeplineşte rugăciunile când cerem ce e bun pentru mântuirea noastră.

(Ieromonah Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 205)

[cristiboss56]

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.
Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea


[cristiboss56]

"Toti Sfintii au o singura indeletnicire: de a-i ajuta pe oamenii care traiesc pe pamant, sa biruiasca ispitele pacatelor si sa savarsesca faptele bunei credinte. Ei ajuta nu cu puterea lor, ci doar prin sfintele lor rugaciuni cer de la Dumnezeu pentru noi tot ce este de folos mantuirii noastre. Dintre placutii lui Dumnezeu mai aproape decat toti de fiecare dintre noi sunt cei ale caror nume le purtam."

Evghenie Goncearov

[cristiboss56]

Părinte, simt din partea unei persoane o apăsare, nu ştiu de ce mă urăşte!

Să ştiţi dumneavoastră că ura unui om, e mai puternică decât o vrajă.

Una dintre armele diavolului este ura, vine şi bagă ura între soţi şi ei nu-şi vorbesc, parcă sunt muţi, e ca un zid între ei. Mântuitorul spune: „să nu apună soarele peste mânia voastră”, faceţi mătănii cât mai multe ca să vă treacă supărarea. Mântuitorul spune: „trăiţi în iubire”, iar diavolul bagă ura ca să strice rânduiala lui Dumnezeu.

E bine ca atunci când unul greşeşte, celălalt să spună „Doamne, nu-i socoti păcatul acesta”. Rugaţi-vă unul pentru altul, la carte spune că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, şi invers. Când vine mânia, plecaţi unul într-o cameră şi altul în alta, nu daţi prilej de ceartă, că se bucură diavolul, nu vă mai răniţi sufleteşte. Diavolul se luptă să distrugă cetate mare ca să aibă plată mare, dar nu-l lăsaţi, aveţi atâtea arme împotriva lui: postul, rugăciunea, milostenia.

(Părintele Argatu V. Ioan, Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creştină, 2005, p. 255)