Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Cu oricine ar începe omul să-și construiască viața de familie, el va trece prin perioade critice, deoarece nu există fericire de-a gata. Fericirea depinde nu doar de soț, ci în aceeași măsură și de soție.

De aceea, studiați, cunoașteți-vă unul pe celălalt, prieteniți fără a trece limita celor permise, căci dacă pui păcatul la temelia familiei, nu mai ai cum să te aștepți la fericire.

(Arhimandrit Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, traducere de Denis Chiriac, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 110)

[cristiboss56]

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”.

Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)

Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.

Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.

Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 78-79)

[cristiboss56]

Mintea curăţită se bolteşte ca un cer peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos.

Dar e deschisă când e curată. Prin aceasta, mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute, prin cuvânt, tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească.

Cel ce reuşeşte să facă din trup un slujitor al minții aduce la unitate, prin mintea lucrătoare în trup, toată lumea.

[cristiboss56]

Mamele creştine!

Mamele ajung în Rai crescând copii buni. Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. (...) Tata era şi el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici, la Hârlău, prost, de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos! Cu mai multă afecţiune.

Aşa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obişnuite spunea: „Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. Ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?”.

Spunea aşa, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Şi dădea din cap şi spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea! Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

(Preot Dimitrie Bejan)

[cristiboss56]

Pentru o viitoare mamă, Sfânta Euharistie este hrana duhovnicească, ce îşi manifestă efectele sale asupra întregii ei fiinţe, dar şi asupra pruncului pe care femeia îl poartă în pântece. Sfânta Euharistie o întăreşte sufleteşte şi trupeşte pe femeia însărci*nată, cu atât mai mult cu cât este primită în curăţie şi cu vrednicie şi, în acelaşi timp, îl hrăneşte spiri*tual şi pe pruncul căreia aceasta îi va da viaţă.

De aici şi recomandarea Bisericii, adresată acesteia, de a se împărtăşi cât mai des, spre a sa sănătate şi spre „sporirea” cu trupul şi cu duhul a pruncului său.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 194)

[cristiboss56]

Iubirea creează o unitate a celor doi care se iubesc. Fiecare priveşte la celălalt, are nevoie de celălalt, nu poate trăi fără celălalt. Tu devii centrul meu de interes, subiectul meu de slujire, îţi răspund la toate cerinţele pentru că le cunosc fiind ale mele, căci înlocuiesc grija de mine cu grija de tine. Eu te slujesc pe tine, tu mă slujeşti pe mine, în acest mod suntem două fiinţe autonome care-şi cunosc nevoile şi rămân libere pentru că s-au dăruit total şi nu le mai este necesară independenţa egocentrică. „E o substituire de euri”. Îndreptate mereu una spre alta, sorbind din energia ce li se comunică, transmiţând propria energie, cei care se iubesc trăiesc o bucurie deplină, o fericire nemărginită, o beţie divină – erosul divin. Astfel, cei uniţi în dragoste sunt puşi în legătură cu infinitul, cu „adevăratul” infinit dumnezeiesc, care este de o natură deosebită de cea umană. Erosul divin ni se împărtăşeşte ca dar.

Când doi oameni se iubesc, este prezent şi Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că iubirea pentru semen anticipează întâlnirea cu Dumnezeu. De aici sentimentul de bucurie deplină, de fericire şi extaz. „Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc... De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a celui iubit”. Renunţarea la dorinţele proprii şi disponibilitatea permanentă de a satisface nevoile celuilalt transformă pe iubitor într-o persoană smerită. Iubitorul vede în celălalt tot ce el nu are, însuşiri, valori şi ajutor, încât simte că nu poate trăi fără el, căci fiinţa iubită este sursa lui de viaţă. Singur, iubitorul pare lipsit de însemnătate, e gol, nu are nici un preţ. Iubirea aceasta se realizează cu adevărat atunci când două fiinţe îşi deschid sufletul unul spre altul pentru a se sonda şi a se trăi unul pe altul. Iubirea uneşte şi promovează totodată persoana celuilalt, dar este o taină atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru cei de dinafară. Cei care se iubesc nu-şi pot argumenta alegerea. Ei ştiu doar că nu pot trăi unul fără altul, că numai în comuniune fiecare se simte mai bine plasat în interiorul celuilalt şi în interiorul propriu.

(Rodica Pop, Sensul căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 239-240)

[cristiboss56]

In virtutea iubirii pe care şi-o poartă şi şi-o împărtăşesc reciproc, soţii fac numeroase concesii personale, din dorinţa de a se armoniza şi de a-l vedea fericit pe celălalt.

Lucrurile cel mai im*portante în relaţia dintre a primi şi a oferi, a dărui şi a renunţa, le constituie luciditatea şi discernămân*tul, puterea de persuasiune sinceră şi dezinteresată, în baza căreia cei doi soţi, prin sfătuire şi consimţă*mânt, vor reuşi să păstreze lucrurile şi experien*ţele, opiniile şi convingerile care îi apropie reciproc, le dau amândurora împlinire, ceea ce demonstrează că dinamica acomodării maritale presupune şi corecţii, concesii şi tolerări mutuale, care pot dezvolta în etapele iniţiale unele tensiuni şi confruntări, ce pot fi depăşite în beneficiul cuplului.

(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 289-290)