![]() |
![]() |
|
|
#1
|
||||
|
||||
![]()
O minune făcută prin rugăciunile Fericitei Xenia a avut loc în anul 1959 la biserica cimitirului Icoanei Maicii Domnului din Smolensk. Martorii acestei minuni, care va fi prezentată în continuare, au fost în număr de aproape o sută de persoane. Întâmplarea aceasta a fost relatată de către o cunoștință personală a părintelui Serghei Jeludkov.
Mama unei fetițe de 15 ani, oloagă, care nu putea umbla pentru că în copilărie fusese bolnavă de poliomielită și paralizase, se adresă părintelui Serghei să facă o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia. Mama a dus-o pe fetiță cu un cărucior special, pentru că fetița nu-și putea folosi deloc picioarele, în căruciorul acesta mama și-a adus fetița la biserica cimitirului. Se pare că asta s-a întâmplat într-o zi de Duminică, după Liturghie, pentru că în biserică era multă lume. Preotul a făcut o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia, iar după aceasta, multe persoane prezente, printre care și mama cu fetița sa în cărucior, începură să iasă din biserică în curte. Deodată, fetița spuse: „Vreau să mă ridic și să merg!” și sub ochii oamenilor care se aflau în jurul ei, s-a ridicat, a ieșit din cărucior, a făcut câțiva pași, apoi s-a așezat. S-a ridicat, apoi a început din nou să meargă singură, iar cei care ieșeau din biserică erau martori la minunea care se făcea sub ochii lor. Din momentul acela, fata începu să meargă normal. (Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de prof. Elena Călin, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 133-134)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2
|
||||
|
||||
![]()
Din Australia, a trimis o mărturie doamna Fhrissis din Rivewood, în legătură cu minunea făcută de sfânt fiului ei de 16 ani. Acesta s-a îmbolnăvit subit și ajunsese să își piardă vederea.
„În Australia avem puține biserici care au icoana Sfântului Efrem.” A găsit-o, însă, la o biserică din apropierea spitalului unde s-a dus să îi facă analize băiatului. Cu lacrimi în ochi, mama s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Sfântului Efrem. Pe când săruta și băiatul icoana, s-a auzit deodată un zgomot puternic ca venind dinspre aceasta. Când au ajuns acasă, copilul a început să strige: „Văd, mamă, văd!” și s-a apucat de citit. „Lăudat să fie numele sfântului! Oricui mă întreabă despre băiat îi spun că Sfântul Efrem l-a făcut bine.” (Noi minuni ale Sfântului Efrem. Minuni cu copii născuți și nenăscuți, Editura Egumenița, 2009, p. 52)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#3
|
||||
|
||||
![]()
După ce a petrecut doi ani cu Părintele Nicodim, Grigorie a avut parte de o vedenie dumnezeiască. Într-o zi, pe când se îndeletnicea cu rugăciunea minții, i s-a arătat un bărbat măreț și străluminat. Grigorie l-a recunoscut pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, Fiul Tunetului, ucenicul cel iubit și prietenul lui Hristos.
Privindu-l pe Grigorie cu bunăvoire, Apostolul a spus: - Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt, ca să te întreb pentru ce strigi mereu, zi și noapte, și în tot ceasul, „Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu”? Grigorie a răspuns: - Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu, fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu, și plin de păcate? Atunci, ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns: - Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi, că eu voi fi ajutorul tău. Apoi, Grigorie a întrebat: - Oare în viața de acum ori în cea viitoare vrei a-mi ajuta ca împreună-lucrător al Maicii Domnului? Marele Evanghelist al celor înalte a răspuns cu bucurie și dulceață: - Te-am ajutat și mai înainte, și te ajut și acum, și încă și în viitor te voi ajuta! Deci, după ce Evanghelistul i-a vestit despre acest dar mai presus de fire și negrăit al Maicii Domnului, s-a făcut nevăzut. Din această vedenie, putem înțelege că harul dumnezeiesc îl pregătea pe Sfântul Grigorie a păși pe urmele „Theologului”. (Viața și nevoințele celui între sfinți părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgețan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 13)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#4
|
||||
|
||||
![]()
Oamenii din Tinos șed deseori la poartă și privesc cum urcă închinătorii la Biserica Maicii Domnului. Adesea văd chipuri întristate și se fac părtași durerii și suferinței acesor străini. Poate de aceea își păstrează sufletele curate și deschise, gata oricând să slujească aproapelui.
Într-o zi de 14 august 1971, Stiliani Maraboti stătea ca de obicei la portiță, uitându-se la mulțimea de bolnavi, mai mari sau mai mici, îmbrăcați în haine cernite, paralitici, infirmi și orbi, suferinzi de cancer sau de boli grele ale minții, ducând fiecare lumânări și daruri Preacuratei. Privea toată această turmă a durerii îndreptându-se spre Izvorul îndurării, să caute alinare. Pentru toată lumea se ruga în taină și pentru fiecare își făcea câte o cruce, cu gândul să-i primească Maica Domnului rugăciunea. Casa ei se făcuse biserică. Într-o zi, de ea s-au apropiat două femei, cu un prunc plângând. - Ne rugăm, dacă ai avea o odaie, nu pentru noi, pentru pruncul care plânge, i-au spus. - De unde odaie, astăzi, creștinelor, le-a răspuns femeia. Totuși, pentru numele și harul Preacuratei, haideți, veniți. O să mâneți cu noi împreună, o noapte s-o găsi loc și pentru dumneavoastră. După cum vedeți, astăzi tot poporul, toți grecii s-au mutat în Tinos, la noi. Cele două închinătoare au lăsat pruncul în grija gospodarilor și au plecat la biserică, să se închine și să ia parte la Liturghia de noapte, la miezonoptică. Pe la trei, în zori, Liturghia s-a sfârșit. Bucuria negrăită a celor două închinătoare s-a prefăcut însă în spaimă. Ca mironosițele din Evanghelie, își spuneau una către alta: unde e casa în care am lăsat copilul? Cum o cheamă pe stăpână? La ce poartă să batem acum, noaptea? Din dorința prea mare de a se închina icoanei Preacuratei uitaseră să întrebe până și numele gazdei. Maica Domnului le vedea disperarea care luase locul bucuriei slujbei. Sub chipul unei femei simple, „Bucuria tuturor” s-a coborât din sfânta icoană și, pășind pe treptele locașului său, s-a apropiat de ele zicându-le: - Urmați-mă! Știu ce casă căutați. Vă conduc eu. Când le-a văzut, gazda le-a strigat: - Dar bine, creștinelor, eu n-am loc nici pentru dumneavoastră două și vreți s-o mai primesc și pe a Treia? - Pentru mine nu e loc, buna mea?, a întrebat Maica Domnului și pe dată s-a făcut nevăzută, așa cum apăruse. (Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp.194-195)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#5
|
||||
|
||||
![]()
Într-o școală a fost organizat un concurs pentru desemnarea celui mai bun elev. Învingător a ieșit un băiat din clasele primare. În acordurile fanfarei, i-a fost înmânată o medalie cu inscripția corespunzătoare. Dar, fie că cei din jur l-au lăudat prea mult, fie că s-a contaminat de „boala stelelor”, lucrurile s-au schimbat din rău în mai rău. În loc să fie în continuare „cel mai bun”, eroul nostru s-a lăsat pe tânjală, a devenit leneș, obraznic, îngâmfat și egoist. Acum, întârzia la ore, nu se saluta cu colegii, reacționa cu furie la observații. Dacă cineva încerca să-l dea la brazdă, sărea ca fript și se apăra:
– Cum îndrăznești? Nu știi că eu sunt cel mai bun elev din școală? Iată dovada! Și scotea din buzunar medalia care demonstra că este cel mai bun. Nici învățătoarea, nici părinții nu mai știau cum să-l readucă la normalitate. În vacanța de vară, a fost trimis la bunici. Dar, oricât s-au străduit și ei să-l ajute, nepotul nu ținea cont de bunăcuviință. Într-o duminică, de cum s-a trezit, a fost pus în fața unei mese copioase, încărcată cu cele mai alese bucate. „În sfârșit, și-a spus el în gând, au înțeles și bunicii cine sunt eu și, de azi încolo, voi fi tratat ca atare!” A doua zi însă, nimeni nu l-a servit cu nimic nici la dejun, nici la prânz, nici la cină. Băiatul a răbdat cât a răbdat, dar când s-a convins că nici în ziua următoare nimeni nu are de gând să-l hrănească, a intrat în panică. – Bunele, s-a interesat el agitat, nu ți se pare că aș putea muri de foame? – Vai de mine! Cum se poate!, l-a „jelit” bunicul. Oare nu te-am servit noi duminică cu cele mai alese bucate pe care le-am avut? – Da, dar asta a fost alaltăieri, s-a tânguit nepotul, iar omul, ca să fie sănătos, trebuie să mănânce în fiecare zi! – Ai dreptate, l-a asigurat bunicul surâzând. Același lucru se aplică și sufletului: după cum nu poți mânca o dată pentru totdeauna, tot așa nu poți fi bun o dată pentru totdeauna. Ca să fii bun cu adevărat, trebuie să fii așa în fiecare zi! (Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 38-39)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#6
|
||||
|
||||
![]()
***Editat***
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#7
|
||||
|
||||
![]()
Traducere și adaptare: Alexandra Cojocaru
Sursa: fos-kastoria.blogspot.ro Sfântul Mucenic Isidor este patronul spiritual al înmiresmatei insule Hios și patronul agricultorilor ei, care cultivă arborele de mastic. Acest sfânt este foarte popular printre creștinii din toată lumea și, prin urmare, sunt mulți care poartă cinstitul lui nume ca nume de botez (Isidor, Sideris, Isidora, Sidiroula). În Sinaxarul Ortodox se menționează următoarele despre Sfântul Isidor: Sfântul Isidor a trăit și a fost martirizat în timpul împăratului roman Decius (201-251 d.Hr.). El provenea din Alexandria, Egipt, și era marinar în flota de război. Când flota a ancorat în insula Hios, comandantul acesteia, care era închinător la idoli, a fost informat că Isidor este creștin și, mâniindu-se, i-a poruncit să renunțe la credința lui și să jertfească idolilor. Însă rămânând Isidor credincios lui Hristos, comandantul a poruncit sa fie aspru torturat, iar în final i s-a tăiat capul. Tradiția din insula Hios ne spune că îngrozitoarea tortură și decapitarea s-au petrecut într-o livadă de arbori de mastic. Ne mai spune, de asemenea, că acești arbori de mastic când au asistat la moartea martirică a Sfântului Isidor „s-au întristat” mult și au început să „plângă cu lacrimi” din cunoscuta rășină de mastic. De atunci, evlavioșii locuitori ai insulei Hios l-au recunoscut ca patron spiritual al lor pe Sfântul Mucenic Isidor și au început să considere copacul de mastic și rășina acestuia drept daruri de mult preț ale insulei lor. Biserica Ortodoxă a rânduit prăznuirea Sfântului Mucenic Isidor în ziua de 14 mai.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|