Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.

Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:

‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!

Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.

Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)

[cristiboss56]

Apoftegme ale Sfântului Paisie Aghioritul

Să simți că mănăstirea este casa ta, familia ta. Și ascultarea ta să o faci cu inima. Să nu facem deosebire între orele în care suntem în chilie de orele în care ne facem ascultarea.

Mândria egoismul întunecă mintea și ne fac să aruncăm greutatea asupra altora. Numai drepturi are cel mândru. În timp ce cel smerit îi îndreptățește întotdeauna pe ceilalți și se osândește numai pe sine.

Cei care nu s-au îmbolnăvit niciodată, când pățesc ceva și îi doare intră în panică.

Pe bolnavi Dumnezeu nu îi face bine ca să nu-și piardă plata lor. Tatăl nu dă toată averea copiilor ca să nu o risipească. Lasă și Dumnezeu ceva pentru cealaltă viață.

Când avem ispite să le primim cu bucurie, fiindcă prin acestea ne vizitează harul lui Dumnezeu. Oricâte ispite ne-ar veni, dacă noi suntem aproape de Hristos, atunci inima noastră simte dulceață, fiindcă Domnul este în întregime dulceață.

Dacă ar fi duhovnici buni, nu ar mai fi psihiatri.

Să fim practici. Să spunem ceea ce ni se întâmplă la gheronda și să primim cu simplitate sfaturile lui ca să nu ne prăjească tangalaki (diavolul) cu gândurile.

Gheronda Paisie a zis unuia care voia să se facă monah: „Nu pot să te fac monah din pricina râsului demonic și a indiferenței. Eu în Biserică orice ar face altul și să încerce să mă facă să râd, nu pot decât să-mi plâng păcatele mele. Râsetele în Biserică sunt lucrare drăcească. Să nu socotească cineva că e lipsit de însemnătate. Se cere atenție și luptă.

Când profetul David zice: „Piară păcătoșii de pe pământ și cei fărădelege ca să nu fie” nu vrea să spună ca Dumnezeu să-i distrugă pe păcătoși, ci se roagă să se pocăiască și să se facă buni.

Rugăciunea este bineprimită de Dumnezeu când o simțim.

Ești de vină, nu ești de vină, dacă vrei să vezi fața lui Dumnezeu, trebuie să primești nedreptatea.

Când ne lăudăm cu mănăstirea noastră, mândrindu-ne, e ca și cum i-am da arme vrăjmașului ca să ne lupte.

Trebuie atenție multă, pentru că păcatul și răul obicei pot și după minuni, dacă cineva este fără băgare de seamă, să îl atragă în mrejele răului. Un demonizat a venit aici și demonul a fugit, dar în continuare acela nu a fost atent, a căzut iar în imoralități și s-a demonizat din nou.

Aruncați toată povara luptei asupra rugăciunii. Rugăciunea este barometrul nostru duhovnicesc. Faceți din viața voastră întreagă o rugăciune către Dumnezeu.

[cristiboss56]

Sa căutați să fiți pomeniți la Sfintele Liturghii. Pentru că se pune, dragii mei, în Sfântul Sânge, părticica aceea cu numele tău. Și se spune așa de preot: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi”. Și se pun toate de pe disc, în potirul cu Sfântul Sânge: Și vă dati seama, unde poți să fii, chiar dacă ești mort, chiar dacă ești viu, ești salvat; se pomenește și pentru morți și pentru vii. Și cât te costă? Căutați să fiți pomeniți la Liturghie. Fie că vă cunoaște un preot sau vă cunoaște duhovnicul, fie că frățiile voastre dați la Liturghie, dar să fiți pomeniți. Asta e totul.

Liturghia nu este o lucrare omenească, dragii mei. Nici îngerească. E direct divină! Pentru că nu poți tu să transformi acolo. El este Cel ce este! Și dacă ar fi cu putință să se deschidă cerurile și chiar tavanul Altarului, n-ai vedea în cer mai multă lumină și mai multă așezare cum este în Sfântul Altar, cu îngerii, căci Hristos este cu noi. Noi chiar avem o rugăciune, când facem Vohodul: „Și fă, Doamne, să intre cu noi și îngerii care îți slujesc împreună cu noi!” Deci, preotul are autoritate. Pentru că ei sunt acolo: o gloată de îngeri! E Hristos, ce te joci?! Deci, căutați să fiți pomeniți la Liturghie.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie - vol. 1-3, Editura Manăstirii Sihăstria Neamț, 2010)

[cristiboss56]

Dumnezeu îl iubeşte şi pe diavol. Însă nu se pune problema mântuirii diavolului. Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mă mântuiesc eu dacă mă iubeşte Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot ajunge la starea luminării astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veşnic şi întunericul cel mai dinafară.

În Apus se crede contrariul. Învăţătura că Hristos îl iubeşte şi pe diavol, Augustin nici în visele lui cele mai frumoase nu poate s-o accepte, atât e de străină de gândirea lui. Desigur, această dragoste nu duce la mântuire, pentru că nu întâlnește un răspuns pozitiv şi liber la ea. Părinţii cunosc din experiență existenţa şi energia diavolilor, şi încă extrem de bine. Pentru că s-au eliberat de patimi şi au dobândit o subţirime sufletească, ei îi văd şi pe îngeri, şi pe demoni. Părinţii nu sunt gânditori speculativi. Când vorbesc despre vedere (θεωρία), vorbesc cu o foarte mare precizie, ştiu exact ce spun despre teologie, despre dogme şi despre meşteşugurile diavolului... Din experiența lor, cei îndumnezeiţi cunosc şi meșteșugurile, şi energiile demonilor. Scrie Apostolul Pavel: „căci nu este să nu știm amăgiturile lui” (2 Corinteni 2, 11). Dacă ajunge cineva expert în lupta cu diavolul, cunoaște extrem de bine cum se mișcă diavolul sau demonii.

Diavolul L-a cunoscut pe Dumnezeu dinainte de cădere şi vede încă slava lui Dumnezeu, însă, fiind imposibil de tămăduit, firea lui este întunecată și vede slava lui Dumnezeu ca foc, de aceea și iconarii îl zugrăvesc negru, întunecat. Cel mai mare „teolog apofatic” e diavolul, pentru că vede slava lui Dumnezeu şi ca întuneric, şi ca foc. Diavolul cunoaşte Sfânta Scriptură şi o tâlcuieşte din propria lui perspectivă, aşa cum reiese din ispitirile lui Hristos, când folosește pasaje scripturistice după propriile lui concepții.

Pentru Părinţi, „luminare” nu înseamnă că a studiat cineva şi a învăţat pe dinafară Vechiul şi Noul Testament. Şi diavolul ştie pe dinafară Vechiul şi Noul Testament, nu doar creştinii. Și diavolul poate să facă tâlcuire a Sfintei Scripturi cât poftește. Astfel, celor care îl primesc, diavolul li se face catehet. Cred că, probabil, cel mai bun catehet şi cel mai mare catehumen care exista pe atunci – când cateheza era doar intelectuală, iar nu curăţirea inimii – era însuşi diavolul.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 89-90)

[cristiboss56]

Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii ziua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui, vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ. În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă.

Chiar şi pruncii, care n-au învăţat încă nimic, Îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt (Matei 11, 2). Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului (Luca 1, 14). Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat era un băiat de 7 ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei (27 ani) când i S-a arătat Domnul în vremea Liturghiei. Iar dreptul Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale. (Luca 2, 24). Astfel, Domnul se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 139)

[cristiboss56]

Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:

– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.

– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.

– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

[cristiboss56]

Unii sunt așa de obișnuiți cu păcatul și au conștiința atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal și oarecum îngăduit, sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare și îndrăzneală să amăgești și să înșeli pe alții și să te folosești de greșeala și de neștiința lor spre folosul propriu.

Trebuie să ne păzim conștiința sănătoasă, curată, nepătată, simțitoare, gingașă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, „fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăți” nedrept date și nedrept înțelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful și celelalte.

Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voința de bine slăbește din ce în ce mai mult, iar voința de rău se întărește așa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în așa chip, ca ea să fie în om ca o însușire firească.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp.89-90)

[cristiboss56]

Prietenia cu trupul nostru și înșelarea desfătărilor trupești este pricina păcatelor noastre, pricina răcelii față de Dumnezeu, a împătimirii de lume și de părutele, trecătoarele și pieritoarele ei bunătăți, pricina leneviei și nepăsării noastre sufletești. Ațipit-au și au adormit!

Ia seama la trupul tău multpătimaș, ce foarte mare vrăjmaș îți este: prin mii de pofte el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să îl slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare – el slăbănogește prin lenevire și răceală față de rugăciune, față de metanii, față de cugetarea la Dumnezeu. O, vrăjmaș casnic, atotviclean, amăgitor! Până când voi fi cu tine? „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7,24)

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, p. 87)

[cristiboss56]

Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți. Și cei mântuiți Îl văd pe Hristos, dar într-o culoare aurie, dar și cei osândiți Îl văd și ei pe Hristos, de la depărtare, însă lumina lui Hristos o văd roșie, pentru că, pentru unii, lumina este slava lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți, este focul veșnic, „întunericul cel mai dinafară” și „focul cel mistuitor”. Prin urmare, din această perspectivă, noi, ortodocșii, suntem pe aceeași linie cu oamenii cei mai liberali din lume. Nu există mesaj mai liberal decât al Părinților Bisericii, care nu doar că susțin că: „Fiule, toți ne vom duce în același loc”, așa cum îmi spunea mie o bătrână, dar mai susțin și că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, și pe osândiți, și pe mântuiți, și pe îndumnezeiți, și pe sfinți, și pe îngeri, și pe diavoli, și pe buni, și pe răi, și pe curve, și pe fecioare.

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii fără osebire. Așadar, din perspectiva lui Dumnezeu, Dumnezeu pe toți oamenii îi mântuiește, vrea mântuirea tuturor oamenilor, și Dumnezeu pe toți oamenii i-a predestinat la mântuire. Și de unde știm noi lucrul acesta? Pentru că până și Iadul este mântuire (ființa umană nu piere), și Iadul este un mod de desăvârșire − dar este Iad, nu Rai. Pentru că însuși cel osândit nu e deschis înaintării, el însuși nu se deschide înaintării în desăvârșire. De ce? Pentru că suferă de-o împietrire a conștiinței, adică inima i s-a împietrit, și a rămas așa de egoist și de egocentric, încât personalitatea lui nu mai poate să evolueze de la egoism la jertfelnicie. Din moment ce nu mai poate să evolueze, înseamnă că se desăvârșește doar în egoismul său. Dar și Iadul e rău pentru el, cu toate că, din perspectiva lui Dumnezeu, nu este o pedeapsă, ci doar din perspectivă omenească este o pedeapsă.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 336-337)

[cristiboss56]

Care scopul Ortodoxiei? Se vede clar din calendarul sărbătorilor. Avem întâi Paştele, apoi avem Cincizecimea. La Paște avem botezul cu apă. La Cincizecime avem botezul cu Duh. Așadar, până la Cincizecime, credincioşii sunt cercetați de Duhul Sfânt. Iar rezultatul, care este? Duminica Tuturor Sfinţilor. Cu alte cuvinte, toți ortodocşii să se numere în rândul Sfinţilor. Roada Duhului Sfânt la Cincizecime este sfinţirea omului. Acesta este scopul Botezului. Acum, lucrul ăsta a ajuns doar scopul monahilor, „meseria” lor de bază. Adică, cum, n-ar trebui toţi să ajungem sfinţi? Numai călugării? Dar ce înseamnă asta? N-au toţi, adică, nevoie de tămăduire? E ca şi cum am avea cancer, şi spunem că numai doctorii au dreptul la tratament, nu fiecare. Care ştiinţă medicală ar accepta să trateze doar un grup de oameni? Tămăduirea este pentru toţi bolnavii. Scopul Bisericii, adică îndumnezeirea-sfințirea omului, este scopul inițial al creării celor întâi-zidiți. Acest lucru se vede din faptul că şi copiii mici pot ajunge la sfinţenie. La naştere, mintea (νοῦς) lor este luminată, energia noetică le funcţionează, dar această energie noetică le va fi întunecată de întunericul şi condiţiile din mediul în care trăiesc.

Biserica reprezintă un regim „politic” în care avem alte legi decât cele ce se aplică în regimurile seculare.

Ce este Ortodoxia? Desigur, Ortodoxia are legătură cu Dumnezeu, Ortodoxia Îl slăvește pe Dumnezeu şi se împărtășește de slava lui Dumnezeu. Biserica e alcătuită din oameni, care sunt Trupul lui Hristos, dar se deosebesc între ei în funcție de starea lor duhovnicească. Adică în Ortodoxie nu avem democraţie şi egalitate absolută între cetăţenii Trupului lui Hristos. Avem inegalitate. Şi, de fapt, de multe ori avem chiar o foarte mare inegalitate. Asta înseamnă că regimul „politic” al Bisericii n-are legătură nici cu democraţiile, nici cu dictaturile, cu nimic. Este o societate harismatică de oameni care alcătuiesc Trupul lui Hristos. În rândul lor, se disting Patriarhii, Prorocii, Apostolii, episcopii, preoţii, diaconii şi mirenii. Și apoi, îndumnezeiţii, luminaţii, cei ce se curățesc, ş.a.m.d. Avem o foarte mare diversitate.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 191-192)