Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Sfinţii Ioan Casian şi Gherman s-au născut din părinţi străromâni în părţile Casimcei din nordul Dobrogei, care pe atunci se numea Sciţia Mică, în preajma anului 360. Părinţii şi strămoşii lor erau creştini de multe generaţii şi de aceea Sfinţii au primit de mici o educaţie creştină. Ei au rămas legaţi sufleteşte pentru toată viaţa. Tot împreună au făcut şi studii mai înalte căci, având deosebită isteţime a minţii şi multă osârdie spre înţelepciune şi spre dumnezeieştile cărţi, au citit, mai întâi, toată filosofia greacă şi au cunoscut desăvârşit, pe cât se poate, şi tainele dumnezeieştii credinţe. Totodată şi-au înfrumuseţat viaţa cu fecioria, curăţia, bunul obicei şi toată fapta bună, agonisindu-şi astfel o minunată filosofie a vieţii.

Din dragoste pentru Hristos, Căruia au vrut să-şi dăruiască toată fiinţa lor, s-au hotărât să îmbrăţişeze viaţa monahală, intrând într-o mânăstire din Dobrogea la o vârstă tânără. Acolo şi-au făcut ucenicia, primind învăţăturile care stau la temelia sporirii duhovniceşti. Dar, auzind ei de viaţa înaltă a pustnicilor care trăiau în Răsărit, au avut o mare dorinţă să-i vadă şi, primind binecuvântare, cei doi au mers mai întâi într-o mănăstire din Betleem, în Palestina, de unde au pornit, în anul 385, în căutarea de modele vii de sfinţenie. Astfel, au vizitat patria sihaştrilor, Egiptul. Acolo au intrat îndată într-o mănăstire din pustia Schitului şi s-au dat pe sine la ascultare şi la toată monahiceasca osteneală, îndeletnicindu-se cu viaţa cea aspră a nevoinţelor şi a postirilor. Şi, ajungând la dreapta socoteală, s-au depărtat la loc pustiu, deprinzându-se întru biruirea ispitelor. Voind apoi să primească şi mai mult folos de la Sfinţii Părinţi ai pustiei, au străbătut, în două rânduri, locurile şi oamenii cei mai de seamă din pustietăţile Egiptului: Schitul, Tebaida, Nitria şi altele. Călătoriile lor au ţinut până aproape de şapte ani fiecare. Au putut întreba şi aduna astfel cuvinte, mărturisiri, descoperiri fără pereche, din viaţa celor mai mari oameni înduhovniciţi din vremea aceea.

Pe la anul 400 au mers amândoi la Constantinopol, unde au ascultat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur şi unde însuşi marele arhiepiscop a hirotonit pe Sfântul Gherman ca preot, iar pe Sfântul Casian ca diacon, rânduindu-l pe acesta păzitor al sfintelor vase şi bunuri ale Bisericii. În anul 403, Sfântul Gherman a participat la Sinodul de la Stejar ca apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în anul 405, împreună cu Sfântul Ioan Casian, au dus la Roma, papei Inochentie, o scrisoare a clerului şi poporului dreptcredincios din Constantinopol, tot în apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur, care în anul 404 fusese surghiunit, a doua oară, murind la Comane în anul 407.

Sfântul Ioan Casian a scris mult despre Cuviosul Gherman, în cartea sa Convorbiri cu Părinţii din Pustie, numindu-l „Sfântul Părinte Gherman”. Tot Sfântul Ioan Casian ne-a păstrat, în scrierile sale, cuvinte duhovniceşti ale Sfântului Gherman, care, de atunci şi până azi, hrănesc sufletele căutătorilor de Dumnezeu şi de desăvârşire creştină. Chip de mare dascăl în tainele şi căile desăvârşirii ortodoxe, model de viaţă curată şi de nevoitor în post şi rugăciune neîncetată, Sfântul Gherman a trecut în Împărăţia drepţilor la Roma, între anii 405-415, fiind mult plâns de împreună-nevoitorul său de o viaţă, Sfântul Ioan Casian.

Pe la anul 415, Sfântul Ioan Casian, care primise deja harul preoţiei, s-a statornicit la Marsilia, unde a întemeiat două mănăstiri, una pentru călugări şi alta pentru călugăriţe. Tot aici, la cererea unor episcopi din Galia, Sfântul Casian a scris două cărţi. Cea dintâi carte a lui, Aşezămintele vieţii de obşte a călugărilor, priveşte mai mult viaţa cea dinafară a monahilor şi curăţirea lor de patimi, iar a doua carte, Convorbiri cu părinţii pustiei, priveşte mai ales viaţa lăuntrică a monahilor: cugetarea neîncetată la Dumnezeu şi lupta pentru nepătimire şi îndumnezeire, scopul vieţii creştine. De asemenea, la cererea Sfântului Leon cel Mare, Cuviosul Ioan Casian a scris în apărarea învăţăturii ortodoxe despre cele două firi ale Mântuitorului, unite într-un ipostas, şi despre cinstirea Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu, combătând rătăcirea lui Nestorie şi pregătind în felul acesta Apusul pentru Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes din anul 431.

Astfel, acest înţelept bărbat, aducând monahilor şi întregii Biserici mult folos prin scrierile sale, în anul 435 s-a dus la cereştile locaşuri, alături de Sfântul Cuvios Gherman.

[cristiboss56]

Sf. 42 de Mucenici din Amoreea :
Aceştia erau toţi creştini din oastea împăratului Teofil (892-842), luptătorul împotriva sfintelor icoane. În acea vreme, arabii au ajuns la cetatea Amoreea din Frigia, pe care doreau s-o cucerească. Văzând acestea, Teofil a trimis ostaşi pricepuţi ca să apere cetatea, dar fiind ei trădaţi de către Vadiţis, păgânii au intrat pe o cale secretă, descoperită lor de trădător, i-au prins pe cei 42 de ostaşi ai împăratului şi i-au întemniţat. Lor li s-a promis eliberarea numai dacă se vor lepăda de Hristos Domnul şi Mântuitorul lumii şi vor îmbrăţişa necurata credinţă a lui Mahomed. Vreme de şapte ani au fost ei ispitiţi, însă de fiecare dată au rămas neclintiţi în credinţă, cântând neîncetat Psalmii lui David şi rugându-se ziua şi noaptea. Pentru tăria credinţei lor au fost omorâţi, tăindu-li-se capetele, primind astfel cununa muceniciei de la Împăratul Hristos. După uciderea Sfinţilor 42 de Mucenici, căpetenia turcilor l-a ucis cu sabia şi pe Vadiţis trădătorul, spunând: „Cel ce a fost necredincios faţă de ai lui, nu va fi credincios nici faţă de străini”.

[cristiboss56]

Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia

Aceşti patruzeci de Mucenici au trăit pe vremea crudului împărat Liciniu (308-324), toţi fiind din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi creştini, bărbaţi viteji şi vrednici în războaie, iar conducătorul oştirii lor era Agricola, om păgân şi rău din fire, iar locul slujbei lor ostăşeşti era cetatea Sevastia, din Armenia.

Deci, aflând Agricola de credinţa lor creştină, a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus: ,,Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”. La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns: ,,Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa voim să luptăm şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”.

Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă, să se răzgândească. Dar ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevărată. Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduinţele şi toate ameninţările nu i-au clintit în credinţa lor. Deci, venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lisie, acesta le-a poruncit din nou să aducă jertfă zeilor. Cu aceeaşi nestrămutată credinţă, ostaşii creştini s-au împotrivit. Înfuriat peste fire, căpetenia a poruncit să fie dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac aproape îngheţat, pentru că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă. Şi, iată, unul din ostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea; dar, ieşind din apa îngheţată şi intrând în baia caldă, anume pregătită, acesta a murit îndată, în vreme ce Mucenicii, după o noapte întreagă petrecută în iezerul îngheţat, erau încă vii şi se rugau. Atunci s-au arătat patruzeci de cununi strălucitoare peste capetele lor, însă una stătea în văzduh, deoarece fusese pregătită pentru cel ce se lepădase.

Văzând aceasta, temnicerul Aglaie a mărturisit cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor pătimiri şi întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos. Au fost, apoi, scoşi din apă şi li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele şi, fiind arşi de vii, au primit cununa Mucenicilor.

Iar numele lor sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnoic, Valent, Vivian, Claudiu, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdichie, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Caius, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie. Iar moaştele lor, câte au rămas din foc, au fost înmormântate la Sevastia, apoi s-au împărţit în toată lumea creştină. O parte din ele se găseşte la Mănăstirea Antim din Bucureşti, ca şi la alte sfinte locaşuri din ţara noastră

[tabitha]

Multumesc, Cristian, pentru toate postările tale si bunăvointa de a mentine acest topic. Doamne ajută!

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Sfântul Alexie a trăit pe vremea împăratului Honorius (395-423), iar părinţii săi se numeau Eufimian şi Aglaida. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea şi în sufletul lui dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice, deci, se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină aspră de păr. Imediat după căsătoria sa a fugit la Edesa, unde a vieţuit în nevoinţe 17 ani. Fiind iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el şi un glas îl numea pe Alexie „omul lui Dumnezeu”. După aceasta, sfântul s-a hotărât să trăiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Şi aici a vieţuit în aspre nevoinţe, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, vreme de 17 ani. Cu voia lui Dumnezeu i s-a descoperit sfântului mai dinainte ziua morţii sale şi atunci el şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul lui. Chiar în ziua sfârşitului său a trecut pe acolo împăratul Honorius, care a citit acea scrisoare. Şi toţi s-au minunat aflând viaţa înaltă a „omului lui Dumnezeu”.

[cristiboss56]

Sfântul Chiril s-a născut la Ierusalim în jurul anului 315. A intrat de tânăr în monahism şi s-a dedicat studiului profund al Sfintei Scripturi. În anul 335 a fost hirotonit diacon de episcopul Macarie al Ierusalimului, iar peste zece ani, episcopul Maxim l-a ridicat la treapta preoţiei. Nu peste mult timp (în 348), a primit cinstea de a fi ales episcop al Ierusalimului, iar în această calitate a rostit catehezele care i-au adus celebritatea. A urmat o perioadă mai sumbră în viaţa acestui sfânt, datorită conflictului pe care l-a avut cu Acachie, mitropolitul Cezareei. Acesta fusese declarat eretic arian de un sinod care s-a ţinut la Sardica, iar Sfântul Chiril, apărător tare al dreptei credinţe, nu dorea să i se supună. Datorită relaţiilor pe care Acachie le avea cu împăratul Constanţiu, a reuşit să obţină exilul Sfântului Chiril, sub pretextul că a vândut bunurile Bisericii pe care o păstorea, pentru a-i ajuta pe săraci într-o perioadă de foamete. Îndepărtat, Chiril a mers la Silvan, episcopul Antiohiei. În anul 360, la conducerea imperiului a venit Iulian Apostatul, care i-a adus din exil pe toţi episcopii surghiuniţi. Sfântul Chiril şi-a reluat scaunul, fiind martorul minunilor care s-au petrecut în timpul încercării rezidirii Templului din Ierusalim. Mărturiile vremii arată că un cutremur foarte puternic a dărâmat noile temelii ale Templului. De asemenea, se spune că un foc din cer a ars toate uneltele folosite la zidire şi că pe hainele celor care lucrau la construcţie a apărut semnul Sfintei Cruci. Domnia lui Iulian a fost scurtă, dar succesorul său, împăratul Valens (care avea simpatii ariene), nu s-a arătat nici el mai îndurător cu Sfântul Chiril şi l-a exilat din nou, datorită tăriei cu care condamna ereziile. În anul 379, când împărat a devenit Teodosie cel Mare, Chiril şi-a primit cu cinste înapoi scaunul episcopal, păstorindu-şi credincioşii încă opt ani, până la sfârşitul vieţii. În perioada în care a fost episcop al Ierusalimului, Sfântul Chiril a ţinut în faţa poporului o serie de cateheze cu un impact deosebit asupra lumii creştine. Rostite în Biserica Sfântului Mormânt, în jurul anului 350, acestea reprezintă mărturii importante ale credinţei şi practicilor acelor timpuri. De asemenea, Sfântul Chiril a participat la Sinodul II Ecumenic (care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381) alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Meletie al Antiohiei şi alţi mari Părinţi ai Bisericii. El a avut un rol deosebit de important în combaterea ereticilor pnevmatomahi (care negau deplina dumnezeire a Sfântului Duh) şi apolinarişti (care negau existenţa sufletului raţional în Ipostasul Mântuitorului Hristos), dar şi în formularea dogmei trinitare. La acest sinod s-a definitivat Simbolul de credinţă (Crezul) numit până astăzi niceo-constantinopolitan, după localităţile care au găzduit primele două sinoade ecumenice. Sfântul Chiril explică amănunţit acest Simbol în Catehezele sale.

[cristiboss56]

Sfinții Cuvioşi Părinţi ucişi în Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit – Pătimirea acestor cuvioşi părinţi a avut loc în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin (780-797). Sarazinii erau de neam arab şi jefuiau oraşele din întreaga Palestină. Cuvioşii aceştia au fost omorâţi de sarazini în Sâmbăta Floriilor, iar alţii în Săptămâna Patimilor din anul 796. Jefuitorii au dat foc chiliilor şi au ars întreg aşezământul sfintei mănăstiri în afară de biserica din mijloc, care, după spusele Sfântului Ştefan Savaitul, a scăpat ca prin minune.

[cristiboss56]

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu era iudeu din Ierusalim şi a fost unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului şi nepotul Apostolului Barnaba. La început, a fost ucenic al Sfântului Pavel şi pentru o vreme a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei în Cipru şi Asia Mică. Mai târziu, a fost fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Apostol Petru. Sfântul Evanghelist Marcu a suferit moarte mucenicească în Alexandria Egiptului în timpul lui Nero (54-68). Tot astăzi pomenim şi pe Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. El s-a născut în anul 1692 în părţile Rusiei şi a îmbrăţişat viaţa monahală de tânăr. Făcându-se prigoană în ţara sa împotriva creştinilor, a plecat în Ţara Românească şi s-a aşezat la Mănăstirea Dălhăuţi, unde s-a nevoit 20 de ani. Apoi, s-a retras cu 12 ucenici de-ai săi la Schitul Poiana Mărului, în Munţii Buzăului. Sfântul Cuvios Vasile a fost duhovnicul Sfântului Paisie de la Neamţ, pe care l-a şi tuns în monahism în anul 1750, pe când se aflau în Muntele Athos. Sfântul Vasile a alcătuit şi câteva scrieri folositoare pentru cei care doresc să citească şi să înţeleagă corect scrierile Sfinţilor Părinţi. S-a mutat în pace la Domnul, în anul 1767.