Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Daca vrei să laşi moştenire copiilor tăi multă avere, lasă-le grija faţă de Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu, fără ca tu să faci nimic, Dumnezeu Care ne-a dat sufletul şi viaţa şi Care ne-a plămadit trupul, văzând din partea ta o asemenea generozitate, văzând că-I dăruieşti Lui ce aparţine copiilor tăi şi chiar şi pe copii, cum nu-și va revărsa toată bogăţia Lui asupra lor?

Uite, de pildă Ilie, care s-a hrănit cu o mână de făină. După ce a văzut că femeia la care fusese trimis i-a dat lui să mănânce, lăsându-şi copilul flămând, a făcut să apară în camera văduvei saci cu făină şi butoiaşe cu ulei. Gândeşte-te câtă dărnicie şi iubire îţi va arăta ţie Dumnezeul lui Ilie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

[cristiboss56]

Orice manifestare în sufletul primului om a fost la început, prin natura ei, pozitivă. Apoi, aceste manifestări au degenerat, mutilându-se şi sluțindu-se, din pricina căderii în păcat. Patimile păcătoase care se observă astăzi ‒ precum osândirea, mânia, ura, pofta şi altele ‒ la început au fost însuşiri pozitive ale sufletului omenesc.

Pe acestea Dumnezeu le-a dat spre săvârşirea binelui, spre păzirea de rău şi spre atingerea unei desăvârşiri mai mari. Însă chiar noi, prin păcat, am întors în patimi aceste puteri sufleteşti dintru început bune.

Orice patimă, oricât de respingătoare ar fi în starea ei degenerată de manifestare, este expresie a puterii sufleteşti şi semn al unei capacităţi de care atârnă aceasta, şi în funcţie de cel căruia îi slujeşte ‒ binelui sau răului ‒, capătă o valoare fie pozitivă, fie negativă.

Fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţa personală, să se transforme dintr-un defect, într-o calitate a sufletului. O astfel de patimă este şi osândirea. Şi ea poate să fie ori virtute, ori patimă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca şi nu vei fi judecat, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 40)

[cristiboss56]

Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).

Arhimandritul Sofronie

[cristiboss56]

Stareţul îndemna pe un oarecare fiu duhovnicesc al său care muncea până seara şi nu mergea la privegheri:

– Fiule, priveşte puţin şi în sus. Nu numai jos, nu numai la cele pământeşti. Priveşte puţin şi la sufletul tău.

– Părinte, insistă acela, nu am timp, nu apuc.

Odată, s-a îmbolnăvit tânărul acesta şi stareţul l-a cercetat la spital. Îndată ce l-a văzut întins pe pat, a pus degetul arătător la tâmplă, spunându-i:

– Îţi aduci aminte ce-ți spuneam?

– Ați avut dreptate, Părinte, a răspuns acela.

– Acum vezi în sus fără să vrei, a continuat Părintele Epifanie. Iar când te vei face bine, să priveşti în sus şi din propria voință.

(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 105)

[cristiboss56]

Si mândria, şi amorul propriu, şi slava deşar*tă, la care se pot adăuga aroganţa, lăudăroşenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs*tra acest termen generic, care acoperă toate con*ceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înţelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deşartă şi mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul şi bărbatul, ca grăuntele şi pâinea, ca începutul şi sfârşitul.

Simptomele slavei deşarte, acestui păcat pri*mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproşuri*lor, setea de laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună cutare şi cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”

„Slava deşartă vede de departe privitorul cum se apropie, şi pe cei mânioşi îi face blânzi, pe cei uşuratici - serioşi, pe cei împrăştiaţi - adunaţi, pe cei lacomi - înfrânaţi, şi aşa mai departe” - toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească şi adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu şi slavă deşar*tă ascunse.

Prin aceeaşi orientare după privitor se expli*că păcatul îndreptăţirii de sine, care adeseori se furişează pe nebăgate de seamă chiar şi în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toţi”, „n-am decât păcate mărunte - n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Şi fap*tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiţă şi trăind închisă 18 ani la ţară) mă chinuie deseori”. Principala frază de pocăin*ţă este pe deplin desfiinţată de îndreptăţirea de sine dintre paranteze. (Preot Aleksandr Elceaninov)

[cristiboss56]

NU VĂ TEMEŢI DE GÂNDURILE DE NECREDINŢĂ

– Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

– Prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte“. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!“. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?“. „De şapte ani“, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de treizeci de ani monah şi el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

Pr. Gheorghe Calciu

[cristiboss56]

Prin smerenie, prin ascultare; oprește-te de la a vorbi de rău, de la a contrazice pe cineva. De aici se începe lupta. Azi un pic, mâine un pic, pentru că degeaba pleci capul, degeaba faci alte lucruri, dacă în toate îți faci voia.

Dacă încerci cu orice chip să convingi pe celălalt că tu ai dreptate, niciodată nu te vei izbăvi de mândrie, tot prin înfrânarea gurii. Sfântul Apostol Iacob spune: „Bărbatul care își înfrânează limba este bărbat desăvârșit că își va înfrâna toate simțurile sale.”

Cine se va înfrâna pe sine în vorbă cu aproapele său, nu se va înălța asupra lui, nu va ține să-l contrazică, nu va ține să-l convingă de nu știu care lucruri, nu va ține să iasă întotdeauna pe a lui, că el are ideea cea mai dreaptă, cea mai bună.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 61)