Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

“În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca 10, 41).

[cristiboss56]

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

[cristiboss56]

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem. În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” (Omilii și cuvântări), Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

[cristiboss56]

“Daca omul ar fi ramas in slava ce i-a fost randuita de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsa maretie, ci una adevarata. Ar fi fost inaltat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de intelepciunea dumnezeiasca si s-ar fi bucurat de viata vesnica si de vesnicele bunatati. Dar pentru ca si-a mutat in alta parte dorinta de slava dumnezeiasca, pentru ca nadajduia sa fie mai mare si pentru ca se grabea sa ia ceea ce nu putea lua, a pierdut si ceea ce putea avea. De aceea, cel mai bun mijloc pentru mantuirea lui, pentru vindecarea de boala si pentru intoarcerea spre starea de la inceput este smerenia, adica a nu-si inchipui ca se poate impodobi prin propriile lui puteri cu vreo slava oarecare, ci sa o ceara de la Dumnezeu. Asa isi va indrepta greseala, asa isi va vindeca boala, asa se va intoarce la sfanta porunca pe care a parasit-o. Dar diavolul, care a doborat pe om cu nadejdea unei false slave, nu inceteaza a-l momi cu aceleasi ispite si de a nascoci pentru asta nenumarate uneltiri.
Ii infatiseaza ca mare lucru strangerea de avutii, ca sa-l faca sa se mandreasca cu ele si sa se straduiasca pentru ele. Si, totusi, bogatia nu-i spre slava, ci spre mare primejduire. Strangerea de avutii este temei de lacomie, iar stapanirea lor nu ajuta cu nimic la dobandirea unui nume bun, ci ingamfa in zadar, mandreste in desert, pricinuieste sufletului o boala asemanatoare umflaturii. Umflatura trupurilor nu este nici sanatoasa, nici folositoare, ci semn de boala, vatamare a sanatatii, inceput de primejduire a vietii si prile de pieire. Asa-i si mandria pentru suflet. (…)
Il mai semeteste pe om si puterea mainilor,
iuteala picioarelor , frumusetea trupului , toate nimicite de boli si vestejite de vreme. Omul nu simte ca „ tot trupul este iarba si toata slava omului, ca floarea ierbii. Uscatus-a iarba si floarea a cazut” (Isaia 40, 7-8).
Chiar intelepciunea si priceperea, care par cele mai mari si mai trainice bunuri pe care le au oamenii, sunt si ele zadarnice, ca ingamfa si dau omului o inaltime neadevarata; sunt o nimica daca le lipseste intelepciunea data de Dumnezeu . (…)
Asa ca nici un om cu dreapta judecata nu se va mandri nici cu intelepciunea lui si nici cu cele de care am vorbit mai inainte, ci va da crezare sfatului foarte bun al fericitei Ana si al profetului Ieremia: „ Sa nu se laude inteleptul cu intelepciunea lui; sa nu se laude puternicul cu puterea lui; sa nu se laude bogatul cu bogatia lui! ” (Ier. 9,22)
– Dar care este lauda cea adevarata? Prin ce este mare omul?
– „ In aceasta sa se laude cel ce se lauda, spune Dumnezeu, in a intelege si a cunoaste ca Eu sunt Domnul! ” (Ier. 9, 23). Aceasta-i inaltimea omului; aceasta-i slava si maretia lui: sa cunoasca ce-i cu adevarat mare, sa se lipeasca strans de Dumnezeu si sa caute slava lui in slava care vine de la Domnul. Apostolul spune: „ Cel ce se lauda, in Domnul sa se laude” (I Cor. 1,31), atunci cand a spus: „ Hristos S-a facut pentru noi intelepciune de la Dumnezeu, indreptatire, sfintire si rascumparare, pentru ca precum este scris: <<Cel ce se lauda, in Domn sa se laude>>” (I Cor. 1, 30-31). Atunci este lauda desavarsita si completa in Dumnezeu, cand omul nu se lauda nici cu indreptatirea lui proprie, ci cunoaste ca este lipsit de orice indreptatire adevarata si ca indreptatirea lui se savarseste numai prin credinta in Hristos. Si Pavel se lauda cu aceea ca nu tinea seama de faptele de dreptate savarsite de el, ci cauta indreptatirea in Hristos, dobandita de la Dumnezeu pe temeiul credintei: o cauta in cunoasterea lui Hristos, in puterea Invierii Lui, in participarea la patimile Lui, in asemanarea cu moartea Lui, ca sa ajunga la invierea din morti (Filip. 3, 9-11). Cu astfel de ganduri Pavel a doborat orice inaltare a mandriei.
Nu-ti mai ramane deci nimic cu ce sa te mandresti, o, omule! Ca lauda si nadejdea ta stau in a-ti omori toate ale tale si in a cauta viata viitoare in Hristos, a carei parga o avem chiar acum, cand suntem in viata aceasta pamanteasca, pentru ca traim in intregime prin harul si darul lui Dumnezeu . (…)
Spune-mi, deci, pentru ce te mandresti cu faptele tale bune ca de propriile tale fapte, in loc sa multumesti pentru aceste daruri Celui ce ti le-a dat? „ Ce fapta buna ai, pe care sa n-o fi primit? Iar daca ai primit-o, pentru ce te lauzi, ca si cum n-ai primit-o?” (I Cor. 4,7) Nu datorita faptelor tale de dreptate ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te-a cunoscut datorita bunatatii Lui . Pavel a spus: „ Cunoscand pe Dumnezeu, dar, mai bine spus, fiind cunoscuti de Dumnezeu” (Gal. 4,9). Nu prin virtutea ta ai prins pe Hristos, ci Hristos te-a prins pe tine prin venirea Lui. Pavel spune: „ Urmaresc, doar voi prinde aceea pentru care si eu am fost prins de Hristos” (Filip. 3, 12). (…) Scrptura spune: „Prin credinta stai; nu te ingamfa, ci teme-te! ” (Rom. 11,20). Dupa har urmeaza judecata; iar Judecatorul va cerceta cum ai intrebuintat cele daruite tie .
Cauta deci si fereste-te de pilda cumplitei pagube aduse de mandrie! (…) Nu te mandri, dar, niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Nu socoti niciodata ca tu esti mantuit, iar celalalt pierdut. Niciodata! Daca tu cu gura ta hotarasti ca esti mantuit, vei fi osandit de hotararea lui Dumnezeu. „ Nu ma judec pe mine insumi, a spus Pavel, ca nu ma stiu vinovat cu nimic; dar nu cu aceasta m-am mantuit; insa Cel care ma judeca este Domnul” (I Cor. 4, 3-4).
Socotesti ca ai savarsit vreo fapta buna? Multumeste lui Dumnezeu! Nu te mandri cu ea fata de semenul tau! „ Fiecare, spune Pavel, sa-si cerceteze fapta lui, si atunci va avea lauda fata de sine numai, si nu fata de altul ” (Gal. 6,4). Cu ce ai folosit pe semenul tau, daca-ti trambitezi credinta, daca spui ca ai suferit prigoniri pentru numele lui Hristos sau daca spui ca ai indurat ostenelile postului? De pe urma acestora tu castigi si nu altul. Teme-te sa nu ai aceeasi cadere ca si diavolul, care s-a mandrit fata de om, dar a cazut mai jos decat omul si a ajuns calcat in picioare de cel pe care avea de gand sa-l calce in piioare. (…)
Sa ne spunem neincetat aceste cuvinte si unele ca acestea, pentru a indeparta de la noi mandria; sa ne coboram pe noi insine, ca sa ne inaltam, fiind urmatori Domnului, Care S-a pogorat din cer la ca mai mare umilinta, ca de la umilinta sa ne urcam la o minunata inaltime. Toate faptele Domnului ne invata smerenia. Cand era prunc, era in pestera, si nu in pat, ci in iesle; in casa unui teslar si a unei simple mame, supunadu-Se mamei Lui si logodnicului ei; a fost invatat si a auzit lucruri pe care nu avea nevoie sa le invete si sa le auda; punea intrebari si prin intrebarile puse minuna pe toti cu intelepciunea Lui. S-a supus lui Ioan si Stapanul a primit de la rob botezul. Nu S-a impotrivit niciunuia dintre dusmanii Sai si nici nu S-a folosit de nespusa putere pe care o avea, ci Se supunea lor ca unora care ar fi fost mai puternici decat El, ingaduind puterii acesteia trecatoare sa-si arate toata taria ei. A stat inaintea arhiereilor cum sta un acuzat, a fost dus inaintea guvernatorului si a indurat judecata si, cu toate ca putea sa vadeasca pe hulitori, suferea in tacere hulele; a fost scuipat de slugi si de cei mai josnici robi, a fost dat mortii, ba chiar la moartea cea mai rusinoasa printre oameni. Astfel, Domnul nostru a strabatut de la nastere pana la sfarsitul Sau pe toate cele omenesti. Dar dupa o atat de mare smerenie, Isi arata in urma slava Sa, slavind impreuna cu El pe cei care au trait impreuna cu El fara de slava. Dintre acestia, cei dintai au fost fericitii ucenici, oameni sarmani si goi, care au cutreierat lumea nu cu intelepciunea cuvantului, nu cu mulimea insotitorilor, ci singuri, mergand din loc in loc, singuratici, calatorind cand pe uscat, cand pe mare, biciuiti, loviti cu pietre, prigoniti si, in sfarsit, ucisi.
Acestea sunt pentru noi invataturile parintesti si dumnezeiesti! Sa imitam pilda lor, ca prin smerenie sa rasara si pentru noi slava vesnica, darul desavarsit si adevarat al lui Hristos!

[cristiboss56]

La Judecata de Apoi, ne vom întâlni cu Sfântul Vasile cel Mare, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cu Sfântul Grigorie Teologul. Ne vom întâlni cu Sfânta Filofteia, cu Proorocul David. Ne vom întâlni cu Proorocul Ieremia, Isaia, cu Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Îi vom recunoaşte şi vom fi prieteni cu ei, pentru că le-am citit Evangheliile, le-am citit scrierile, am citit vieţile lor. Îi vom recunoaşte şi ei ne vor recunoaşte de prieteni, pentru că am fost cu ei şi pentru că au fost exemple pentru noi. Pe toţi aceştia noi îi vom întâlni şi vom avea această bucurie la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.

Dacă am făcut binele, pentru noi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos nu va mai fi înfricoşătoare. Pentru noi, Hristos va fi binefacere, venind pe norii cerului.

(Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 110)

[cristiboss56]

Rugăciunea este păzitoarea întregii înţelepciuni, pedepsitoare a mâniei, împilare a îngâmfării, curăţire a pomenirilor de rău, surpare a pizmei şi îndreptarea păgânătăţii la vieţuirea creştinească pe calea vieţii. Rugăciunea este virtutea trupurilor, ocârmuire a casei, bună aşezare a cetăţii, tăria împărăţiei, biruinţă în războaie asupra vrăjmaşilor, întemeiere a păcii.

Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa bună a celor însoţiţi prin nuntă, armă călătorilor, apărătoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce priveghează, bună aducere de roadă îmbelşugată a credincioşilor lucrători de pământ şi mântuire a celor ce înoată pe ape.

Rugăciunea este ajutătoare celor ce se judecă, a celor legaţi slăbire, eliberare, inimă bună a celor scârbiţi, dulceaţă celor ce se bucură, mângâiere celor ce plâng, praznic naşterilor, cunună celor însoţiţi şi înmormântare cuviincioasă celor ce adorm în Domnul. Nu este altă avere mai cinstită decât rugăciunea în toată viaţa oamenilor. De aceasta niciodată să nu vă despărţiţi sau să vă depărtaţi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 55)

[cristiboss56]

Care este semnul după care fiecare din noi trebuie să judece şi să tragă încheierea cu privire la putinţa sa de a trăi în celibat? Răspunsul îl vom lua din scrierile Sfinţilor Părinţi: libera noastră alegere. „Putinţa se dă celor care o cer de la Dumnezeu cu inimă nefăţarnică”, spune Fericitul Teofilact al Bulgariei. „Cereţi, a grăit Domnul, și se va da vouă; oricine cere, primeşte. (Matei VII, 7-8)”.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 22)