Sfantul si Marele Sinod - anunțuri, stiri si comentarii de ultimă oră

[cristiboss56]

1. Canonul 15 are în vedere, așa cum scriam anterior, doar adeziunea la erezii deja condamnate și mărturisirea publică a lor, încât el devine inutilizabil în cazul unor erezii noi. Aceasta pentru că el nu a fost scris cu intenția de a fi un panaceu universal pentru tot felul de posibile probleme bisericești viitoare, care să deschidă discuții ulterioare interminabile, ci a fost dat într-un context istoric concret. Soluția universală rămâne tot Canonul 31 Apostolic, și cele care l-au completat și întărit ulterior, care interzic cu desăvârșire schisma.
2. Dar care a fost contextul Sinodului I-II și de ce a apărut această a doua parte a Canonului 15? Istoria sa pornește de la schisma dintre patriarhii Constantinopolului Fotie și Ignatie, inițiată odată cu ascensiunea pe scaunul patriarhal a Sfântului Fotie din poziția de șef al cancelariei imperiale. După înlăturarea lui Ignatie, Fotie a fost ales patriarh de Constantinopol și instalat în ziua de Crăciun a anului în 858, după ce în doar șase zile a trecut de la statutul de laic la cel de episcop, iar apoi este instalat în cea mai importantă poziție bisericească a Imperiului Bizantin. Între susținătorii săi și cei ai patriarhului Ignatie, înlăturat de Împăratul Mihail al III-lea, a apărut o schismă, susținută și de faptul că între episcopii participanți la instalarea lui Fotie ca patriarh s-a regăsit Mitropolitul Grigorie Asbestas al Syracuzei ce fusese caterisit de patriarhul Ignatie, fiind și în atenția Romei prin scrisorile de înștiințare trimise anterior de Patriarhul Ignatie papilor Leon al IV-lea și Benedict al III-lea[5]. În primăvara anului 859, 12 episcopi susținători ai patriarhului Ignatie din proximitatea Constantinopolului au ținut un Sinod în Biserica Sfânta Irina, în care l-au anatematizat pe patriarhul Fotie și l-au reconfirmat pe Ignatie. Acestora li s-a răspuns prin Sinodul I-II convocat de patriarhul Fotie și Împărat în același an, în Biserica Sfinților Apostoli, ale cărui acte au fost semnate în cele din urmă de 170 de episcopi. Partea a doua a Canonului 15 a fost adăugată deoarece patriarhul Fotie avea nevoie să demonstreze în fața propriilor episcopi, dar și în fața ignatienilor propria fidelitate față de Tradiția și credința ortodoxă, iar aceasta era una din garanțiile sale, dând prin aceasta propriului cler posibilitatea de a se dezice de propriul patriarh în cazul în care nu ar fi păzit credința ortodoxă. Canoanele Sinodului I-II au fost destul de rapid asumate în corpusul canonic bizantin, odată cu includerea lor în 883 în Nomocanonul celor 14 Titluri, care a devenit mai apoi normativ pentru întreg Imperiul.
3. Canonistul bizantin Matei Vlastares al cărui comentariu l-am prezentat anterior, dă un exemplu concret în care Biserica a aplicat legitim partea a II-a a canonului 15, într-o situație ce persista în vremea lui și a rămas neschimbată până astăzi - de o gravitate fără egal în istoria Bisericii -, schisma cu Biserica Romei: De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală. Pentru el, acesta era exemplul suprem de aplicare a acestui canon. A fost întreruptă comuniunea, pe bună dreptate, așteptându-se și o hotărâre Sinodală de condamnare a Bisericii Romei, care nu a mai venit niciodată. Însă unele erezii ale acesteia, aveau deja în timpul lui Vlastares o condamnare sinodală, existând astfel deplină legitimitate în aplicarea lui. De exemplu, adaosul Filioque fusese condamnat prin Tomosul Sinodului Constantinopolitan de la 1285, prezidat de patriarhul Grigorie al II-lea Cipriotul[6], act care era proaspăt în conștiința teologilor bizantini de la începutul secolului al XIV-lea. Acest Sinod, cu sprijinul Împăratului Andronic al II-lea Paleologul, a reparat urmările Sinodului de la Lyon (1274) și a politicii unioniste a patriarhului Ioan Vekkos (condamnat în acest moment) susținut politic de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, convertit la romano-catolicism. De altfel, partea a II-a a Canonului 15 a fost invocat în epocă și în momentul în care patriarhul Iosif și susținătorii săi, dar și monahii athoniți au refuzat pomenirea liturgică a papei.

[cristiboss56]

1. Partea a II-a a Canonului 15 este inutilizabilă astăzi în argumentarea canonică a unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii”, a ecumenismului și a susținătorilor lui. Este limpede că ecumenismul și participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică este expusă riscului unui sincretism teologic și eclesiologic, dar nici un exces al membrilor Bisericii în această direcție nu poate fi sancționat - cu o presupusă susținere canonică – prin schismă. Nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului este automat schismă, iar schisma asumată deja îi scoate pe critici din calitatea de parteneri de dialog.
2. Canonul 15 nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”[7]. Dar ce mai spune despre aceasta „dascălul pocăinței”, cel care a acceptat acuzele nedrepte, răutatea celorlalți, trădarea, exilul, din dragostea sa pentru turmă și pentru unitatea ei? Căci atunci când a primit toate acestea nu și-a făcut repede o Biserică paralelă, ci le-a socotit laudă și cunună de la Domnul Slavei, cel Răstignit, Mort și Înviat: „Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare.[…] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmaşilor] drept o mare dovadă de înşelare: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei.”[8] Dar aceasta s-a întâmplat pentru zelul lipsit de discernământ/rațiune pentru credința ortodoxă, care scăpat de sub control, asemenea unui taur (cf. Ieșire 21, 29-36), riscă să ne pună în primejdie propriul suflet dacă nu este omorât la timp[9]. „Iar cei care au provocat nenorocirea aceasta, sunt aceia care se arătau zeloși. Dacă aţi fost zeloşi spre aşa ceva [spre schismă], mai bine ar fi fost [să nu fi fost zeloşi] şi să vă fi numărat şi voi printre cei cărora nu le pasă de nimic.”[10] Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că schisma nu e cu nimic mai prejos decât erezia, prin vătămarea pe care o aduce Trupului lui Hristos și la fel de greu de vindecat. „Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege şi nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, şi-ar însuşi-o şi ar deşira-o toată de la înceheietura de sus până jos, şi ar rupe-o în multe bucăţi; unul ca acesta va fi mai puţin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe acelaşi rege de gât şi l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârţi trupul în bucăţi, cam ce pedeapsă după dreptate va lua? Dar dacă cineva care ar face aşa ceva unui rege - care e împreună rob cu el [al lui Dumnezeu] - ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă şi ciopârţeşte în bucăţi pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic?”[11]

Vindecarea stării de schismă nu se face decât prin pocăință și întoarcere sinceră la Hristos, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, pentru a nu mai fi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos (cf. Ef. 4, 2-3, 14-15).

[1] Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol II, partea I, traducere de prot. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană, Arad, 1934, pp. 320–323.
[2] Despre Matei Vlastares a se vedea https://scottnevinssuicide.wordpress...hew-blastares/,
[3] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. VI, Atena, 1859, pp. 452-453, traducere de Laura Enache.
[4] Cyril Mango, „The Liquidation of Iconoclasm and the Patriarch Photius”, în A.A. Bryer, J. Herrin (eds.), Iconoclasm, Birmingham, 1977, p. 135.
[5] A se vedea studiul lui Ionuț-Alexandru Tudorie, „De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al patriarhului Fotie”, în vol. Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. O. Coman, ed. A. Muraru, Polirom, Iași, 2013, pp. 19-81, aici pp. 23-30.
[6] Pentru personalitatea patriarhului Grigorie al II-lea Cipriotul, dar și opera sa, se poate consulta cu folos volumul: Jean-Claude Larchet, Viața și opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul (Colecția Patristica. Studii, 19), trad. M. Bojin, L. Enache, ed. D. Bahrim, Doxologia, Iași, 2016.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85; traducerea pasajelor Sfântului Ioan Gură de Aur aparține pr. Roger Coresciuc.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85.
[9] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia, 24, CCSG 10, p. 21 [Întrebări și nedumeriri, 24, VHPF 1, trad. L. Enache, ed. D. Bahrim, p. 93].
[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 88.
[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 87.
Sursa: parohiacopou.ro

[cristiboss56]

http://vstore.doxologia.ro/sites/def...muniunea_1.mp4

[cristiboss56]

http://vstore.doxologia.ro/sites/def...ricile_1_0.mp4