Noutati de la Centrul de Presa Basilica

[cristiboss56]

Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, a efectuat, miercuri 28 decembrie 2016, prima vizită la Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, în calitate de păstor al eparhiei maramureșene.

Episcopul a fost însoţit de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Preasfinţitul Părinte Corneliu, Episcopul Huşilor, informează site-ul oficial al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului.

Ierarhii au fost primiți de Părintele Arhimandrit Macarie Motogna, egumenul mănăstirii, împreună cu obștea. Preasfinţitul Părinte Iustin a prezentat oaspeţilor biserica, chilia Arhiepiscopului Justinian Chira, biblioteca, chilia monahului Nicolae Steinhardt, și muzeul mănăstirii.

În aceeași zi, cei trei ierarhi au rostit o ectenie şi s-au recules la mormântul Arhiepiscopului Justinian.

[cristiboss56]

Volumul „Monahi tipografi de altădată”, apărut în 2016 la Editura „Cuvântul Vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, sub coordonarea Preasfințitului Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, este un mod concret de a cinsti memoria unor vrednici înaintași ai noștri care au contribuit major la aducerea în lumina tiparului a cărților folositoare de suflet. Cartea este așezată sub binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh *Daniel, care scrie în prefață: „Orice carte prezentată în condiții grafice deosebite dispune de o valoare mult superioară simplului text pe care îl conține, deoarece invită la o lecturare mult mai atentă și mai binevoitoare din partea cititorului. Dacă ne referim aici la cărțile de cult sau la cele de rugăciuni, putem spune că înfrumusețarea lor grafică reprezintă un prinos de cintire adresat harului Duhului Sfânt, care a inspirat textele rugăciunilor, ale cântărilor sau ale cugetărilor evlavioase scrise de cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu și au gustat din bucuria și iubirea pe care El le revarsă neîncetat asupra omenirii”.
Lucrarea reunește evocări ale unor monahi care s-au străduit cu toate puterile să păstreze și să ducă mai departe tradiția tipăririi cărților bisericești în cadrul Mănăstirii Neamț, loc cu însemnată istorie în acest domeniu al vieții spirituale și culturale. În plus, meritul acestor tipografi este acela de a fi avut tăria sufletească și dorința de a face din actul tipăririi unul de curaj, întrucât activitatea lor s-a desfășurat în vremea comunistă, atee, când Decretul 410/1959 lăsase mănăstirile goale, și nu era o vreme mai blândă nici cu vechea lavră nemțeană. Cu toate că timpurile erau ostile, iar cenzura comunistă nu a permis tipărirea de cărți bisericești într-un tiraj suficient pentru cler și pentru toți credincioșii doritori de astfel de tipărituri, tiparnița de la Neamț nu a fost închisă. Prezența monahilor și a laicilor laolaltă în tipografie a permis activitatea de aici neîntreruptă, conducătorii acesteia fiind destul de înțelepți încât să păstreze acel echilibru care să nu deranjeze cenzorii. Chiar dacă tirajele erau insuficiente pentru setea de astfel de carte, tipăriturile de la Mănăstirea Neamț au circulat în toată țara și au fost cu atât mai prețioase, cu cât erau mai rare.
Din cartea de față aflăm că, deși mulți monahi au fost obligați să renunțe la haina monahală și să lucreze prin diferite ateliere meșteșugărești ori fabrici, unii dintre ei au reușit să rămână în Mănăstirea Neamț, fiind salvați de nobila meserie de tipograf. Fiecare portret în parte făcut tipografilor monahi din acea perioadă și toate împreună compun o parte a istoriei recente a vestitei lavre nemțene.
Monahii tipografi care au activat în perioada comunistă la Neamț sunt cinstiți în cartea la care ne referim prin rânduri iscusite și cu date precise, istorice, prin narațiuni ce împletesc informația cu amintirea de către autori care i-au cunoscut pe meșteșugarii literelor în plumb. Cele mai multe dintre evocări îi sunt dedicate monahului Petroniu Bulbucanu, despre care aflăm că era nu doar un iscusit tipograf ci și un autentic călugăr, un om cucernic, sensibil, sentimental, altruist, generos cu semenii, toată lumea având despre el o impresie bună și o aminitre pioasă. Sunt relatate destule întâmplări cu acest părinte ce seamănă cu fapte extrase dintr-un veritabil pateric, călugărul fiind numit „piatră de temelie a sufletului meu” sau „un tipograf greu de uitat”. Până și în arhivele CNSAS este lăudat: „Este îndrăgostit de meseria sa, pune mult suflet în ceea ce face”!
Câteva evocări, pline de sensibilitate și culori ce zugrăvesc edificator, îl au în centru pe monahul tipograf și cărturar Claudiu Derevleanu, un părinte deosebit de discret, trecut prin multe încercări ale vieții.
Un alt părinte care și-a pus dibăcia tipografică în slujba misiunii creștine și despre care se scrie în lucrarea de față este arhim. Vladimir Muscă, unul dintre cei mai de seamă tipografi ai lavrei nemțene.
Mai sunt în carte articole *despre arhim. Gherontie Brustureanu, protos. Ilarie Ungureanu și monahul Gamaliil Păvăloiu.
Culegerea cuprinde articole semnate de IPS Părinte Arhiepiscop Pimen, PS Părinte Episcop Emilian Lovișteanul, arhiman*driții Benedict Sauciuc, Mihail Daniliuc și Andrei Ioniță, protosinghelii Justinian Cârstoiu și Ioachim Ceaușu, preoții Mihai Vizitiu, Vasile Nechita, Mihai Cepeliuc, Dimitrie Isopescu, Constantin Mosor, Gheorghe Onofrei, Tecotist Caia și Grigore Diaconu, ierom. Andrei Dănilă, ierod. Efrem Docan, profesorii Leonte Munteanu, Paul Popescu și Maria Budescu. Cele mai multe texte aparțin Preasfințitului Părinte Episcop Timotei Prahoveanul, care are o aplecare deosebită spre culegerea informațiilor și scoaterea în evidență a faptelor luminoase ale monahilor de odinioară.
Vă invit, așadar, la lectura acestei cărți de istorie vie, cunoscută nemijlocit de semnatarii articolelor reunite aici, a acestei instituții de cultură și credință ortodoxă reprezentată de Tipografia Mănăstirii Neamț. Veți descoperi atât figuri monahale de pateric, cât și episoade ce vă vor întări convingerea că în comunism a existat o formă de rezistență prin tipărirea cărților bisericești.

[cristiboss56]

La propunerea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, anul 2017 a fost declarat ca An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Hotărârea a fost luată în ședința de lucru din 28-29 octombrie 2015, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, în data de 16 decembrie 2016, Sfântul Sinod a aprobat completarea programului-cadru național bisericesc cu un capitol suplimentar, intitulat: Sfântul Evanghelist Luca, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Teodor Studitul sunt figuri emblematice ale anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești.

[cristiboss56]

În anul 2016 Biserica Ortodoxă Română a canonizat opt sfinți români. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședință de lucru la Reședința Patriarhală, în data de 25 februarie 2016, a hotărât canonizarea a patru pustnici care au trăit în Oltenia, în secolul al XVI – lea:

Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie.
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, cu zi de pomenire în 5 octombrie.

[cristiboss56]

Luna aceasta, Caracalul își amintește de unul dintre fiii săi, sărbătorind 101 ani de la nașterea doctorului Dumitru Uță, unul dintre eroii temnițelor românești și un adevărat doctor fără de arginți. Venea pe lume la 11 decembrie 1915, în localitatea olteană, dintr-o familie de buni creştini, Dumitru și Păuna, alături de alţi 14 fraţi.
Tânărul Dumitru urmează școala în ora*șul natal și ultimii doi ani de liceu în Cluj, unde îl va cunoaște pe marele doctor și savant Iuliu Hațieganu, pe atunci rectorul Facultății de Medicină și Farmacie, care îl va găzdui și care mai târziu îi va deveni mentor. Doctorul Hațieganu este cel care îl va îndruma pe Dumitru Uță către Medicină, însă acesta nu va apuca să termine facultatea, deoarece va fi arestat pentru convingerile sale politice.
„Numai așa vom învinge!”

Timp de 23 de ani, Uță a trecut prin mai multe închisori, dar cei mai mulți ani i-a petrecut la Aiud, unde a devenit cea mai populară figură, datorită actelor sale de sacrificiu. Încă de când a pășit pentru prima dată pe poarta penitenciarului, el a realizat că „aici, în închisoare, avem doar credința în Dumnezeu și voința de a lupta – numai așa vom învinge”, cum i-a și mărturisit unui fost deținut. În lucrarea „Amintiri din întuneric”, preotul Nicolae Grebenea spune despre doctorul Uță că „era neobosit. Eram în temniță câțiva preoți, însă nu eram noi ca samarineanul milostiv care spăla cu untdelemn și vin rănile celui căzut între tâlhari, ci el - doctorul Dumitru Uță. Și le făcea pe toate cu un suflet smerit. În lungul timp al detențiunii mele, nu am întâlnit un alt om mai devotat cauzei altora ca el. Rămăsese un model ales de dăruire, de jertfă și dragoste pentru ceilalți”.
Toată lumea temniței îi cerea ajutorul

Până în 1948, Dumitru Uță este considerat doctorul închisorii. Monahul Marcu de la Mănăstirea Sihăstria își amintește că, „după ce l-a vindecat de tifos pe directorul închisorii de la Aiud, maiorul Mareș, Uță a devenit vocea cea mai cu greutate după director, și asta până în ’47-’48. Așa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente și altele și se întorcea de fiecare dată încărcat și cu sacii plini. Toată lumea temniței îi cerea ajutorul, gardienii și toată funcționărimea îl chemau frecvent chiar și acasă pentru feluritele probleme ale rudelor și cunoscu*ților lor”.
Doctorul Uță își fabrica singur tot felul de instrumente chirurgicale - pense, bisturie etc. - cu care opera după gratii. „Au fost cazuri când studenți sau doctori de la București au ajuns la Aiud ca să învețe de la el medicină”, relatează fiul său, preotul Mircea Uță. Însă admirabilul doctor nu se mulțu*mea doar să vindece răniții și bolnavii, ci căuta să nu le lipsească nici hrana sufletească deținuților: cartea. „El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile fiecăruia. Și nimeni nu era uitat. Era deosebit de credincios și căuta mai ales cărți cu subiect religios. Le cerea celor de acasă să aducă astfel de cărți”, adaugă și Virgil Maxim.
Din dragoste pentru oameni

Permanent în geanta în care își ducea puținele medicamente, pe care numai el știa cum reușea să le dobândească, se găsea pentru cei lipsiți și o bucată de pâine. „Pe foametea ce bântuia la Aiud pe vremea aceea, găseai ca prin minune la Dumitru Uță și o fărâmă de mâncare. Când mâncarea din penitenciar era mai substanțială, el își primea porția și fugea repede cu ea la câte un bolnav. Nu știu dacă și când mânca și el. De multe ori m-am întrebat de unde a avut atâta rezistență și atâta putere”, spune Dumitru Lungu.
Prin anii 1946-1947, veneau țăranii din satele învecinate închisorii și se rugau de director să-l lase pe doctorul Uță să meargă și la ei în sate, pentru că auziseră prin gardieni de minunile acestuia. „Până la venirea comu*niștilor la cârma țării, Uță și-a putut desfășura activitatea medicală și în închisoare, și în afara ei. Având solide cunoștințe în domeniu, era solicitat atât de nobili*tățile orașului, cât și de oamenii obișnuiți. Din ‘48 a stat în Zarca, clădirea celor care nu cooperau cu comuniștii. Aici regimul era mult mai aspru, izolare totală, întuneric și bătăi foarte dese”, mai explică Dumitru Lungu în „Lupte și temnițe”.
Doctorul Dumitru Uță avea o credință de nezdruncinat. Ținea cu evlavie post și dădea celorlalți colegi ai săi de suferință bucățica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna în zilele de miercuri și vineri.
Renunțările sale la sine au dat viață multora

„În 1960, deoarece urma să fiu eliberat, i-am propus să fac recurs, să i se rejudece procesul și cu sigu*ranță că ar fi fost eliberat. Doctorul Uță s-a opus categoric. Argumentul său era că nu putea lăsa bolnavii, spunând că în închisoare poate salva vieți ome*nești, pe deținuți nu îi ajută nimeni și că e fericit că îi stă în puteri să facă acest lucru”, povestește Dumitru Lungu, unul dintre cei întemnițați alături de doctorul Uță.
În 1964 a fost eliberat. De-a lungul celor 23 de ani de detenție, Uță a contractat un TBC și o ciroză hepatică. Bolnav fiind, după ieși*rea din închisoare, acesta a fost internat pentru doi ani la spitalele din Cluj și Borșa, pentru a-și reface sănătatea. După ieșirea din spital, acesta va pleca la București, la fratele său, Constantin.
Din 1967, Dumitru Uță va fi încadrat ca asistent medical la Spitalul de Neurochirurgie din Capitală. „Deși i s-a refuzat dreptul de a-și lua licența, colectivul spitalului îl numea doctor, datorită capacității sale. De la Sfânta Liturghie lipsea doar când era de gardă la spital. Mânca puțin și postea mult. Mereu ne întrebam cum poate un om care fusese chinuit în închisoare mai mult de două decenii să aibă un organism atât de puternic”, povestește fiul său, părintele Mircea.
„L-am așteptat timp de 17 ani pe cel care avea să-mi fie soț”

Tot din rânduiala cerească, Veronica Motolea, o elevă pe care Uță o cunoscuse cu mult timp în urmă și care se îndrăgostise iremediabil de el, este cea care i-a purtat vie amintirea în sufletul său, de-a lungul acestor ani. „În 1947 am venit la unchiul meu Raica, contabil la Penitenciarul Aiud. Unchiul avea doi copii, care s-au îmbolnăvit și așa l-a chemat pe doctorul Uță, ca să îi trateze. Așa l-am cunoscut. În închisoare, doctorul citise foarte mult, căpătând cunoștințe solide în toate domeniile și ajungând să cunoască 6 limbi străine. Odată, pe când îmi pregăteam lecțiile, s-a uitat în cărțile mele de franceză și germană și s-a oferit să mă ajute. Meditațiile au continuat și după ce verișorii mei s-au făcut bine”, spune aceasta.
Aflând că nu a murit în tem*niță, ci este liber în București, Veronica renunță la postul de directoare de școală și vine să îl caute. Când îl găsește, cei doi se căsătoresc și vor avea un fiu, pe Mircea, azi preot tot în București. „L-am așteptat timp de 17 ani pe cel care avea să-mi fie soț”, mai adaugă Veronica Uță.
Cutremurul din 1977 l-a prins pe Dumitru Uță în spital. Clădirea a fost puternic afectată și bolnavii au avut de suferit. „El a rămas în spital peste 48 de ore, alături de alte cadre medicale. Oboseala excesivă, dar și emoțiile puternice i-au reactivat vechile suferințe. Doctorii i-au mai dat de trăit 4 luni, însă el a mai trăit 3 ani”, mai spune fiul său.
Când a căzut definitiv la pat, soția sa, Veronica, l-a îngrijit cu mult devotament. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. La 5 februarie 1980, vrednicul doctor Uță s-a mutat la Domnul.
„Doctorul fără de arginți” Dumitru Uță a lăsat soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele totul ca pentru Hristos. În cinstea sa și a altor deținuți politici, Fundația „George Manu”, din București, a ridicat o troiță în curtea Bisericii „Sfânta Treime” din Caracal, sfințită la 31 mai 2015 de către PS Părinte Se*bastian, Episcopul Slatinei și Romanaților.

[cristiboss56]

Cel mai important eveniment al ortodoxiei din anul 2016 a fost Sfântul și Marele Sinod din Creta. Acesta a avut loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16 – 26 iunie 2016, sub președinția Sanctitatății sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Delegația Patriarhiei Române, condusă de Preafericitul Părinte Daniel a participat la toate lucrările Sinodului.

Ultimul pas pregătitior al acestui Sinod a fost Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale, care a avut loc la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy-Geneva, în perioada 21 – 28 ianuarie 2016. La sinaxă au participat Sanctitatea sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu reprezentanții celorlalte 13 Biserici Ortodoxe Autocefale.

[cristiboss56]

Volumul „Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” a apărut la Editura BASILICA a Patriarhiei Române. Apariţia editorială are binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

“Viitorul Sinod Panortodox nu va formula dogme noi şi nici canoane noi, ci va dori să reafirme, în comuniune şi coresponsabilitate, lumina sfântă şi vie a credinţei ortodoxe într-o lume aflată în criză spirituală de orientare şi ideal” (Cuvânt Înainte).

Autorul cărţii, părintele prof.univ.dr. Viorel Ioniţă prezintă ultimele trei întruniri ale Comisiei Interortodoxe Speciale pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, a V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală şi Hotărârile Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale din ianuarie 2016.

„Cartea reprezintă o contribuţie la înţelegerea întregului proces de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, reliefând totodată şi contribuţia Bisericii Ortodoxe la întrunirile premergătoare acestui eveniment panortodox”, se arată în nota editorială.

Volumul se adresează ierarhilor, preoţilor şi diaconilor, profesorilor de teologie, studenţilor şi elevilor din şcolile teologice, dar şi credincioşilor mireni. La Capitolul III, pagina 94, se prezintă lista temelor înscrise pe ordinea de zi a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, propus să aibă loc la Academia Ortodoxă din Creta, între 18-27 iunie 2016: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană. Diaspora Ortodoxă; Autonomia şi modul ei de proclamare; Taina căsătoriei şi impedimentele ei; Importanţa postului şi respectarea lui astăzi; Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine.

Volumul „Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe” îl puteţi cumpăra de la Librăria Cărţilor Bisericeşti (Intr. Miron Cristea nr. 6), Magazinul Ortodoxia (Calea Victoriei nr. 45, lângă biserica Kreţulescu), Galeriile Cuvântul Vieţii (Calea Victoriei, Nr.28), Magazinul Librăria Ortodoxă (B-dul Regina Maria, Nr. 1) sau prin comandă pe internet la adresa magazin@editurapatriarhiei.ro.

***

Cartea de faţă este continuarea directă a celei publicate de autor, la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2013, cu titlul Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009.