Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Parintele Savatie Bastovoi despre om si multiplele lui manifestari (fete), de aici greutatea ce o intampinam in a ne cunoaste pe noi insine, dar si pe altii

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest cameleonism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte."

[cristiboss56]

Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparţine sferei sentimentelor (simţirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică şi legătură a făpturii zidite cu „Existenţa” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau fiinţa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeieşti, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimeşte” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, aşa cum îşi închipuia el, a auzit de la El Însuşi că acest lucru este cu neputinţă şi a putut să privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însuşirile dumnezeieşti. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturiseşte că între zidit şi nezidit nu există nicio asemănare şi că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L gândi este mai cu neputinţă”. (Sfântul Grigorie Teologul)

[cristiboss56]

De ce oamenii virtuoşi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, sunt prigoniţi şi în timp ce sunt prigoniţi se bucură?

Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33) şi „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10,22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22,28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17,14).

Din toate acestea se poate înţelege faptul că această cale „care duce la viaţă” este „îngustă şi cu necazuri şi puţini sunt cei care o află pe ea” (Matei 7,14). Nu numai că iubitorii de Dumnezeu nu resping ocările, ci se şi bucură, de vreme ce sunt fericiţi în calitate de atleţi şi eroi şi moştenitori ai împărăţiei Tatălui lor. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11).

În esenţă, întreaga lume este prigonită şi nedreptăţită, dar nu se bucură, ci mai degrabă se îndurerează, plânge şi se jeleşte. Bucuria şi mângâierea în dureri şi în nedreptate nu sunt provocate de natura ispitelor şi încercărilor, ci de harul lui Dumnezeu, care îi mângâie pe cei „osteniţi şi împovăraţi”, pentru supunerea lor faţă de voia dumnezeiască, nu numai în prezent, ci şi în veşnicie. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12).

(Geronda Iosif Vatopedinul)

[cristiboss56]

Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit”.
( Bartolomeu Anania )