Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei…

Domnul e pretutindeni şi vede toate: vede ce face omul pentru El, fiind totdeauna gata să ajute pe cei care aleargă la El după ajutor. Astfel, dacă veţi pune în inima Dumneavoastră hotărârea de a lua aminte întotdeauna la Domnul, Care este lângă Dumneavoastră şi în Dumneavoastră, îndreptându-vă toate puterile spre a plăcea Lui, cerându-I ajutorul în orice nedumerire, în orice nevoie duhovnicească, puteţi aştepta ajutor fără vreo îndoială când alergaţi la Dânsul cu credinţă.

Conştiinţa să vă fie curată întotdeauna – însă ea trebuie luminată prin Cuvântul lui Dumnezeu, altminteri ne tulbură adesea fără folos, în acest scop trebuie citită Evanghelia şi luate de acolo regulile după care trebuie să se călăuzească conştiinţa.

Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei. Toate îndatoririle soţiei, mamei, stăpânei casei sunt înfăţişate în scrierile sfinţilor Apostoli. Cercetaţi-le si apucaţi-vă să le împliniţi cu conştiinciozitate, fiindcă este îndoielnic că mântuirea se poate rândui fără împlinirea îndatoririlor pe care ni le impun poziţia socială şi ocupaţia noastră. Acestea sunt de la Dumnezeu şi se pot întoarce ori spre plăcerea Lui, dacă sunt împlinite cu credincioşie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt împlinite. Sunteţi soţie, mamă, stăpână a casei, în datoriile legate de aceasta stă mântuirea Dumneavoastră.

Despre rugăciunea femeii măritate

Daţi-vă osteneala să faceţi astfel: dimineaţa, la pravila de rugăciune, faceţi aşa încât să vă opriţi cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu. Astfel veţi fi tot restul zilei înaintea Lui, orice s-ar întâmpla să faceţi. De vă veţi rândui aşa şi veţi începe, împreună cu proorocul, să-L aveţi pururea pe Domnul înaintea Dumneavoastră (având, fireşte, simţăminte pe măsură), vă veţi ruga neîncetat, şi atunci nu vă veţi plictisi.
De la pravila de rugăciune să nu vă depărtaţi până ce se va naşte frângerea inimii însoţită de încredinţarea în voia lui Dumnezeu…

Citirea Evangheliei şi a Psaltirii este un lucru bun. Nu lăsaţi cărţile din mână până ce nu culegeţi din ele vreo lecţie sau regulă de viaţă.

„Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot”

Nu pot să îmi împodobesc primele rânduri cu laude pentru Dumneavoastră. Scrieţi: „Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot”. Halal progres, ce să zic!

Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea faţă de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, şi atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta. Binevoiţi să faceţi astfel: învăţaţi psalmii când veţi avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înţelegeţi mai bine şi care vă merg mai mult la inimă. Şi mai bine va fi dacă nu îi veţi învăţa totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai uşor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte; nu întoarce faţa Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău?, şi aşa mai departe. Spuneţi-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceţi treburile… Puteţi „scrie” aceste versuleţe pe orice pas pe care îl faceţi – şi veţi fi ca într-un veşmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu…

Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală… Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minutele dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară… rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu… Dumnezeu este aproape şi de Dumneavoastră, măcar că Dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte… Daţi-L mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme… fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele… Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi…
Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi…
Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.

La fel vă puteţi ruga şi seara. Totuşi, întrucât aici vă puteţi face mai mult timp, rugaţi-vă şi cu rugăciunile învăţate din cărţi; ele vor ajuta să îndreptaţi către Dumnezeu cu mai multă putere şi înţelegere cuvintele rugăciunii Dumneavoastră.

Despre clipele de singurătate ale femeii căsătorite

Iată că sunteţi singură, şi vă plictisiţi! Vă plictisiţi fiindcă aveaţi multe de făcut, iar acum ca aţi rămas singură nu ştiţi cu ce să vă umpleţi timpul. De aceste clipe trebuie să vă folosiţi îndreptându-le numai şi numai spre lucrarea lui Dumnezeu: rugăciunea şi cugetarea la cele sfinte. Aceste îndeletniciri, îndată ce vor începe să meargă cât de cât cum se cade, nu vă vor lăsa să vă plictisiţi, fiindcă din ele izvorăşte mângâiere duhovnicească, pe care n-o poate da nimic din cele pământeşti. De pildă, atunci când la citirea (să zicem) Evangheliei se nasc în minte întrebări, iar după adâncirea cuvenită sufletul găseşte răspuns mulţumitor la ele, în asta este multă mângâiere duhovnicească. Lucrul este cu atât mai plăcut cu cât un astfel de succes dă aripi spre mai mult, iar atunci ia naştere şi deprinderea cu asemenea îndeletniciri. Sufletul devine atunci larg, repede zburător şi mult gânditor.

Cum să se poarte femeile cu soţii necredincioşi

Continuaţi să vă ţineţi în frâu necazul prin răbdare şi mai ales prin încredinţarea întregii Dumneavoastră sorţi în voia Domnului, aflând mângâiere în încredinţarea că toate ni se întâmplă cu voia Lui, spre binele nostru. Cât priveşte pasajul de care vorbiţi din (l Petru 3,1), nu ştiu de ce lămuriri ar mai fi nevoie. Este limpede că Apostolul are în vedere bărbaţii care nu cred în Evanghelie şi spune femeilor să fie soţii cât se poate de bune, în nădejdea că văzând la ele o purtare atât de minunată, izvorâtă din creştinism, şi soţii necredincioşi să se încredinţeze de adevărul acestuia şi să se convertească.

Povaţă către o văduvă

Tot sunteţi necăjită. Este în firea lucrurilor, însă durerea va trece. Simţămintele de mâhnire se vor potoli şi va rămâne amintirea lină.

Cu privire la soarta răposatului, care din muritori poate spune ceva limpede? În duhul credinţei noastre însă, nu avem cum să nu nutrim nădejdea că Domnul Cel Milostiv va face cu el după mila Sa. Această nădejde este întărită de starea în care ştim că a petrecut răposatul în vremea dinaintea morţii.

Gospodăritul nu e un lucru complicat, în curând o să vă daţi seama care e rânduiala lucrurilor şi nimic nu o să vi se mai pară atât de greu. Trebuie să nu arătaţi însă nepăsare. Gospodăria şi toate cele ce ţin de ea sunt dar al lui Dumnezeu, care trebuie păzit şi lucrat, atâta doar că scopul trebuie să fie slava Lui. Păziţi cu sfinţenie acest sfat: faceţi parte nevoiaşilor, însă după putere, nu mai presus de putere, şi totul va merge bine.

Rugaţi-vă cu osârdie pentru cel adormit.

Sfântul Teofan Zăvorâtul
din “Mântuirea în viaţa de familie”, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cartea Ortodoxă 2004

[cristiboss56]

Vaiii.. se construiesc biserici.. ar trebui şcoli, ar trebui spitale!!! Fraţilor, ar trebui în primul rând Case de Nebuni! Asta ar trebui în primul rând, nimeni nu-şi dă seama. Noi cei mai mulţi în ţara asta nebuni avem!
Ne trebuie şcoli de Şcoala Vieţii, este o noua facultate deprinsă la români din tată în fiu, din mamă în fiică, ceea ce numim noi azi în termeni populari Şcoala de acasă. Până acum i se spune educaţia celor 7 ani de acasă. Nu-s 7 ani deoarece pe copilul de 7 ani nu-l scoţi în drum. Este şcoala de acasă, este şcoala vieţii! Mama o învaţă pe faţă cum se toarce, cum se face o mâncare, mama o învaţă cum se spală, cum se calcă, să nu fie vagaboandă, mama o învaţă cum să-şi respecte bărbatul şi să nu umble aiurea din om în om şi din bărbat în bărbat. Mamă, asta-i şcoala care ne lipseşte! Aici e punctul pe I ! Oamenii nu realizează că dacă nici pe Dumnezeu nu l-ar mai avea în biserică, s-ar omorâ între ei, şi-ar da în cap unul altuia. Dar conştiinţa pe care o mai trezeşte Duhul Sfânt din când în când, îl face pe om să se tempereze. Noua ne lipseşte sentimentul de ortodox activ. Noi avem doar sentimentul de ortodox intelectual. Mergi la orice ortodox în noaptea de Paşti şi ai să-l găseşti la biserică luând lumina aceea de la altar, cand spune preotul: Veniţi de luaţi lumină! El ia lumina aia, dar nu ştie ce-i cu ea, el o duce frumos acasă cu soţia, poartă grijă de candelă, o pune pe masă în casă să ardă într-o zi, două cât ţine ea, dar ei s-au dedat la bautură, la desfrâu, la mâncare, la fripturi... şi în biserică mai rămân zece oameni care stau şi ascultă. Nişte babe pline de artroză şi de reumatism. Pentru alea a venit Htistos! Iar pentru ceilalţi, spune în Cartea lui Iov: "şi venind satana şi găsind pe copiii lui Iov benchentuind şi dansând, i-a omorât şi a dărâmat casa pe dânşi!" Asta nu înţelegem noi, din sfera asta trebuie să-i tragem pe toţi. Că nu numarul de biserici ne mântuieşte, poţi să ai preoţi pe metru pătrat, chiar dacă s-ar face ca la medicul de familie.. să dai câte zece creştini să se mântuiască, tot nu s-ar mântui. Stiţi din ce cauză? Pentru că acestă credinţă vine din interior! Da, ea vine prin auz şi comuniune, dar ea vine prin trăire. Dacă mama ta când erai mititel ţi-a făcut cruce peste leagăn, dacă tu când erai mititel mama ta ţi-a însemnat cu cruce sticla de lapte, perna când te-ai pus cu capul... să ştii că tu creşti bine. N-ai cum să te strici!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=5OxYd-Y_TmI

[cristiboss56]

Denigrarea!
Sindromul Lumii Moderne lipsite de Logosul Lucrurilor şi de Raţionalitatea lor. Imediat ce se constată o ieşire din colaps,o idee luminoasă, o cale folositoare, când apare un binefăcător mai strălucit în societate, indiferent de domeniu social, automat răutatea şi mândria intră în acţiune, anihilează şi distrug orice licărire de valoare sau lucru bun!
Aşa încearcă şi astăzi unii în jurul nostru, pentru că îi împinge Sfânta Răutate, Sfânta Mândrie, Sfântul Orgoliu, Sfânta Duşmănie, Sfânta Invidie, Sfânta Răzbunare..
Căci, na, te roade..
Când vezi că unul este mai bun decât tine, te chinuie dracul!
Nu te lasă!
Şi începi; "Aaaa, să-ţi spun eu cine e ăla.. "
Şi începe denigrarea, începe clevetirea!
Aşa cum era în vremea lui Iisus, când a vindecat un orb şi a început să vadă, L-au denigrat, aşa este şi azi, în Duminica Orbului!
Ucenicii lui CEDO, de acolo vin ideile astea!
Dar noi să rămânem Unceicii lui Hristos!
De ce?Pentru că în momentul în care crezi în Hristos şi te închini Lui şi Dumnezeu te apără şi te ocroteşte!
https://www.youtube.com/watch?v=tP1qVsepruc

[cristiboss56]

Puţini credincioşi şi chiar monahi mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate al Psalmilor?

- Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în șoaptă la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini mai ştiu astăzi doar psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri.

Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan)

[cristiboss56]

Despre importanța locașurilor de cult s-a tot vorbit și încă se vorbește și se polemizează.
Dar oare toți acei oameni care cârtesc împotriva bisericilor, s-au întrebat vreodată de ce s-au construit atâtea altare, biserici, mănăstiri și paraclise, în centrele marilor orașe, în vârfuri de munte, pe dealuri, pe câmpii, pe insule?
Biserici s-au construit dintotdeauna, pentru că sufletele oamenilor tânjesc după ele.
Când ai un necaz, o boală, un zbucium sufletesc, când nu-ți merg bine afacerile, sau nu mai poți scăpa de datorii, când cineva îți face rău și-ți vatămă sufletul, ce faci?
Fugi la biserică și te rogi.
De ce atâția și atâția oameni se întorc iar și iar la biserică?
Pentru că ei au văzut și au simțit pe "pielea" lor mângâierea Lui Dumnezeu.
Pentru că aici au găsit pacea lăuntrică și și-au ușurat sufletul de păcate, prin taina Sfintei Spovedanii.
Aici s-au hrănit sufletește cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii merg la biserică și vizitează mănăstiri vechi de secole.
Dovada o face numărul tot mai mare a enoriașilor care vin la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, sau pur și simplu pentru a se ruga în tihnă, în Casa Domnului.
Ce dă biserica în schimb?
Ceea ce o societate agitată și din ce în ce mai hăituită, nu o face.
Curțile bisericilor adună oamenii la un loc.
La biserică nu mai ține nimeni cont că unul e sărac, sau altul e bogat, că unul are funcție de director sau altul de slugă. Se împărtășesc toți din același Sfânt Potir.
În biserică sunt toți frați întru Hristos, având o moștenire comună: Împărăția Cerului.

Asta e biserica, dragii mei.

[cristiboss56]

"Hristos N-a avut imaginatie! Pentru asta N-a putut fi invins de satana."

Când posteşti de bună-voie şi ai "harul lui Dumnezeu", postul ţi se pare uşor. Îl ţii o zi, două, trei, patru, nouă şi chiar un post întreg. Când nu ai harul lui Dumnezeu, pe lângă faptul că te abţii de la mâncare, Dumnezeu îngădiue şi satana lucrează, că simţurile tale să adulmece o foame nebună (un fel de zbucium al stomacului) un fel de lipsă de voinţă la înfrânare. Adică iubirea de sine, atât de mult se aprinde patima în om, încât starea de flămânzire devine de nestăpânit. Hristos n-a avut imaginaţie! Pentru asta n-a putut fi învins de satana. Nu i-a putut pătrunde în gânduri niciodată, pentru că Hristos spunea aşa „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Deci , nimeni nu pătrunde taina lui Dumnezeu, niciodată! Şi cum încearcă diavolul să-L ispitească pe Iisus? Provocându-L!
"Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând a zis: Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu."(Matei 4-1,11)
Deci noi putem învia şi prin "Cuvânt" Aflăm de la Sfântul Marcu:“Talita kumi – Copila, ţie îţi zic, scoală-te!”Şi a înviat copila. Tot Marcu spune că s-a dat jos şi umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis: “Daţi-i să mănânce” – adică viaţa. Şi parcă simţi aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt. I-a strigat pe cei care muriseră ca şi cum aceştia îl auzeau:“Lazăre, vino afară!“ Iar alt exemplu este învierea fiului văduvei din Nain: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te."
Trebuie să stabilim exact ce este imaginaţia şi să cercetăm "caracterul" şi mobilurile ei. Sfântul Ioan Scărarul defineşte închipuirea precum urmează: "închipuirea este amăgirea ochilor în gândirea adormită; închipuirea este extazul minţii, al trupului în stare de veghe, închipuirea este contemplaţia neîntemeiată". Trebuie să facem o distincţie clară. Un lucru este imaginarul şi altul închipuirea. Imaginarul este potenţa naturală a sufletului în timp ce închipuirea este activarea imaginarului. Imaginarul este între minte şi simţire. Nu este nici lucrarea curată a minţii, dar nici lucrarea simţurilor. Sfântul Grigorie Palama scrie: "Iar acest imaginar al sufletului, în fiinţa raţionala, devine graniţa minţii şi a simţirii".
“Să nu-l crezi niciodată pe diavol, nici chiar când te îndeamnă la un lucru folositor; pentru că el începe cu nevoia şi sfârşeşte cu răul. Să nu faci voia dracilor, nici de foame nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu”.
https://www.youtube.com/watch?v=68NQXky-lcs

[cristiboss56]

Se vorbeste frecvent despre „dependenţa”*de durere sau de nefericire. Majoritatea celor care aud asocierea dependenţei cu trăirile lor profunde ce aparţin unui registru sufletesc atât de dureros tind să nege şi chiar să fie revoltaţi de o asemenea asociere de termeni. Pentru*dependenţă, o explicaţie a fost adusă şi prin descoperirile neurofarmacologiei*care au confirmat, în urmă cu peste patru decenii, că neuronii au receptori proprii pentru narcotice.

Această descoperire, extrem de intrigantă la timpul ei, s-a explicat prin aceea ca la nivelul creierului se produc substanţe opioide. Cu alte cuvinte, creierul îşi sintetizează propriile*„droguri”. Ele acţionează fie împotriva durerii, fie pentru a produce senzaţii de plăcere. De câte ori ni se întâmplă ceva pe care noi îl receptăm ca fiind neplăcut sau dureros (noi fiind şi cei care dăm interpretarea momentelor trăite), neuronii eliberează endorfine. Aceste adevărate modulatoare de durere urmăresc ca starea de disconfort trăită să nu depăşească anumite limite, care să afecteze supravieţuirea noastră. Adică noi am fost creaţi să suportăm doar anumitenivele de durere, aceasta realizându-se din punct de vedere neurochimic şi prin modularea endorfinelor endogene. Unele dintre acestea au structura asemănătoare morfinei sau a altor droguri de sinteză, aceasta contribuind la explicaţia dependenţei care rezidă în starea de „plăcere din durere”. Totodată, folosirea predilectă a unor căi neuronale face ca impulsurile nervoase să dobândească o anume uşurinţă în a fi transmise prin aceste „autostrăzi cerebrale”, care semnalează că viaţa e tristă şi noi ne dorim altceva.

La noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie

Un alt element important este legat de modul în care interpretăm ceea ce trăim, ca fiind producători de plăcere sau de durere. S-a observat că în depresie apare o tendinţă accentuată de a privi ceea ce trăim dintr-o perspectivă sumbră, negativă, alături de aceea de a ignora partea plină a paharului, care există întotdeauna pentru ochiul antrenat să o descopere. Acest antrenament este în fapt tot o atribuţie a minţii noastre, care poate fi învăţată, cu răbdare, să vadă motivele de*bucuriedin întâmplările mici ale vieţii de fiecare zi.

Un alt aspect care ne ancorează în dependenţă este credinţa că ceea ce trăim are o cauză exterioară, fără nici o legătură cu noi, cei care o experimentăm doar la nivel de „destin potrivnic”. Tehnicile de psihanaliză s-au dovedit aproape infailibile în a demonstra că la noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie.*Noisuntem cei care, prin credinţele noastre şi prin traumele nerezolvate şi neintegrate, atragem în viaţa noastră evenimente care ne dor. Dar care ne vorbesc şi despre durerea din spate. Cel mai adesea, ceea ce ne răneşte ne şi ajută să găsim o soluţie, o rezolvare, care să ne facă să ne dorim clipa prezentă şi să ne bucurăm de vieţile noastre.

Vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente

A găsi care ne sunt credinţele şi deprinderile mentale limitatoare ale bucuriei la care am fost chemaţi ne este de mare ajutor pentru a nu le mai folosi cu încrederea şi inconştienţa celui care nu ştie. Dar vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente şi nici de cuvinte, ci este o Taină, un Dar, care se dă cu o generozitate copleşitoare la Sfânta Liturghie, prin*Taina Sfintei Împărtăşanii. Vedem asta citind la rugăciunile înainte*de împărtășire: „Şi să-mi fie mie Împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie... Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă, şi mă apără, şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Iar noi învăţăm a primi Darul acesta şi a-l face lucrător prin nevoinţa duhovnicească. Sfântul*Grigorie Palama învăţa că ceea ce vindecă pe om sunt Tainele, legate de nevoinţă. Mitropolitul*Hierotheos Vlachos, în cartea sa*Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, spune, referitor la aceasta, că*„Acestea sunt cele două căi prin care se tămăduieşte omul şi primeşte harul cel necreat al lui Hristos. Tămăduirea duce la*curăţirea inimii de patimi*şi laluminarea minţii; mai exact, ea este de fapt preschimbarea puterilor fireşti şi a energiilor sufletului”.

Andreea Hefco