Postul negru

[sophia]

Valabil ar fi si inversul...
Credinta nu e numai asceza, ci si poezie, dar mai ales iubire.

Cumva asceza asta mie mi se pare ca se orienteaza spre individ si iubirea de sine si mandrie. Si se uita de ceilalti, de fapte, de practica aceea necesara, de a te ocupa de cel de langa tine, de a trai asa cum se cuvine credinta.

Da, am citit cum faceau/fac unii monahi in Athos. Nu reusesc sa inteleg de ce. Ce anume le aduce in plus asceza?
De ce numai in acest fel (pana la urma sado-maso) il gasim pe Dumnezeu sa ne simtim mai aproape de El.
Inteleg niste lucruri pana la un punct si le numesc jertfa. Dar mai departe nu mai inteleg. De ce murind de foame, sete si somn esti mai bun crestin?

Imi amintesc mereu vorbele Lui prin care cere de fapt altceva. Dar in fine, unii asa l-au inteles (doar asa).

Eu am exemple in care unii au inteles si altfel si consider eu ca mai bine - Parintele Galeriu, Maica Gavrilia etc. Si ei practicau regimul lor de viata si probabil si de alimentatie, dar telul lor nu era muritul de foame si sete, ci omul de langa ei, cu suflet si trup. Maica Gavrilia trata bolnavi practic.

Si cartea aceea despre monahii din Athos am gasit stropii aceia care mi-ai miscat sufletul, in care se avea grija si de altii. Mai ingrijeau de alti monahi bolnavi si batrani, mai sfatuiau pe unul sau altul, mai puneau ici si colo paine, branza, legume, apa pentru lucratori si vizitatori.
Dar predomina asceza cumplita...

Mi-as dori sa faceti un experiment - cititi doua carti: Patericul Athonit si Maica Gavrilia (viata si invataturile ei). Si comparati-le. M-ar interesa care va place si de ce.

Asceza pare cumplita, poate, pentru noi cei indulciti si supusi trupului.
Da, asa se vede de departe un lucru necunoscut - inspaimantator, poate.
Insa acea asceza a monahilor pomeniti de tine, Sophia, nu e lucru cumplit pentru ei. Acei oameni s-au deprins, in ascultare si rabdare, in iubire de Dumnezeu cu rugaciune, sa vietuiasca pur si simplu altfel decat noi. In alte registre ale omenescului, sub alte inrauriri.
Daca vorbim despre asceza, despre nevointa, atunci sa ne amintim cadrele, rostul, sensul si toata teologia/invatatura Bisericii. Numai de suntem bine ancorati in aceste cadre (iar nu in perimetrul cugetarii si vietuirii lumesti) putem intelege cum se cuvine si cum este, de fapt, asceza.

Pe scurt, asceza e lepadare, dezinteres, dispret (un soi anume) fata de anumite porniri launtrice si fata de anumite stimulari dinafara
care face posibila inaintarea atletului lui Hristos spre Tinta
si care se insoteste de bucurii si desfatari sufletesti/duhovnicesti pe care robii trupului nu le pot cunoaste oricat s-ar indulci cu cele trupesti, desarte si neputincioase in a sugera, macar, ce este aceea (de)plinatate in Har.

In fine, asceza crestina e una, iar scornelile dimprejurul postului negru e alta.

[AlinB]

Asceza, orice fel de asceza, in inceputurile ei, e cumplita pentru oricine are patimi, dependinte.
O data ce ele sunt depasite, poate fi resimtita ca o binecuvantare chiar.

In fine, asceza crestina e una, iar scornelile dimprejurul postului negru e alta.

"scornelile" fiind care?

În prealabil postat de AlinB

"scornelile" fiind care?

Toata (vorba ta) anecdotica asta care lauda postul negru, ii ridica in slavi meritele etc.
Nu pricep deloc de ce trebe popularizat si gonflat un lucru care nu are nici o legatura cu lumea/lumescul. Si mai ales nu vad folosul de a rupe din contextul vietii de credinta un element pentru a-l umple de extaze.

Exceptind randuielile bine socotite ale celor care duc o viata ascetica veritabila sub ascultare, eu inteleg din palavrageala indelungata pe acest subiect ca e vorba despre o tulburare a instinctelor (alimentar, aici, dar nu e exclus sa fie si altele sub perdeaua nutritiei) savant si teologic (vai! din pacate) rationalizata. Adica, mai pe romaneste, unii care au probleme cu instinctele isi apara cu viclesug sau de-a dreptul inconstient problema, incercind sa ii faca si pe altii sa creada ca necazul lor e demn de lauda si de urmat.
Din acest motiv ma si opun desfasurarii pledoariei pro si pastrez constant, de mai multi ani, o pozitie critica. Postul se judeca si se practica in contextul intregii vieti de credinta, corelat cu toate celelalte componente ale vietii crestinului, iar nu izolat si rastalmacit (pseudo)medicalist. Postul e travaliu duhovnicesc si nu e deloc potrivit sa fie prezentat in duhul lumesc si mutilat pe acest calapod.

Uite aici un cuvant mai potrivit decat ce incerc eu sa spun:
http://www.crestinortodox.ro/religie...are-88370.html

Dar iata si cuvant duhovnicesc de la Patriarhul Daniel despre post:
http://www.fundatiaarsenieboca.ro/Ar...spre-post.html

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Postul se judeca si se practica in contextul intregii vieti de credinta, corelat cu toate celelalte componente ale vietii crestinului, iar nu izolat si rastalmacit (pseudo)medicalist. Postul e travaliu duhovnicesc si nu e deloc potrivit sa fie prezentat in duhul lumesc si mutilat pe acest calapod.

Total de acord. Vad prea des carti scrise de monahi, despre monahi si pentru monahi luate drept referinta de familisti. "Daca asa a procedat Simion Stalpnicul, inseamna ca asa trebuie sa facem si noi!". Ei bine, nu! Mortii cu mortii, vii cu vii! Calugaria si casatoria sunt chemari diferite. Vocatia monahiceasca este una exceptionala: in care oameni, sub impulsul Duhului Sfant, aleg in mod liber sa traiasca inca din viata aceasta precum ingerii.

Constat, intre catolici si ortodocsi, o viziune diametral opusa asupra postului. La catolici exista un minim obligatoriu, care poate fi indeplinit de orice truditor in lume fara mare dificultate: la catolicii de rit apusean trebuie sa nu mananci carne vinerea si sa mananci o singura data, dupa asfintit, doua zile pe an: Miercurea Cenusii si Vinerea Mare. Valabil daca ai intre 14 si 60 de ani. Daca nu indeplinesti acest minim, afara de "binecuvantate pricini", nu te poti impartasi in buna constiinta. Fata de aceasta obligatie grava, dar usor de indeplinit, suntem indemnati sa facem mai mult, dupa puteri. Dar in niciun caz nu e pacat daca nu facem mai mult. Categoriile speciale, precum monahii, fratii, fecioarele consacrate, laicii tertiari etc fac in functie de Regula sau Promisiunea lor. Unii nu mananca niciodata carne (dominicanii, de ex). Treaba lor, nu e pentru toti!

Dimpotriva, la ortodocsi se ia ca referinta un standard foarte inalt, greu sau imposibil de indeplinit de cei care urmeaza calea Martei. Si atunci, fiecare incearca sa se descurce: unii, zicand ca incalcarea postului nu e pacat. Unii, cerand dezlegari peste dezlegari. Altii, cartind pe cei care dau canoanele. Altii, perorand cat de periculos este postul.

[AlinB]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Constat, intre catolici si ortodocsi, o viziune diametral opusa asupra postului. La catolici exista un minim obligatoriu, care poate fi indeplinit de orice truditor in lume fara mare dificultate: la catolicii de rit apusean trebuie sa nu mananci carne vinerea si sa mananci o singura data, dupa asfintit, doua zile pe an: Miercurea Cenusii si Vinerea Mare. Valabil daca ai intre 14 si 60 de ani. Daca nu indeplinesti acest minim, afara de "binecuvantate pricini", nu te poti impartasi in buna constiinta. Fata de aceasta obligatie grava, dar usor de indeplinit, suntem indemnati sa facem mai mult, dupa puteri. Dar in niciun caz nu e pacat daca nu facem mai mult. Categoriile speciale, precum monahii, fratii, fecioarele consacrate, laicii tertiari etc fac in functie de Regula sau Promisiunea lor. Unii nu mananca niciodata carne (dominicanii, de ex). Treaba lor, nu e pentru toti!

Dimpotriva, la ortodocsi se ia ca referinta un standard foarte inalt, greu sau imposibil de indeplinit de cei care urmeaza calea Martei. Si atunci, fiecare incearca sa se descurce: unii, zicand ca incalcarea postului nu e pacat. Unii, cerand dezlegari peste dezlegari. Altii, cartind pe cei care dau canoanele. Altii, perorand cat de periculos este postul.

Eu nu pricep, ce trebuie sa afie atat de imposibil un regim vegan pentru o luna si ceva la omul modern?
Care ar tine posturi si mai aspre daca si-ar sti sanatatea fizica in pericol de moarte, dar cu sufletul cum ramane?

Oare imposibilitatea asta nu trebuie mai degraba luata ca pe un semn al gastrimarghiei care e o patima serioasa, atragand dupa sine si altele, sau ca problema fizica chiar?

Cu alte cuvinte, calea crestinului in lume, in viziunea romano-catolica, este un pur formalism, facem harcea parcea postul din care lasam ceva simbolic, ca sa ne amagim ca (inca) mai postim.

Postul ramane cu o functie strict estetica, de cea ascetica nu mai vorbim ca oricum nu prea am crezut cine stie ce in ea decat cel mult ca dovada a unei spiritualitati avansate, asa cum e la indieni, fachirul e musai sa fie si ceva guru.

La fel, ne mintim ca suntem "Pro Vita" dar predam din "biserica" "Pro Contraceptia" binecuvanta pentru ca ar fi chipurile, naturala.

Si mai dam pogoraminte cat se poate, important e sa stam ca mieluseii sub papucul Papei, ca asta e cel mai important.
Da' uite ca si cu toate pogoramintele astea, mieluseii fug mancand pamantul de papuc.

Si chiar si mataluta ai o admiratie persoanala pentru fortele centrifuge din BRC care cauta o intoarcere la traditie.

[DragosP]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dimpotriva, la ortodocsi se ia ca referinta un standard foarte inalt, greu sau imposibil de indeplinit de cei care urmeaza calea Martei.

"Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit."

Păi dacă nu avem în minte acest "standard" ce mai vrem mă frate de la creştinism?

În prealabil postat de DragosP

"Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit."

Păi dacă nu avem în minte acest "standard" ce mai vrem mă frate de la creştinism?

Iertati, dar dupa mintea mea nepriceputa versetul citat, in contextul sau care nu a mai fost citat dar care se subintelege, nu reprezinta punerea/ridicarea unui standard inaintea noastra.
Eu cred ca evanghelistul nu a zis: "Uitati ba baieti ce sa faceti! Asta-i standardul vostru, pricepit? Cine nu-si face norma, e terminat!" Ca daca ar fi zis asa, ar fi urmat si celelalte, din context. Si oare asta voia evanghelistul sa ne transmita? Acest mesaj cum ca sa reluam fiecare dintre muritori scena ispitirii Domnului? Pai ce, suntem fiecare un al doilea Hristos? La propriu, adica, vreau sa spun....

Conceptia "imitatio Christi" ar trebui cercetata mai pe indelete. Tinind cont de particularitatile fiecarui crestin, de diferentele individuale si de inteleapta randuiala duhovniceasca dinlauntrul ascultarii.

*
Cat despre versetul de mai sus, poate ar fi nimerit sa ne amintim ca Hristos Se tine sub ascultare, in traditia Lui de iudeu; ca Se arata pe Sine ca om, cu limite omenesti; ca evanghelistul intinde sugestia referitoare la viclenia diavolului care isi alege bine momentul sa ispiteasca - si multe altele, in jurul ideii centrale ca Hristos e Dumnezeu Cel Intrupat pentru reasezarea omului in conditiile harazite lui...
In nici un caz ca acela e un standard obligatoriu pentru mine sau pentru tine. Asta e deja vulgarizare.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dimpotriva, la ortodocsi se ia ca referinta un standard foarte inalt, greu sau imposibil de indeplinit de cei care urmeaza calea Martei. Si atunci, fiecare incearca sa se descurce: unii, zicand ca incalcarea postului nu e pacat. Unii, cerand dezlegari peste dezlegari. Altii, cartind pe cei care dau canoanele. Altii, perorand cat de periculos este postul.

Mihnea, sa nu alunecam in pareri... Din cate stiu eu, prin bisericile noastre nici un preot nu ridica stacheta "foarte inalt" pentru toata lumea. Ci, lucru evident daca participi la o slujba in care e vorba despre post si postit, preotii indeamna pe credinciosi sa posteasca fiecare dupa puteri. Sa nu faca, adica, nimeni excese ori, altfel spus, sa nu isi inchipuie nimeni ca daca a postit s-a si indumnezeit dintr-o data.

In ce ma priveste, nu ma simt sub nici o forma stresat de ideea postului. Ba chiar (uite ca a sosit timpul s-o spun) ma numar printre cei care, daca s-ar tampi de tot si si-ar uri binele, ar putea spune ca a postit mult si sever la viata lui. Dar n-o spun.

Ma deranjeaza mereu aceleasi lucruri in discutiile forumistice despre post:
1. Tendinta unora spre exagerare (acesta, da, fiind lucru periculos atat pentru soarta corpului cat si pentru lucrarea duhovniceasca);
2. Tendinta spre formula de un tip sau altul;
3. Conceptia medicalista si/sau sportiva asupra postului; explicatiile reductioniste, lumesti ale actului duhovnicesc al postirii;
4. Abordarea analitica, rupta de ansamblul vietii de credinta;
5. Accentul pus pe latura materiala, biochimica si biofizica si mai putin sau deloc pe dimensiunea sufleteasca/duhovniceasca;
6. Bizareria, excentricitatea frumos invelite sub masca peroratiilor de tot felul despre post.

Din nefericire, asa cum se intampla si in chestiunea invecinata a lucrarii rugaciunii, tot felul de oameni care nu si-au abordat in mod adecvat nevrozele si alte lipsuri personale, vin sa faca pe invatatorii despre post si rugaciune. Aceasta imi pare o compensare mai urata decat altele care, cel putin, nu se folosesc de cele sfinte pentru a-si acoperi neimplinirile...
Un om la locul lui, care se tine cu modestie de lucrarile lui, nu exalta nici postul nici rugaciunea sau, daca o face si apoi se trateaza, dupa o vreme va deveni mai discret cu astfel de lucruri.