Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare : cele şapte săptămâni înaintea Sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…
În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine şi să vedem: suntem ca vameşul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors, sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem?
În Predica de pe munte, Iisus spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află ” (Matei 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui...
A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.
(Preot Boris Răduleanu )

În prealabil postat de cristiboss56

Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…

O, cum am putut uita dragostea Ta!
(Plansul de duminica seara - Sfantul Efrem Sirul)

[stefan florin]

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie,- Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Cel mai bine pentru izbanda in rugaciune este sa mergi la biserica la toate slujbele
si acolo sa te straduiesti sa te rogi cu evlavie.
Vezi in "Filocalie" povestirea despre Maxim Cavsocalivitul si urmeaza-l pe el. Cand vei dobandi ce a dobandit el, atunci vei avea si rugaciunea adevarata.
Daca te culci pe-o ureche, nu vei dobandi nimic.
(Sfantul Teofan Zavoratul - Rugaciunea, pag. 54)

Sunt multe viziuni care sunt amăgiri,
dar altele sunt semnele amăgirii şi altele ale harului.
Astfel, duhul amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare.
Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de multe ori, se mânie şi se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia nici plânsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătăţile lui; este plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna este stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină.
Fie ca Domnul să ne izbăvească de această amăgire.

Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-ii prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate:

- Cu privire la puterea cea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt le-a adus pe toate din nefiinţă la fiinţă;

- Cu privire la puterea nemărginită, care singură cârmuieşte şi are grijă de toate;

- Cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi şi la noianul de nestrăbătut al fiinţei dumnezeieşti şi la celelalte.

Atunci mintea omului parcă este răpită de acea lumină şi luminată de lumina cunoştinţei dumnezeieşti. Inima i se face senină şi blândă şi dă la iveală roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui primeşte astfel o bucurie de negrăit.

http://www.filocalia.ro/referate/41/...Cavsocalivitul

Ingaduie-mi ca, rugindu-ma, sa dobandesc cererea! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc.
Fii indelung rabdator cu mine, razvratitul, si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat!
Ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor!
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul.
Caci in iad cine se va marturisi Tie?
(Sfantul Efrem Sirul - Plansul de marti seara)

[cristiboss56]

Poate mai puţin cunoscut este faptul că despre depresie se vorbeşte de peste 2000 de ani, prezenţa stărilor depresive fiind semnalată în scrierile biblice, în poemele lui Homer, în tragediile lui Sofocle şi Eschil. Hipocrate descria melancolia ca o tulburare a sistemului umoral, iar Araeteus de Capadochia (50-130 e.n) ca o „teamă a sufletului care se fixează într-o cugetare nelămurită, fără febră şi furie, cu tristeţe, descurajare, insomnie şi pierderea somnului reconfortant (...), iar într-un stadiu mai avansat pacienţii se plâng de inutilitate şi îşi doresc moartea”. În puţine cuvinte avem chiar din Antichitate o descriere sugestivă care, deşi a fost completată cu mii de alte noi informaţii, în esenţă, ca simptomatologie, se regăseşte în cuvintele celebrului medic, care este totodată şi primul care a presupus, în mod genial, că melancolia şi mânia sunt faze ale aceleiaşi boli.
Cum se ajunge la depresie?
Termenul „ depresie” provine din latinescul depressio, -onis , care înseamnă „coborâre”, „cufundare”, „afundare”, descriind sentimentul de apăsare a sufletului, de cădere, de năruire a idealurilor şi de scufundare, pe care le trăieşte acut cel întristat. Încercând o prezentare dificil de sintetizat, dat fiind volumul de informaţii, întrebarea care se ridică vizează primar cauzele depresiei . Acestea merg de la modificările neurotransmiţătorilor şi ale reglării neuroendocrine, până la tulburările de bioritm, factorii genetici, bolile organice acute sau cronice cerebrale sau extracerebrale, evenimentele de viaţă, psihotraumele. De asemenea, se poate vorbi de o vulnerabilitate la boală , privită ca o rezultantă dintre factorii genetici, influenţele din perioada intrauterină, perinatală, precum şi a factorilor psihosociali cu potenţial nociv, care acţionează mai ales în primii ani de viaţă.
În urma investigaţiilor pacientului depresiv, se constată o diminuare a capacităţii de relaţionare şi comunicare cu semenii, precum şi a celei de a-şi putea găsi singur motivaţia interioară şi bucuria de a trăi. De asemenea, aceste persoane au o predilecţie pentru a observa doar partea negativă a evenimentelor trăite, fenomen cunoscut ca „dependenţă” de nefericire. O altă cauză, ceva mai puţin discutată, este legată de tendinţa aproape generală a persoanelor de a se confunda dureros cu povestea vieţii proprii şi cu faptele personale, cu predilecţie cele negative.
Vindecarea furiei îndreptate spre interior
Drumul spre libertatea de durere, spre vindecarea furiei îndreptate spre interior, trece prin înţelegerea faptului că eu nu sunt povestea mea . Ea face parte din mine, o pot integra şi pot să-i accept darurile care vin chiar şi din cele mai mari traume, dar, în esenţă, eu sunt eu . Astfel ne apropiem de tratament care este aproape la fel de complex ca şi boala, de durată, cuprinzând de la medicaţia antidepresivă, la metode variate de terapie de suport şi de cunoaştere personală. Aş înclina să accentuez importanţa tehnicilor de autocunoaştere (prin art-terapie sau drama-terapie, de exemplu), deoarece starea de depresie maschează şi este generată de o lipsă, un gol sufletesc care se ascunde în spatele factorului declanşator. Prin artă, aceste dureri ies mai uşor la suprafaţă şi sunt chiar firesc exprimate, o explicaţie fiind şi aceea că în timpul procesului creativ emisfera dominantă este cea dreaptă, emisferă care răspunde de partea imaginativă, eliberată de control, limite şi norme, a minţii umane.
Tratamentul cu funcţiile cele mai căutate în depresie
Într-o viziune holistică, depresia este o boală a sufletului care se reflectă în trup, este strigătul sufletului: „nu vreau să trăiesc fără Dumnezeu!” , un strigăt venit din nevoia primară de sens, de adevăr, de iubire, de stabilitate şi siguranţă clădită pe ceva real, care nu se schimbă cu timpul, societatea sau cu oamenii din viaţa noastră, şi care nu se pierde prin moarte. Această nevoie bazală, încălcată aparent constant prin evenimentele schimbătoare şi stresante ale vieţii noastre, se manifestă prin durerea numită depresie, care, privită corect, este un strigăt de ajutor, o chemare de trăire vie şi de conectare la partea adevărată din noi. De aceea, Tainele Bisericii, Spovedania, Împărtăşania, chemarea Duhului Sfânt, reuşesc să fie tratamentul care are calităţile cele mai căutate astăzi şi anume să se adreseze direct cauzei, şi prin asta efectelor, să fie gratuit şi să ajungă pentru toţi.
Părinţii pustiei, despre deznădejde
Părinţii filocalici vorbeau despre un drac al întristării care încearcă să-i prindă pe oameni în mreaja lui. Unul dintre cei care amintesc despre aceasta e Evagrie Ponticul, din ale cărui scrieri cuprinse şi în Filocalia I am extras rândurile care urmează:
„Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. «De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta.» Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: «Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare». Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu «pui de năpârci», zicând: «Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: «Părinte avem pe Avraam». Căci oricine a urmat lui Avraam, şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.”
Iar Sfântul Ioan Casian spune că „atunci când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii”. De asemenea, Sfântul Ioan Casian dă un remediu: „întristarea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi”.

* Andreea Hefco - medic psihiatru, doctor în Știinţe Medicale, specialitatea Neurologie