Infinitatea lui Dumnezeu

[florin.oltean75]

În prealabil postat de CristianR

M-a surprins afirmația pe care am subliniat-o, însă probabil așa înțelege filosofia budhistă desăvârșirea: unirea cu Dumnezeu ca pe o contopire în însăși Ființa Sa. Ceea ce pentru un creștin ortodox este nu doar o impietate, ci și o imposibilitate.
O astfel de concepție reclamă, într-adevăr, un dumnezeu impersonal, pentru că nu te poți uni ființial cu o persoană fără a-i știrbi integritatea.
De aceea mi se pare că bine a zis cine a zis că budismul, prin această contopire cu Absolutul pe care o afirmă, și care nu se poate realiza decât prin depersonalizare, duce în cele din urmă la aneantizare. Toți am fi niște picături care își găsesc cea mai mare fericire, desăvârșirea, în contopirea cu Infinitul Ocean, diluându-ne într-atât încât vom deveni în cele din urmă... nimic (dacă înțeleg bine).

Aici văd eu o lipsă de măsură a misticii orientale, care cred că vine din faptul că îi lipsește adevărul revelat. Pentru că numai acesta te face să înțelegi că Dumnezeu este Persoană veșnică, că și tu ești persoană pentru totdeauna și că înaintarea ta către El, deși fără sfârșit, se face într-un fel de spațiu intermediar, cel al harului, al energiilor necreate, dincolo de care nici nu poți și nici nu vrei să treci. Și nu vrei întrucât sunt lumină și sunt inepuizabile.

Nu vrei să te unești cu Soarele.


Pe de altă parte, dacă afirmând că omul vrea să transceadă și energiile necreate vrei să spui că vrea să ajungă la supra-existență,

asta mi se pare că este tocmai dorința luciferică de a fi ca Dumnezeu,

Singurul care este supra-existent, fiind izvor al întregii existențe.

Iar această calitate de a fi prin Sine – „Eu sunt Cel ce este“ – este, cu siguranță, neîmpărtășibilă.

Cristian, inima omului nu se poate satura pana nu transcende orice este manifestabil, adica orice fel de energii, fie create, fie necreate. Ea este atrasa de Dumnezeu. Si nu-si gaseste adevarata pace decat in Dumnezeu.

Omul care se lipeste de un anumit Har (sunt multe feluri de haruri, mangaieri, epifanii), este ca cineva care uita unde trebuie sa ajunga. De aceea Parintii avertizeaza de aceasta multumire in anumite manifestari, fie ele si sfinte. Omul multumeste pentru aceste Daruri, dar menirea lui este sa-si continue calatoria. Aceasta nu este dorinta Luciferica. Dorinta Luciferica se bazeaza pe o mare eroare - crede ca eul este ceva in sine, iar acest eu "autoexistent" poate acapara, se poate inalta fata de alte euri sau poate stapani ceva. Este un eu fals relationat cu o realitate conceputa fals. De aceea Lucifer se afla intr-o eroare, intr-un adanc intuneric al intelegerii (neadevar, minciuna).

"Soare" si "spatiu intermediar" sunt doar constructii mentale. Nevoitorul apofatic isi da seama de aceasta, si orice ii apare mintii stie ca nu este Dumnezeu. Si stiind ca nu este Dumnezeu iL cauta si cu mai mare ardoare, cu dragoste mistuitoare. Acesta este apofatismul - o transcendere progresiva a tot ceea ce apare mintii. Asa se limpezeste mintea si inima celor iubitori de Dumnezeu.

Cum se poate afirma ca acestia nu isi doresc se uneasca cu "Soarele"?

In abisul apofatic, am postat anterior, spatiul si timpul isi pierd cu totul semnificatia. Chiar si afirmatia ca omul se uneste cu Dumnezeu dar ramane despartit de El; sau "contopirea" - nu pot exprima de fapt experienta cunoasterii negative.

"Contopirea" este o eroare la fel de mare ca si "Energia" - in sensul ca omul poate afirma "M-am contopit!" sau se multumeste cu experiente de natura energetica.

Apofatismul ii asigura o miscare perpetua spre Dumnezeu, care paradoxal ii asigura in acelasi timp si nemiscare - o pace covarsitoare.

Ramaneti in Mine, si Eu voi ramane in voi.