Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul )

[cristiboss56]

Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse.'' Trebuie sa fii gata in orice clipa: nu stii cand va veni Domnul fie pentru infricosata Judecata, fie pentru a te lua de aici; oricare din doua, pentru tine este tot una. Moartea este hotaratoare; ea aduce deznodamantul intregii vieti si va trebui sa te multumesti intreaga vesnicie cu ceea ce ai agonisit aici. Bunatati ai agonisit, buna va fi soarta ta; rele ai agonisit, vei avea parte de o soarta rea. Acesta e un lucru tot atat de adevarat pe cat e de adevarat faptul ca existi; si clipa hotaratoare poate sa vina chiar in acest minut in care citesti randurile de fata, iar apoi. sfarsitul. Peste soarta ta va fi pusa o pecete pe care nimeni nu o va mai putea ridica. Ai la ce sa te gandesti!... Ar trebui sa ne miram insa de faptul ca atat de putini oameni se gandesc la acest lucru. Ce taina se infaptuieste cu noi! Stim cu totii ca moartea bate la usa, ca e cu neputinta sa scapi de ea si totusi mai nimeni nu o are in gand; iar ea vine pe neasteptate si rapeste... Si mai mult. Chiar atunci cand ii cuprind durerile mortii, oamenii tot nu se gandesc ca a venit sfarsitul. Psihologii n-au decat sa dezlege cum vor aceasta taina din perspectiva stiintifica; din perspectiva duhovniceasca, nu putem sa nu vedem aici o neinteleasa amagire de sine, care nu-i ocoleste decat pe cei trezvitori.(Sf.Teofan Zavoratul)

[cristiboss56]

Ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?
Frate, una să faci: să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieşi din nou afară. Aşa şi în viaţă. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că, precum în vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, Dumnezeu mai avea „încă 7.000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal“, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm! Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum însă am păţit şi noi cum a păţit Elie, preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui! (Părintele Paisie Duhovnicul)

[cristiboss56]

O data l-a intrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):

‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?

‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.

A fost întrebat de un altul:

‒ De ce atunci când mă rog ca să mă slobozesc de vreo patimă sau pentru vreun cunoscut al meu, câteodată mă aude Dumnezeu, iar alteori nu, deşi mă ostenesc în rugăciune?

‒ Dumnezeu ia în considerare mai mult smerenia pe care o avem, şi mai puţin osteneala pe care o depunem. Dacă avem mândrie, care aduce şi căderile, iar noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele, iar nu de mândrie, şi El ne ascultă şi ne slobozeşte de ele, ce folos dobândim? Pentru aceasta Bunul Dumnezeu nu ne ascultă, căci multele căderi ne ajută să ne smerim. De aceea, atunci când Dumnezeu nu ne izbăveşte de patimi, trebuie să înţelegem că avem mândrie şi va trebui să-L rugăm să ne tămăduiască mai întâi de aceasta, şi atunci toate celelalte vor pleca singure.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole )

[cristiboss56]

Înțelesul „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipseşte. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările şi greutăţile vieţii, ne socotim vrednici de aceste suferinţe şi poate de unele şi mai mari, chiar şi de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciţi de ele.

Într-una din omiliile sale despre Maica Domnului, Sfântului Andrei Criteanul spune că toate sufletele sfinţilor, adică ale credincioşilor, vor trece prin chinurile iadului, dar nu ca să piară, ci ca să cunoască din cercare taina pogorârii lui Hristos la iad. Căci dacă vrem să-L cunoaştem pe Hristos întreg, totus Chritus, atunci trebuie să cuprindem şi acest aspect al vieţii Lui, şi astfel să cunoaştem întreaga lungime, lărgime, înălţime şi adâncime a căii Sale (Efeseni 3, 18), iar pogorârea Lui este o parte însemnată a acestei căi.

Suferinţa este, aşadar, un mod de a cerceta şi cunoaşte calea lui Hristos. Dar nu trebuie să uităm nici o clipă că Dumnezeu rămâne binecuvântat în veac şi că nu trebuie să deznădăjduim. Acest gând ne va da puterea să ne ferim de păcat. În Cartea lui Iov întâlnim următoarele cuvinte cu adevărat uimitoare: „Şi întru toate acestea Iov nu a păcătuit” (Iov 1, 22). Iov nu a păcătuit, pentru că în toate suferinţele el nu a încetat să-L binecuvânteze pe Dumnezeu: „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”, aşa cum cântăm la sfârşitul Sfintei Liturghii.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou )

[cristiboss56]

Trebuie sa avem mereu gandul la rugăciune. Una o ajută pe cealaltă, precum o mână pe alta. Atenţia aduce rugăciune şi rugăciunea aduce luare-aminte. Rugăciunea trebuie rostită continuu, fie cu mintea, fie cu gura. Întreruperea rugăciunii şi nepăsarea se aseamănă cu omul care merge cu arma pe umăr, în timp ce duşmanul caută să-l ucidă. (...)
Prin citire, prin grăire duhovnicească, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, în picioare, în mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă şi de aceea reacţionează atât de puternic! Rugăciunea trebuie rostită continuu, zi şi noapte, cu gura, cu mintea, cu inima. Să nu lăsăm mintea fără preocupare, ci ea să se ocupe fie cu rugăciunea, fie cu contemplarea, pentru că, altfel, vrăjmaşul îşi aşază în poziţie de bătaie toate forţele lui, ca să distrugă trezvia. Spuneţi rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, căci aceasta sfinţeşte gura, văzduhul şi locul în care se rosteşte. Deoarece lucrarea minţii noastre este puţină, nu ni se împlinesc rugăminţile şi de aceea căutăm să ni se împlinească prin multa vorbire, prin glume, prin manifestări exterioare!
(Avva Efrem Filotheitul )

[cristiboss56]

“Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).
Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică, în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în proprei inimă, înţelegându-l. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.
“Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The Way of the Ascetics, London, 1960, p.79).
Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.