Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ispita din afară

Ispita din afară vine cu cele cinci simţiri, adică prin vedere, auz, gust, miros şi pipăire – care sunt numite de Sfinţii Prooroci „ferestre ale sufletului”. Prin aceste cinci simţiri, omul primeşte mari păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele cinci simţiri sunt cinci şipote fireşti ale noastre, prin care diavolii toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc diavolii o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri: imaginaţia. Imaginaţia este mai subţire decât cele cinci simţuri, dar este mai groasă decât mintea. Imaginaţia mai este numită şi simţire de obşte. Ea nu-i dă război sufletului în vremea ispitei numai cu cele ce a văzut, ci şi cu cele ce a auzit, şi cu cele ce a gustat şi cu cele ce a mirosit şi cu cele ce a pipăit. Cu toate îi dă război sufletului. Ea prinde cele cinci simţiri şi dă război sufletului. De aceea este mai greu să păzeşti imaginaţia, decât cele cinci simţiri, decât însăşi mintea.

Ispita dinăuntru

Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din inimă, cum a zis Mântuitorul la Apostoli: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om” – atunci era vorba de spălatul mâinilor –, „ci ceea ce iese”. Că aceea ce iese, iese din inimă. Din inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile; ca dintr-un iad ies din inima noastră, şi de aceea oricând ies acestea din inima noastră, suntem ispitiţi cu ispita dinăuntru.

Sfântul Clement spune: „Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe cele ce vin din afară, nici cele ce ies dinăuntru!”. Să le opreşti pe cele ce ies dinăuntru, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”; să le opreşti pe cele ce vin din afară cu cugetarea la muncile iadului, la fericirea Raiului, la rugăciune şi la celelalte fapte bune.

(Arhimandrit Ilie Cleop )

[cristiboss56]

Sfântul Teofan Zăvorâtul-Nestatornicia stării noastre lăuntrice


Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.
„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.
Vine o stare duhovnicească bună. Pleacă. Vine una proastă. Pleacă şi aceasta. Alternarea lor este continuă şi de neînlăturat. Singurul lucru pe care puteţi şi trebuie să-l faceţi, este să doriţi şi să urmăriţi întotdeauna binele.
Dacă nu ar fi trebuit să facem faţă vreodată vreunei greutăţi, atunci am fi căzut într-o moleşeală duhovnicească.
Schimbări sufleteşti bruşte
Schimbările sufleteşti bruşte ni se întâmplă tuturor. Nu aveţi altceva de făcut, aşadar, decât să le suportaţi în mod liniştit, lăsându-vă în mâinile lui Dumnezeu. Să nu vă îngrijiţi de altceva, decât de acest lucru: să fiţi întotdeauna împreună cu Domnul. Orice vi s-ar întâmpla, la El să scăpaţi, Lui să-I descoperiţi sufletul dumneavoastră, pe El să sprijiniţi greutăţile pe care le aveţi, Lui să-i spuneţi durerea dumneavoastră… Şi să vă rugaţi, cerându-I să vă izbăvească de ispite şi necazuri, dacă este voia Sa..
Euforia şi buna dispoziţie sufletească, odihna şi mângâierea nu sunt întotdeauna semne ale unei stări duhovniceşti bune, stare ce are trei alte caracteristici esenţiale: a) râvna de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, b) cuget smerit şi inimă zdrobită, c) predare în voia lui Dumnezeu. Sunt acestea înlăuntrul dumneavoastră? Dacă da, sunteţi pe drumul cel bun.
Mângâierile duhovniceşti în viaţa cea după Dumnezeu
V-aţi întristat, pentru că aţi pierdut foarte repede acea stare lăuntrică mângâietoare, în care v-aţi aflat după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dar trebuie să ştiţi că o desfătare duhovnicească, o „mângâiere”, sub orice formă ne-ar cerceta – ca o pace sufletească neţărmurită, ca o bucurie negrăită, ca râvnă sfântă, ca o dulce stare de umilinţă sau ca orice altceva – nu este principalul lucru de căutat în viaţa după Dumnezeu. Principala străduinţă şi grija noastră de căpătâi nu sunt mângâierile, ci păstrarea, cu hotărâre şi putere, a sinelui nostru, în cele din lăuntru şi în cele din afară, într-o stare bună, plăcută Domnului. Dacă este vorba de vreo mângăiere, aceasta ni se dă de la Dumnezeu ca „ademenire”, provocare şi imbold.
„Uite cu ce o să te desfeţi! Luptă-te, aşadar!” Prin urmare, când suntem lipsiţi de ea, nu trebuie să deznădăjduim, ci cu mai multă râvnă, cu statornicie şi cu stăruinţă să ne luptăm „lupta cea bună a credinţei” (1Tim. 6, 12).
Desfătările duhovniceşti nu sunt întotdeauna de folos
Vă place să vă adânciţi în desfătări duhovniceşti, să simţiţi întotdeauna mulţumire şi bucurie din rugăciunea şi comuniunea dumneavoastră cu Domnul. Acest lucru este, însă, şi cu neputinţă şi fără de folos. Cu neputinţă, deoarece orice chip de odihnă duhovnicească nu este rodul propriului nostru efort, ci dar al milei lui Dumnezeu, dar care se oferă cui, când şi atât timp cât El doreşte. Este, de asemenea, cu neputinţă, deoarece atâta timp cât patimile sunt vii şi lucrează întru noi, nici o desfătare duhovnicească nu poate rămâne statornică în suflet.
De altfel, năzuinţa nepotrivită şi nechibzuită după astfel de desfătări, precum am zis, este fără de folos, deoarece conduce la o amorţire şi la o slăbănogire sufletească. Noi suntem datori numai să ne luptăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu râvnă şi bărbăţie, cu trezvie şi stăpânire de sine, cu smerenie şi inimă zdrobită. Faţă de Dumnezeu trebuie să stăpânească în inima noastră două simţăminte: iubirea şi frica… Îngerii stau în faţa Sa cu frică şi cu cutremur… Trăiţi, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…

[cristiboss56]

Gheron Iosif :

Pentru ca rugaciunea cea pentru toti este ascultata intotdeauna de Dumnezeu, iar
indelunga vorbire este intotdeauna neplacuta lui Dumnezeu, oricat de duhovniceasca ar fi. Dupa Sfintii Parinti, indelunga vorbire inseamna a-ti petrece timpul tau cu cuvinte fara sa faci cuvintele tale fapte.

[cristiboss56]

Sfinții Varsanufie și Ioan vorbesc despre două atitudini față de ispită, după tăria și străduințele noastre ascetice. Prima este intrare gîndurilor sau semănarea lor, iar a doua este reaua lor folosire sau învoirea cu ele.

Intrarea gândurilor sau ispita nu este de osândit sau, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, ,,momeala nu este păcat, nici dreptate, ci dovada libertății voii”. Însă învoirea cu ea este un lucru vrednic de osândă. De aici rezultă două atitudini: cel care are puterea de a lupta și a birui aceste ispite, să le lase să intre, pentru ca aflându-le pe terenul său, să le pricinuiască o înfrângere grea, însă cel slab, care nu are această putere, să le taie, alergând la Dumnezeu.

De aceea, duhovnicii dau canoane deosebite la ucenici, după creșterea lor duhovnicească. Sfinții Părinți numesc păcatul ,,furnico-leu”, pentru că, de nu ne vom îngriji ca să-l distrugem când este mic, încă în faza de ispită (furnică), crește și se dezvoltă în sufletul nostru, ajungând la puterea leului. Dacă n-am reușit să-l înlăturăm în faza de ispită, de simplă posibilitate teoretică, lipsită de o evidență practică constrângătoare, lupta devine, pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia păcatului, mult mai grea, proporțională cu treapta căderii.

[cristiboss56]

Cele patru lucrari ale rugaciunii (Sfantul Vasile cel Mare):
1. Sa-l slavesti pe Dumnezeu
2. Sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale aratate catre tine
3. Sa-i marturisesti pacatele tale si incalcarile poruncilor lui
4. Sa-i ceri ceea ce iti este de trebuinta, mai ales in privinta mantuirii tale
Doamne, Dumnezeul meu! Te laud si Te slavesc pe Tine pentru slava Ta cea nespusa si pentru maretia Ta cea nemasurata. Iti multumesc ca numai pentru bunatatea Ta mi-ai dat fiinta si m-ai invrednicit sa fiu partas darurilor mantuitoare ale iconomiei intruparii Tale, ca de multe ori m-ai izbavit pe mine, chiar si fara sa stiu, de nenorocirile care ma amenintau si de mainile vrajmasilor mei nevazuti. Iti marturisesc ca de nenumarate ori mi-am calcat constiinta si am nesocotit fara de frica sfintele Tale porunci, aratandu-ma nemultumitor fata de multele si feluritele Tale binefaceri. Dar, Dumnezeul meu cel preamilostiv, sa nu biruiasca nerecunostinta mea bunatatea Ta, ci sa treci cu vederea pacatele si necuviintele mele. Cauta spre lacrimile pocaintei mele si, dupa multa indurarea Ta, ajuta-ma si acum, da-mi cele de trebuinta pentru mantuirea mea si indrepteaza viata mea spre bineplacerea Ta, ca sa slavesc si eu, nevrednicul, preasfant numele Tau.
(De ce inchidem ochii atunci cand ne rugăm, plangem, sărutăm, visăm? Pentru ca cele mai frumoase lucruri in viata, nu se văd, se simt -traiesc- doar cu inima. Crestinul stie ca inima omului este tronul Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu - " Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. " )

[cristiboss56]

Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul )

[cristiboss56]

Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse.'' Trebuie sa fii gata in orice clipa: nu stii cand va veni Domnul fie pentru infricosata Judecata, fie pentru a te lua de aici; oricare din doua, pentru tine este tot una. Moartea este hotaratoare; ea aduce deznodamantul intregii vieti si va trebui sa te multumesti intreaga vesnicie cu ceea ce ai agonisit aici. Bunatati ai agonisit, buna va fi soarta ta; rele ai agonisit, vei avea parte de o soarta rea. Acesta e un lucru tot atat de adevarat pe cat e de adevarat faptul ca existi; si clipa hotaratoare poate sa vina chiar in acest minut in care citesti randurile de fata, iar apoi. sfarsitul. Peste soarta ta va fi pusa o pecete pe care nimeni nu o va mai putea ridica. Ai la ce sa te gandesti!... Ar trebui sa ne miram insa de faptul ca atat de putini oameni se gandesc la acest lucru. Ce taina se infaptuieste cu noi! Stim cu totii ca moartea bate la usa, ca e cu neputinta sa scapi de ea si totusi mai nimeni nu o are in gand; iar ea vine pe neasteptate si rapeste... Si mai mult. Chiar atunci cand ii cuprind durerile mortii, oamenii tot nu se gandesc ca a venit sfarsitul. Psihologii n-au decat sa dezlege cum vor aceasta taina din perspectiva stiintifica; din perspectiva duhovniceasca, nu putem sa nu vedem aici o neinteleasa amagire de sine, care nu-i ocoleste decat pe cei trezvitori.(Sf.Teofan Zavoratul)