Puşcării şi mucegai

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Îl cheamă Octavian Anastasescu, pomeniţi-l pe creştin!
Domnul să îl ţină printre luminători!

Iată o scurtă istorioară care dovedește sfințenia lui.

La o ancheta care a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!”
În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume.

Suferinţa, oricât ar fi de grea, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire.
(Îngăduiţi o paranteză. Recent un cunoscut de-al meu şi-a pierdut vederea. O nenorocire, cu adevărat - tată a doi copii mici, om la 45 ani să rămână aşa, dintr-odată, complet orb. Nu spun câtă durere acolo... Cât sunt de speriaţi şi de confuzi copilaşii... Iar nevasta, sărmana, trebuie să le ducă acum pe toate. Ei, şi de parcă nu era de-ajuns, omul a căzut copleşit de durere şi s-a apucat să-şi ia zilele. Nu a reuşit, deocamdată dar sunt semne că perseverează... Fiind rugat să îl ajut cumva, în virtutea experienţei mele cu acest gen de nenorociri - suicid, depresie majoră etc. - m-am trezit neputincios înaintea unui om care nu poate crede că există un sens în suferinţa lui. Asta îl omoară! Lipsa de sens. Şi căutînd să îi amintesc de Bunul Dumnezeu am aflat că omul nu găseşte sens în suferinţa lui raportată la Iubirea Domnului. Prin asta, cred, el este cu adevărat nenorocit.
Ce-i de făcut în astfel de situaţii? Cum poţi ajuta un om care nu voieşte să îşi interpreteze necazul, pierderea, în cadrul învăţăturii Duhului Bisericii? Eu cunosc un singur remediu: rugăciunea pentru acest om, ca Harul Domnului să îi dea adevărata vedere, cea a Soarelui Hristos. Vă rog să îl pomeniţi, fraţilor, la rugăciune - îl cheamă Răzvan şi e la ceas de mare deznădejde. Fie-vă milă de copilaşii lui şi rugaţi-vă să îi dea Dumnezeu duh de pocăinţă, inimă înfrântă şi smerită...!

*
Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii,
Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii
şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.

*
Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, unde sălăsluieşte Hristos.

Oamenii care au înţeles câte ceva pe lumea asta, dincolo de nimicurile zilei, au darul de a lămuri prin vorbele şi faptele lor mulţime de lucruri în care alţii s-au împotmolit, mereu.
Se întâmplă să dai peste vreun cuvânt de-al unui astfel de om şi dintr-odată, ceea ce îţi stătea, parcă, pe limbă dar nu prindea deloc formulare, se găseşte exprimat limpede, succint, înaintea ochilor tăi. E ca un popas de care ai parte, în sfârşit şi oarecum surprinzător, după o lungă şi anevoioasă căutare. Te odihneşte vorba aceluia, te bucură, te izbăveşte, cumva. Uneori te dezleagă de multe...

*
Dar nu se pot bucura de darul oferit de astfel de oameni decât cei care au nevoie de el. Numai călătorul însetat se bucură, într-adevăr, de răcoarea şi dulceaţa izvorului. Doar cel care a trudit, înfometat, e fericit fie şi de un codru de pâine.
Altora, însă, aceste cuvinte le par goale şi ei răspund cu nepăsare. Sau nu răspund în nici un chip.
Nu au vreme, nu au dispoziţie, sunt mânaţi sub alte zodii - mai norocoase, poate...:)

*
Mai spune, aşadar, Valeriu:
"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi. Altul este adevărul decât cel pe care şi-l imaginează mintea omenească.
Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace."
Dar vor fi mereu unii care vor vor spune "ba nu". Şi "ăsta minte" sau "vorbe!".
Nu de mult, la o vorbă asemănătoare a unui alt sfânt (anume Stareţul Tadei) o cuconiţă care se crede savantă în cele teologice şi capabilă de argumentaţii înalte, analiza întreaga viaţă şi operă a Bătrânului şi, pe doar una-două pagini, înţeleapta posibil născătoare de prunci, conchidea despre Tadei: "un înşelat". Se întâmpla chiar aici pe forum.
Ca urmare, şi despre Valeriu şi despre alţi sfinţi şi mucenici se va găsi mereu careva dornic şi capabil să răstălmăcească vorbele, faptele, viaţa lor şi să îi vadă răsturnat cu totul. Şi încă, aceşti oameni se prezintă ca oameni ai Bisericii, vajnici români, apărători de neam şi ţară, purtători ai făcliei credinţei strămoşeşti etc. Cât îi va fi iubit unul ca Valeriu pe aceştia! Cu câtă neînţeleasă, cutremurătoare dragoste jertfelnică aşa cum numai sfinţii ştiu şi pot să o facă.

*
"Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele pe Golgota."
Mă regăsesc ca răstignitor în acest pasaj. Dumnezeu să mă ierte şi să ne miluiască pe toţi!

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Oamenii care au înţeles câte ceva pe lumea asta, dincolo de nimicurile zilei, au darul de a lămuri prin vorbele şi faptele lor mulţime de lucruri în care alţii s-au împotmolit, mereu.
Se întâmplă să dai peste vreun cuvânt de-al unui astfel de om şi dintr-odată, ceea ce îţi stătea, parcă, pe limbă dar nu prindea deloc formulare, se găseşte exprimat limpede, succint, înaintea ochilor tăi. E ca un popas de care ai parte, în sfârşit şi oarecum surprinzător, după o lungă şi anevoioasă căutare. Te odihneşte vorba aceluia, te bucură, te izbăveşte, cumva. Uneori te dezleagă de multe...

*
Dar nu se pot bucura de darul oferit de astfel de oameni decât cei care au nevoie de el. Numai călătorul însetat se bucură, într-adevăr, de răcoarea şi dulceaţa izvorului. Doar cel care a trudit, înfometat, e fericit fie şi de un codru de pâine.
Altora, însă, aceste cuvinte le par goale şi ei răspund cu nepăsare. Sau nu răspund în nici un chip.
Nu au vreme, nu au dispoziţie, sunt mânaţi sub alte zodii - mai norocoase, poate...:)

*
Mai spune, aşadar, Valeriu:
"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi. Altul este adevărul decât cel pe care şi-l imaginează mintea omenească.
Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace."
Dar vor fi mereu unii care vor vor spune "ba nu". Şi "ăsta minte" sau "vorbe!".
Nu de mult, la o vorbă asemănătoare a unui alt sfânt (anume Stareţul Tadei) o cuconiţă care se crede savantă în cele teologice şi capabilă de argumentaţii înalte, analiza întreaga viaţă şi operă a Bătrânului şi, pe doar una-două pagini, înţeleapta posibil născătoare de prunci, conchidea despre Tadei: "un înşelat". Se întâmpla chiar aici pe forum.
Ca urmare, şi despre Valeriu şi despre alţi sfinţi şi mucenici se va găsi mereu careva dornic şi capabil să răstălmăcească vorbele, faptele, viaţa lor şi să îi vadă răsturnat cu totul. Şi încă, aceşti oameni se prezintă ca oameni ai Bisericii, vajnici români, apărători de neam şi ţară, purtători ai făcliei credinţei strămoşeşti etc. Cât îi va fi iubit unul ca Valeriu pe aceştia! Cu câtă neînţeleasă, cutremurătoare dragoste jertfelnică aşa cum numai sfinţii ştiu şi pot să o facă.

*
"Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele pe Golgota."
Mă regăsesc ca răstignitor în acest pasaj. Dumnezeu să mă ierte şi să ne miluiască pe toţi!

Excelentă selecție si de mare folos.
Mulțumiri!

Excelentă este, dacă voim să o numim aşa, toată Scriptura.
Numai că folosul atârnă de ceea ce facem noi pe urma întâlnirii cu Scriptura. Folosul vine din lucrarea omului.
Sunt atâtea învăţături care ar putea fi de folos pe lume! Bunăoară, în puşcării: ce de ştiinţă, ce de cunoaştere se perinda pe-acolo... Erau pline temniţele de învăţaţi, de oameni cu adevărat străluciţi sau care îşi etalaseră erudiţia şi priceperea afară, în societatea pe care o pierduseră.
Dar câţi au strălucit în adevăr? Sau în Adevăr.
Am sesizat la Valeriu Gafencu, la fel ca în cazul altor trăitori creştini, că atât viaţa cât şi cugetările lor par copy-paste din Scriptură. A cunoaşte un astfel de om înseamnă, cred, a cunoaşte Scriptura vie, concretă, în carne şi oase. Dar n-o poţi face (cunoaşterea asta) decât dacă eşti din acelaşi aluat...

*
Ce folos are un om din citirea unor excelente selecţii dacă viaţa lui rămâne captivă în aceleaşi coordonate lumeşti ca şi înainte de lectură?
Ce rol are lectura dacă ea nu declanşează în om o schimbare cât de mică?
Lectura poate fi o armă mortală. Dar noi am învăţat, se pare, să-i supravieţuim cu brio!....:)

"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi."
Oare cum să înţelegem această afirmaţie a lui Valeriu Gafencu?

"Cea mai mare greşeală care s-a făcut în Ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat perfect vieţii politice, după cum au fost vremurile.
.... ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea în saramură..."
(Părintele Justin Sârbu - "Despre canonizarea sfinţilor închisorilor")

Craciunul in inchisorile comuniste - Teodor Danalache - http://www.crestinortodox.ro/craciun...te-127924.html

Nasterea Domnului s-a facut simtita intotdeauna, pretutindeni, indiferent de conditiile sociale exterioare. Astfel, in mari sali de concerte si pe ulite inguste, in marete catedrale si in chilii smerite, in case boieresti si in bordeie de pamant, inaintea sobei sau in temnite inghetate, vestea Nasterii Domnului a strabatut dintotdeauna lumea, intarind pe cei slabi si inviind inimi moarte.

Deodata, in aceasta perioada, aproape toti credem ca avem nevoie de mult mai multe lucruri decat in lunile trecute; aceste nevoi inchipuite, care incep inca din vremea postului, incetand abia dupa Boboteaza, ne impiedica adesea sa ne bucuram dupa cuviinta de marele praznic al Nasterii Domnului. In contrast cu lumea noastra, marturisitorii crestini din inchisorile comuniste aveau inainte numai marele praznic.

Craciunul in inchisorile comuniste





Inchisorile din perioada comunista, renumite pentru sistemul lor ateu de conducere, au fost si ele locuri pe unde sarbatoarea Nasterii Domnului nu a trecut fara de urma. Detinutii dreptcredinciosi, iubitori de Biserica si de neam, au fost rupti din familiile lor din motive politice, fiind aruncati in temnite alaturi de ceilalti detinuti de drept comun. Departe de familie si de cunoscuti, unii au trecut la cele vesnice in celulele intunecoase, in vreme ce altii au fost eliberati abia dupa multi ani.

Urand cu toata puterea credinta crestina, in preajma sarbatorilor, conducerea inchisorilor si tortionarii se comportau ca niste indraciti, cautand sa distruga pana si cea mai firava urma de demnitate din cei prigoniti. Daca pana in postul Craciunului torturile administrate detinutilor de tortionarii nemilosi cunosteau o oarecare masura, in apropierea marelui praznic si, mai ales, in ajun, acestea deveneau insuportabile, tinzand parca spre nebunie si satanizare.

O astfel de tortura aminteste Dumitru Bordeianu, zicand: "In dimineata Craciunului, indata ce a sunat desteptarea la ora sase, Zaharia, unul din tortionarii-pedagogi ai reeducarii a dat ordin ca, de acum incolo, in fiecare dimineata, sa luam pozitie fixa pe prici, iar cei care aveau nevoie sa iasa la urina si scaun, nu o vor mai face la tineta, ci in propria lor gamela pentru mancare."

Intre cei condamnati la ani grei de inchisoare s-au numarat si foarte multi copii. Daca cei mai in varsta puteau gasi mai usor puterea de a birui singuratatea si torturile de tot felul, copiilor le-a fost insa cu mult mai greu sa faca acest lucru, trezindu-se deodata singuri, departe de mama si de tata. Desi inofensivi, copiilor li se impunea un program asemanator cu cel al celor mari, avand voie numai o data pe saptamana sa ii vada pe cei veniti in vizita si, doar o data pe luna, sa scrie acasa.

Pe cand avea numai cincisprezece ani, Flor Strejnicu se afla pe sine aruncat in inchisoarea de minori din Sibiu. O scrisoare trimisa de acesta mamei sale cu ocazia Craciunului marturisea urmatoarele: "Mama draga, dintre gratii, printre lacrimi si suspine, sarutand nebun, zabrele, cred ca te sarut pe tine; dar, de-odata, fierul rece-l simt pe buze: vai, ce grea este soarta ce desparte pe copil de mama sa."

Indiferent de varsta, de sentinta si de locatie, marturisitorii din inchisorile comuniste erau aflati de Craciun luptandu-se mai ales cu gerul si cu foamea. In general, Nasterea Domnului in inchisorile comuniste insemna foamete, frig, murdarie, chinuri trupesti si boli.

In pofida tuturor lipsurilor insa, Mantuitorul Iisus Hristos a fost prezent intre detinuti. Precum s-a nascut in ieslea saraca din Betleem, in vremea ce lumea acelei vremi dormea in paturi calde, tot asa, Mantuitorul s-a nascut si in celulele inghetate din inchisorile comuniste, pe cand cei de afara stateau langa sobe si mese calde.

Parintele Zosim Oancea, amintindu-se despre un Craciun petrecut in inchisoare, spune: "Iisus a fost totuti prezent in celule: in colindele murmurate, in stransul mainilor, in glasurile tremurande ce rosteau urarea: La multi ani! Pe la ceasul vecerniei din ziua intai de Craciun, cand paznicii au intarziat ceva mai mult pe la caminele lor, a inceput sa rasune, ca intr-o catedrala pravoslavnica, intai mai incet, apoi tot mai plin, Irmosul Nasterii: Ingerii cu pastorii maresc, iar magii cu steaua calatoresc."

Atanasie Berzescu, amintindu-se de Craciunul din anul 1952, marturiseste: "In sfarsit semnalul de colinde s-a dat. Noi toti cei din celula, patru la numar, cu expresia fetei din copilarie, cu inima svacnind in piept, cu mainile infipte in zabrele, cu ochii aprinsi scanteind in noapte, incepem colindul "O, ce Veste minunata!", continuand pe aceeasi melodie cu "A venit si-aici Craciunul", colindul lui Radu Gyr. Gardienii bateau disperati cu pumnii si cu picioarele in usi, amenintandu-ne si ordonandu-ne sa incetam. Populatia din Aiud s-a adunat in jurul inchisorii; ascultau uimiti colindul, ca la urma sa cante si ei cu noi. Am trait si am simtit adanc aceste momente sublime. In acele clipe puteau sa se deschida usile toate, gardienii sa ne ucida, ca noua nu ne mai era frica de nimic. Eram in Dumnezeu si Dumnezeu in noi."

Cantarile bisericesti si colindele au fost printre singurele izvoare de bucurie si intarire din care detinutii au putut gusta in aceste zile sfinte. Cantarile nu au putut fi oprite prin nici un mijloc de tortura. Amintindu-si de acestea, marturisitorul Dumitru Bordeianu, afirma: "Nu voi uita niciodata clipele de duiosie si de inaltare sufleteasca, cand, din fiecare celula de fete, incepand cu apusul soarelui si pana la stingere, ocupantele ieseau pe rand la geamul celulei si cantau. Nu mi s-a parut vreodata un cantec mai dulce, mai suav, mai inaltator spre cer, decat vocea acestor privighetori inchise dupa gratii. Ceea ce a impresionat pana la lacrimi pe toti arestatii erau cantecele de leagan pe care le cantau mamele ai caror copii nu mai stiau de ele."

Ion Ioanid, amintindu-si de Craciunul anului 1952, petrecut in mina Cavnic, marturiseste: "Cand am intrat in mina, in galeriile intunecate care ne devenisera prietene, toata mina a inceput sa rasune de colindele pe care le cantam. Mai bine de o jumatate de ora, nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cantat colindele cunoscute de tot romanul, dar si cele cunoscute numai de lumea inchisorilor."

La randul sau, parintele Dimirie Bejan, retraind ajunul unui Craciun petrecut in lagar, departe de tara, spune: "In lagarul de la Manastarca, in toate bordeiele ardeau festile, intre ramurile pinilor, pe care atarnau jucarii confectionate din placaj si carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce impodobisera bradul le inchinasera copiilor care, in coltul de sub icoana, alaturi de mamica lor, il implorau pe Mos Craciun sa-l aduca pe taticul inapoi. In lumina opaitului, cantam colindele Pruncului nascut in Betleemul Iudeii. Usor, linistit, ca intr-o poveste spusa de bunic, se depana firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea roua in ochii tuturor robitilor: Sub fereastra amintirii ne-adunam, sufletul de altadata-l colindam. Cad nametii si pierim, fara cruce, fara tara, velerim! Brazii ard in vatra vechiului catun, noi pornim colindul unui nou Craciun."

Chiar si asa, prigoniti, amenintati si torturati, detinutii nu au incetat sa creada si sa nadajduiasca in Dumnezeu. Cum aproape in fiecare celula era inchis cel putin un preot, mirean sau calugar, detinutii puteau cu usurinta sa se spovedeasca, asteptand in curatenie Nasterea Domnului. Cei care nu aveau langa ei un preot se spovedeau in chip minunat, dupa cum marturiseste Ioan Ianolide, zicand: "In ajunul Craciunului ma marturisisem, la semnalul dat in teava caloriferului dintr-o celula unde era un preot. Bucurii ma inundau in cele din adancuri, intelesuri noi se desluseau si cerurile se deschideau uimitor."

Colindul "In inima robului", alcatuit de Valeriu Gafencu

Pe malul Trotusului
canta robii Domnului,
injugati la jugul Lui.

Dar cantarea lor e muta,
ca-i din suferinta multa
si-i cu lacrimi impletita.

In inima robului,
Domnu-si face ieslea Lui,
in noaptea Craciunului.

Flori de crin din ceruri ploua
peste ieslea Lui cea noua
si din flori picura roua.

Sta un copilas in zare
si priveste cu mirare
la fereastra de-nchisoare.

Langa micul copilas
s-a oprit un ingeras,
ce-i sopteste dragalas:

"Azi, Craciunul s-a mutat
din palat, la inchisoare,
unde-i Domnu-ntemnitat."

Si copilul cel din zare
a venit la inchisoare,
sa traiasca praznic mare.