Mai sunt baieti crestini? Unde?

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de AlinB

Ia te rog punct cu punct ce ti-am scris si judeca, am sau nu dreptate in ce am scris?

În prealabil postat de AlinB

Aha, asta e rezultatul procesului rational aplicat la obiectiile care ti le-am ridicat?

Deja e un razboi personal, iar asta e semn de lipsa de smerenie. Nu-ti raspund sa ma apar in fata ta, si chiar daca pe alocuri suntem tentati sa jignim, as vrea sa cred ca cel putin in ce ma priveste, nu-mi doresc asta.
Nu-mi place sa fac analiza pe text, iar daca se intampla totusi, imi cer iertare. Procesul meu rational probabil are multe gauri negre, din moment ce un punct de vedere ce mi se pare clar, la tine este atat de incetosat si confuz. In mod ciudat, numai tu esti confuz. Singura vina pe care ti-o justific este caciula ta cea mare, nicidecum lipsa unui rationament lucid.
Nu mai dezgrop mortii. Din ceea ce stiu pentru ca mi s-a explicat personal, este faptul ca Yasmina a plecat, jignita fiind de Mirela. De altii eu n-am stiut pana astazi! Daca au mai fost si altii, repet, cred ca este vorba si de... "caciula"! Ceea ce e bine. E mai rau cand jignim si trecem peste toate ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Atat timp cat constientizezi... caciula, e un semn bun!!! De aceea spun ca tu esti doar "obosit" nu si prost!!!
Datorita varstei si nu a altui criteriu, intre noi doi este o diferenta pe care n-o pun eu, ci ceilalti. Dar un lucru este cert. Ceea ce tu nu vrei sa intelegi, la ceilalti e simplu. Iar eu nu vreau sa ma straduiesc sa te lamuresc pe tine, fiindca as da semne de... "oboseala"!

Nu pot decat sa cer scuze ca am cerut mai mult decat poti duce sau produce.

Sanatos sa fii, dar daca se poate, incearca sa dai sfaturi pe privat, nu mai sminti si pe altii cu antipatiile tale "duhovnicesti".

Daca pe tine sau pe cei ca tine, te pot sau va pot duce, zic eu ca nu ma mai plang demut. Primul care m-a ajutat enorm pe forum, in acest sens a fost Cristiboss, caruia ii multumesc pentru ca m-a facut sa ma cunosc mai bine. Tu ai aparut cam tarziu ca sa mai ai drept de... autor.
Cu totii avem simpatii sau antipatii. Nu-i frumos, dar eu o sa spun aici cateva dintre acele simpatii de pe forum, care au insemnat si inseamna ceva in viata mea: Cezar este printre prioritati. Dar si Zaharia, si Cristi, si Yasmina, si Mihailc, si alte persoane care nu scriu pe forum (aproape) niciodata, dar cu care pastrez o relatie frumoasa si care ma sustin din umbra. Iar mie imi pasa de parerea lor. Iarta-ma daca te simti ofensat, fiindca imi permit sa mai scriu (in felul in care scriu) pe forum. De aceea spuneam sa te faci moderator, daca vrei sa interzici dupa propriile criterii...

[AlinB]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Deja e un razboi personal, iar asta e semn de lipsa de smerenie.

Personal pentru cine, lipsa de smerenie pentru cine? Ala a carui singura replica consistenta si "duhovniceasca" este de genul "esti prost, du-te si te culca"?

Nu-ti raspund sa ma apar in fata ta, si chiar daca pe alocuri suntem tentati sa jignim, as vrea sa cred ca cel putin in ce ma priveste, nu-mi doresc asta.

Dar vai, nici nu trebuia sa imi raspunzi, dar vad ca te-ai simtit obligat sa o faci si nu o data desi nu aveai nimic substantial de spus.
Da, probabil ca nu iti doresti, dar stii cum e, a doua natura e greu de oprit.

Nu-mi place sa fac analiza pe text, iar daca se intampla totusi, imi cer iertare. Procesul meu rational probabil are multe gauri negre, din moment ce un punct de vedere ce mi se pare clar, la tine este atat de incetosat si confuz. In mod ciudat, numai tu esti confuz.

Pai hotaraste-te, procesul tau rational are multe gauri negre sau numai eu sunt confuz?

Singura vina pe care ti-o justific este caciula ta cea mare, nicidecum lipsa unui rationament lucid.

Serios? "esti obosit" cum se traduce?
Hai sa nu fim ipocriti.

Nu mai dezgrop mortii. Din ceea ce stiu pentru ca mi s-a explicat personal, este faptul ca Yasmina a plecat, jignita fiind de Mirela. De altii eu n-am stiut pana astazi!

Pai vezi, mai inainte de a te lansa in diverse retorici, documenteaza-te vizavi de problema.
Cu ocazia asta vad ca lista ta neagra cu persoane care merita blamate pentru orgoliile care urla ranite, este ceva mai larga..

Daca au mai fost si altii, repet, cred ca este vorba si de... "caciula"! Ceea ce e bine. E mai rau cand jignim si trecem peste toate ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Datorita varstei si nu a altui criteriu, intre noi doi este o diferenta pe care n-o pun eu, ci ceilalti.

Diferenta aia fiind care?
S-a facut intre timp un soi de sondaj care ar trebui sa-l stiu sau totul se intampla in capul tau?

Dar un lucru este cert. Ceea ce tu nu vrei sa intelegi, la ceilalti e simplu. Iar eu nu vreau sa ma straduiesc sa te lamuresc pe tine, fiindca as da semne de... "oboseala"!

Pai nu degeaba se zice "calea stramta" si "putini care"..
Tu fii multumit ca ai fanclubul mare.

Cezar este printre prioritati.

Aha, de aia simti nevoia sa-l dai prioritar ca exemplu negativ. "Sa nu ajungi ca Cezar..".
Super.

Iarta-ma daca te simti ofensat, fiindca imi permit sa mai scriu (in felul in care scriu) pe forum.

Serios? Daca tu sfaturi penibile cu pretentii duhovnicesti eu ar trebui sa ma simt ofensat?
Serios, serios??

De aceea spuneam sa te faci moderator, daca vrei sa interzici dupa propriile criterii...

Nu dom'le tu ai venit cu propriile criterii in locul celor universal recunoscute.
Hai sa dam ban pe forum pentru nu stiu ce barfa de facebook.

[AlinB]

Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine


[…] Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toţi sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decât acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe-altă cale, cum noi, nedefăimându-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cel ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură".

Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta".

Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întâmplat atunci scârbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea.


De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat.


Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit.

Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră?
Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt.


Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniştit.
Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dând cineva cu o pietricică şi spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. […]

[AlinB]

Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuinţă de ceva şi cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. […]

Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus, şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre.
Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim.

Fiindcă sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strâmt şi rătăcit, defăimând pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trândăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osândim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face.

Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plângem cu amar şi să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul.

Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvârşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârşiţi. Şi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător.

Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavând noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvârşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioară au venit la mine doi fraţi scârbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva şi se mâhneşte şi mă întristez şi eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvântul cu bucurie. Iar cel mai mic zicea: iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic părinţii. Luaţi aminte şi vedeţi că amândoi s-au defăimat unul pe altul.

Alţi doi fraţi, gâlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerându-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui.

Vedeţi, fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cât mă spăimântez când văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru că eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia.

Precum şi cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândeţe îmi porunceşte, dar eu sunt nesupus şi neascultător, neavând frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt.

Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înşine şi rămânem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când I-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta decât a se defăima cineva pe sine. Şi I-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii. […]

[AlinB]

Cuvântul 8
Pentru ţinerea de minte a răului

[…] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cântăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înşine şi nu luăm aminte înţelesul cântărilor. Fiindcă zicem: de am răsplătit celor ce mi-au făcut rele să cad de la vrăjmaşii mei în deşert. Ce va să zică: să cad? Câtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmaşului său, dă război şi este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă. Iar de se va întâmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmaşul. Deci noi ne blestemăm singuri: nu numai să cădem în faţa vrăjmaşilor noştri, şi să cădem şi deşerţi. Şi ce va să zică a cădea deşert în faţa vrăjmaşului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcând pe pământ. Iar deşert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pământ; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăşi să se ajutoreze şi să vină iarăşi la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: să gonească vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă, adică să-l apuce în mâinile lui şi să-l supună întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: să calce jos pe pământ viaţa noastră. Ce este viaţa noastră: faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pământ, adică să ne facem cu totul pământeşti, având tot gândul nostru împilat pe pământ. Apoi zicem: slava mea în ţărână să locuiască, adică mintea şi ştiinţa ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în pământ. Aşadar zicem să facă slava noastră spre ruşinarea noastră, adică să o arunce în ţărână şi să se facă pământească viaţa şi slava noastră ca să nu mai socotească nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupeşti; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămânea Duhul meu întru ei, fiindcă sunt trupeşti".

Acestea toate cântând, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar câte rele nu răsplătim pentru rele şi nu vrem să ştim, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci şi cu cuvântul şi cu chipul. Să nu gândească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis şi cu cuvântul, şi cu chipul şi cu privirea, supărând pe fratele său. Că şi cu privirea şi cu orice altă mişcare poţi tulbura pe fratele tău. Toate acestea sunt răsplătiri cu rău pentru rău.

Dar chiar şi când se nevoieşte cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu chipul, nici cu mişcarea, dar de va avea scârbă în inima sa asupra fratelui şi se va mâhni asupra lui, tot e vinovat ca şi cum ar răsplăti rău pentru rău.

Luaţi aminte că sunt multe stări şi deosebiri ale acestui lucru: că şi de nu se scârbeşte, nici nu se mâhneşte cineva asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scârbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărât, se va bucura, şi cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Şi iarăşi: de este cineva care nici în inimă nu este mâhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se şi scârbeşte, însă nu-i pare bine când îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mâhneşte, şi aceasta este patimă, măcar că este mai uşoară.

La începutul cuvântului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămâne totuşi scârbit asupra lui şi zicem că a tămăduit mânia făcând metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire şi ţinerii de minte a răului; altul, întâmplându-se să fie scârbit de cineva, făcând metanie se împacă cu acela şi nici ţinere de minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întâmpla mai pe urmă să-i zică un cuvânt atingător, iarăşi îşi aduce aminte de cel dintâi şi se tulbură.


Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană şi puind alifie s-a închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, şi oricând se va lovi la acel loc, fiind mai slab se răneşte mai curând decât dacă s-ar lovi în altă parte a trupului şi îndată începe a curge sânge. Aşa pătimeşte şi acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, şi deocamdată rana, adică mânia s-a vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană îndată se întărâtă, când se va întâmpla vreo cât de mică lovitură.

De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul şi să tămăduiască desăvârşit acea rană, încât să crească, ca mai înainte şi păr pe locul acela, să nu mai rămână nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană în acel loc.
Dar aceasta nu o poate face altfel decât numai rugându-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicând: Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie pentru rugăciunile lui.
Să nu înceteze rugându-se pentru fratele său până când nu i se va linişti desăvârşit inima. Fiindcă este un semn de milostivire şi de dragoste, ba şi de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui şi oriunde este milostivire, dragoste şi smerenie, ce poate face mânia, ţinerea de minte a răului sau altă patimă?


Precum a zis avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutăţii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toţi dracii lui, toate rămân zadarnice şi se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos". Iar alt sfânt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmaşii lui, numai acela nu are ţinerea de minte a răului".

Lucraţi, dar şi pricepeţi cele ce auziţi. Adevărul vă zic: dacă nu le veţi face cu fapta, nu le puteţi pricepe cu cuvântul. Cine poate să înveţe vreun meşteşug numai din cuvânt? Au nu întâi se osteneşte lucrând şi stricând, silindu-se şi de multe ori neizbutind, până când, puţin câte puţin, ostenindu-se şi având răbdare, învaţă acel meşteşug. Pentru că văzând Domnul, cugetul şi osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să învăţăm meşteşugul meşteşugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvântul fără a ne sili cu fapta? […]

[GMihai]

Ar merita închis şi topicul acesta. Începe să arate a clickpunctro.

Bine zis, Mihai. Mai nou, sunt plasate diverse citate prea inalte pentru ce viermuiala sufleteasca punem noi in vitrina, pe acest topic si nu numai.