Ce faci atunci cand nu mai gasesti sens ?

In virtutea faptului ca ne stim bine :) o sa fac intrebarea mai grea: daca ai introdus si fictiune in sfaturi, pentru a-i face lui cumva pe plac/a-l ajuta consideri ca ai procedat corect? Un sceptic ar putea spune ca l-ai amagit putin, intr-un scop nobil, dar putin pacalit. Exista o alta varianta sau ai considerat-o pe aceasta drept cea mai buna? Daca ar fi stiut ce faci te-ar mai fi ascultat?

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Se întâmplă şi aşa, cum bine spui.
Mi s-a întâmplat să experimentez şi altă ipostază: anume, că atunci când îţi expui atât experienţa similară, ori, poate, chiar mai cruntă şi apoi dezvălui şi soluţiile care te-au izbăvit (de pildă rugăciunea ori ajutorul semenilor ori, poate, vreo minune), cel aflat în necaz arată un apetit uimitor pentru suferinţă, iar faţă de tine ... multă invidie. Cândva, un cunoscut mi-a mărturisit fără reţinere că mă urăşte şi că îmi vrea răul. Şi nu doar mie, ci tuturor celor care pot păşi încrezători într-o nouă zi şi mai ales celor care iubesc. Motivul? Eu eram fericit, după cum i se părea lui, eu trecusem peste câteva pierderi majore, în timp ce el încă se mai adăpa din apa durerii. I se părea nedrept ca eu să mă bucur de viaţă iar el să sufere...

Am vazut cu cativa ani in urma un film cu Robert de Niro.Nu imi amintesc cum se numeste, am cautat pe net, dar nu am reusit sa dau de el.Este vorba despre o familie cu 3-4 copii: sotul(Robert de Niro) - workoholic;ea-sotie si mama devotata ideii de familie unita si fericita, cu orice pret, chiar daca asta insemna sa ascunda si sa denatureze partile mai putin placute ale vietii, de ceilalti, si mai ales de sot.Copii au crescut mari,fericiti, au urmat scoli bune si si-au luat "zborul", fiecare in orase diferite.Pareau sa aiba tot ce si-ar dori cineva: profesau ceea ce isi doreau, fiind bine platiti, unii isi intemeiasera familii etc.
Imaginea idilica se sfarseste cand unul dintre acesti frati moare in urma unei ...supradoze.Treptat, incep sa iasa la iveala toate necazurile acelora : una din fete avea un copil fara sa se fi casatorit/logodit, nemaifiind cu tatal copilului(asa cum spusese familiei), o alta era lesbiana, iar un alt frate, nu imi mai amintesc ce patise si el(oricum, nu ceva bun).E un film bun, merita vazut.

Legatura cu discutia de fata: intr-o noapte, tatal a vazut intr-un pasaj subteran de metrou un tanar drogat.Amintindu-si de fiul sau, care sfarsise din aceeasi cauza , s-a apropiat de el.Tanarul i-a cerut bani.Era in sevraj, parca imi amintesc ca tremura.Tatal i-a dat, nu prea multi, cat sa isi cumpere ceva de mancare, insa care nu ii ajungeau de droguri.Nu mai stiu cum s-a intamplat, insa batranul, cred ca puternic afectat de scena, si-a scos pastilele de inima, simtindu-se rau, pe care insa le-a scapat langa tanar. Si asta m-a impresionat enorm: acela,nemultumit de suma primita, desi batranul i-a explicat ca era bolnav, le-a aruncat pe jos si le-a sfaramat.In urma altercatiei, care a urmat, i-a rupt acestuia si ochelarii de vedere.

M-am gandit atunci: de ce cineva, care e pe cale sa fie ajutat, ar face rau celuilalt?Nu reuseam sa inteleg.Acum, ma gandesc ca e din cauza sevrajului.Un om aflat intr-o forma severa de sevraj(care poate aparea nu doar in lipsa unor substante, ci si in lipsa unor persoane importante in viata personala, a unor conditii de viata etc) se descarca pe ceilalti.Si poate e o reactie normala, in prima faza.E ca si cum ai manca o bucata de paine, in fata unui om infometat.Cum sa mai simta cineva recunostinta, care poate a fost privat/furat(in formele cele mai grave) de ce e mai important in viata(siguranta unui camin, dragostea unui parinte, copilaria, familia, demnitatea de a fi om etc), chiar si fata de cel care vrea sa il ajute mai tarziu?Mai ales cand acesta poate are o familie, o slujba stabila, o "plasa" de siguranta, pe care celalalt nu a avut-o niciodata.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

I se părea nedrept ca eu să mă bucur de viaţă iar el să sufere... Voia să sufăr împreună cu el, musai! (deşi, culmea, sufeream deja, înţelegînd bine prin ce trece...) Ce poţi face în asemenea situaţii?
Am constatat că unii oameni tind să împărtăşească bucuria şi vitalitatea lor, în timp ce alţii vor să tragă pe toţi în noroiul unde ei se îndestulează neîncetat şi unde se vaită că nu le e bine.

E o intrebare buna.Si cum e bine sa ne purtam in astfe de situatii, astfel incat, macar sa nu facem raul si mai mare, daca nu reusim sa ajutam?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de alex190

E o intrebare buna.Si cum e bine sa ne purtam in astfe de situatii, astfel incat, macar sa nu facem raul si mai mare, daca nu reusim sa ajutam?

Când vom depăşi îmfumurarea că putem şi că trebuie să ajutăm, atunci, poate, vom fi cuiva de vreun oarecare folos.
Vreau să fiu bine înţeles: a ajuta e o chestiune foarte serioasă. Presupune, întotdeauna, a muri. Măcar un pic.
Părerea mea.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Când vom depăşi îmfumurarea că putem şi că trebuie să ajutăm, atunci, poate, vom fi cuiva de vreun oarecare folos.
Vreau să fiu bine înţeles: a ajuta e o chestiune foarte serioasă. Presupune, întotdeauna, a muri. Măcar un pic.
Părerea mea.

Asa e.Asta e tot lipsa smereniei.Sfatuim(eventual chiar cu forta) pe ceilalti, si poate alunecam mai tare ca ei pana la urma.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ei iti pot spune: ,,Multumesc dar ai trecut prin ce trec eu? Stii ce simt? Cum ma intelegi, chiar intelegi ce simt sau doar imi dai un sfat pur teoretic? Sa fiu bucuros in asemenea clipe? Ai trait ce imi spui mie? Daca ma uit la tine voi gasi in tine bucuria, credinta si speranta despre care imi vorbesti?"

Think about.

Pe de altă parte, oamenii care ridică această pretenţie (frecventă în situaţiile de doliu, adică de reacţie psihologică la o pierdere majoră, fie şi la pierderea ori deteriorarea imaginii de sine - tot doliu este, psihologic, şi încă unul foarte greu de purtat), aceşti oameni au nevoie de perspectiva unei izbăviri. Dacă suferinţa e reală şi au ajuns la fundul sacului o lasă mai moale cu nazurile şi primesc orice ajutor care să îi tragă niţel de ciuf (în ipostaza nedorită a calviţiei absolute sunt bune, la o adică, şi oasele temporale ori parietale) din mocirla suferinţei. Se agaţă de orice pai, venit de oriunde. Orice cuvânt de mângâiere e bun, atunci când ai făcut implozie...:)
Tocmai de aici şi marea sugestibilitate a omului aflat în suferinţă, de care ştiu să profite multe lichele... De pildă, unii ca băieţii din filmul "Secta".
E drept că prin lume circulă mitul că doar cel care a învins o suferinţă poate ajuta pe altul. Dar nu e decât un mit. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca doctorii să fie nişte super-eroi, nişte Hercule învingăreţi ai tuturor suferinţelor! Ori, nu-i deloc aşa, unii doctori n-au avut nici pojar la viaţa lor şi totuşi scot oameni din groapă.
Ce să mai zic de vindecătorii sufletului!? Ar fi chiar o iluzie teribilă să crezi că psihologul sau psihiatrul trebe să fi învins propria psihoză ori depresie ori bulimie ori homosexualitate ca să te "înţeleagă". Dar nu e preferabil, mai degrabă, ca medicul tău să nu fi avut niciodată de-a face cu astea, pe pielea lui? Pentru că orice experienţă patologică lasă urme serioase în sufletul omului, rămân sechele în diverse planuri ale funcţionării sufleteşti.... Din păcate. E suficient ca terapeutul să fie un om informat, cu o personalitate adecvată rolului de taumaturg şi cu niscaiva experienţă în lucrul cu oamenii bolnavi. E suficient pentru a te pune tu la treabă şi a-i primi sprijinul.
Dar boala, păcatul, suferinţa sunt contagioase, lipicioase. Răul voieşte să prolifereze cu orice preţ! Şi te prinde şi pe tine, cel care îl porţi momentan, în planul lui expansionist. Cel care le trăieşte ar voi să se mai îndulcească niţel cu ele şi să le dea şi la alţii. De ce să sufăr numai eu, spune omul contaminat de morbul morţii şi al deznădejdii? Să sufere şi ăsta, că prea o duce bine! Mai bine trag şi pe el ori pe ei în rahatul meu, decât să urc eu de aici unde, ca să fiu sincer până la capăt, oricum aveam să ajung.... Ştiam eu!
Şi cu asta mizeria e deplină.

*
Vindecătorului să îi cerem doar atenţie şi competenţă, un strop de bunăvoinţă şi onestitate. Dacă voim să ne vindecăm, atunci să nu-l puricăm noi pe toate feţele! Să nu-i mai punem atâtea condiţii taman atunci când avem mai mare nevoie de ajutor. Că şi în Soare sunt pete!
Ce voim de fapt: ajutor întru izbăvire sau taumaturg mirobolizant/eclatant? Dar noi suntem, mai întâi, mirobolizanţi?

*
Şi, mai ales, să ne amintim că nu doctorul vindecă de unul singur, nu preotul izbăveşte prin "magia" puterilor lui (care puteri, bre? Ce, popa-i Superman?), ci Mila Domnului prin împreună-lucrare (prin Har) cu preotul sau cu alt om.
Nu vindecătorul omenesc trebe să fi trecut prin toate chinurile şi să le fi depăşit.
Întrucât trebuşoara asta a făcut-o deja, pentru noi, Cel Care a suferit Patimile şi a înviat din morţi.
E suficient ca noi doar să credem în El şi să Îi cerem ajutorul. Şi să ne mişcăm după puteri în direcţia Lui, cooperînd cu semenii noştri, aşa cum sunt ei. Dealtfel, nu ne îndeamnă El Însuşi în acest sens?