Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

In niciun caz nu trebuie ca soţii să-şi îngăduie grosolănii, violenţe şi jigniri. Adeseori, un mare rău în relaţiile conjugale este reprezentat de limba neînfrânată, atunci când soţii, aprinşi de mânie, îşi aruncă unul altuia jigniri de tot felul. Rănile lăsate în suflet de aceste săgeţi verbale sângerează apoi multă vreme. Cartea Sfântă pune pe seama cuvântului următoarea însemnătate: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18). Când se aprinde răutatea, mai bine să taci puţin şi să te linişteşti (să iei apă în gură), iar pe urmă, rugându-te, să spui pe un ton binevoitor ceea ce poate să aducă folos.
Este mai bine ca tiradele de reproşuri şi de „predici” să fie înlăturate printr-un singur cuvânt magic: „Iartă-mă!”, care, de altfel, este foarte greu de rostit. În general, trebuie spus că mediul familial reprezintă condiţiile în care omul învaţă să trăiască virtuos. Soţii trebuie să vadă în căsătoria lor tocmai asta: o şcoală de viaţă creştină. Iar şcoala nu este întotdeauna uşoară... (Episcopul Alexandru Mileant)

[cristiboss56]

Să zicem: „Bine aţi venit, greutăţilor! Mult câştig duhovnicesc îmi aduceţi! Aţi venit să mă umpleţi de harul lui Dumnezeu, de puterea Domnului... Ce sunteţi voi, greutăţilor, în faţa Crucii lui Hristos?”. Aşadar, vă rog, greul să-l vedem ca pe ceva uşor şi ispita ca pe un prilej de câştig duhovnicesc! Dacă vreunul dintre voi întâlneşte o ispită, spre exemplu, cineva se poartă urât faţă de voi sau nu vă vorbeşte frumos, să zică: „Uite, ce bine! Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu! Ai îngăduit aceasta, ca eu să mă pot cunoaşte mai bine pe mine însumi”.
Greu este să absolvim o universitate, o academie sau să învăţăm două-trei limbi străine, dar ca să coborâm Cerul în inimile noastre e foarte uşor. Este de ajuns numai să vrem.
Părintele Eusebiu Giannakakis

[cristiboss56]

Părintele Eusebiu era îngăduitor, dar şi aspru, acolo unde trebuia. Spre exemplu, atunci când, în Ioc de pocăinţă, de părere de rău, vedea egoism şi duh pretenţios, răspundea: – Acestea pe care le spui tu acum, îţi deschid cumva porţile Raiului? Nemulţumirea ascunde în spatele ei egoism. Dumnezeu nu te va întreba dacă te-au iubit ceilalţi. Tu îi iubeşti?... Şi dacă îţi va spune Dumnezeu într-o zi că nu ai dreptate? Pune-ţi jos sinea egoistă şi loveşte-o cu putere... Să ne luptăm cu sinea noastră. „Netrebnico!”, să-i zicem. Să ne fie silă de sinea noastră. Să vezi atunci, se revarsă iubirea peste toţi oamenii!
Egoismul dărâmă toate virtuţile, ca un buldozer. Nemaipomenit de bine este să avem simţământul că suntem un nimic. Altfel, dacă noi credem că avem virtuţi, fie şi numai puţin, ne umflăm de egoism... De egoism nu numai să ne fie silă, ci să-I şi urâm... Domnul este întotdeauna alături de sufletul smerit.
Părintele Eusebiu Giannakakis

[cristiboss56]

Rugăciunea dă cunoștință sufletului despre el însuși, prin faptul că se face oglindă în care el însuși se privește. Dar rugăciunea se face oglindă sufletului prin faptul că i-o ține în față Dumnezeu, sau harul Duhului. Sufletul singur nu și-o poate ține. Rugăciunea, ca și oglinda, are un suport obiectiv. De aceea sufletul, văzându-se pe sine în rugăciune, are totodată conștiința că e ținut în legătură cu Dumnezeu. Sufletul se cunoaște însă în rugăciune cu toate stările și pornirile lui bune și rele. Dar vede în același timp și simplitatea lui fără chip, dacă s-a ridicat la curăția de toate legăturile cu lucrurile. Absorbirea în vederea acestei taine negrăite a sale produce în el o tăcere despre toate, o tăcere despre el însuși și o copleșitoare uimire.”
Părintele Dumitru Stăniloae

[cristiboss56]

Aţi auzit de unii care se numesc vegetarieni. Ei nu sunt postitori, ei îşi îngrijesc în felul acesta sănătatea. Ar fi bine să mâncăm toţi numai verdeţuri, dar Dumnezeu nu a spus asta. Dumnezeu a spus să ne abţinem într-un anumit scop, căci măsura tuturor lucrurilor este Iisus Hristos. Pentru că El a venit şi a probat tot ce poate să facă firea omenească. A suferit, a luat asupra sa, a văzut, a verificat. De aceea, nu putem spune că El a putut posti 40 de zile pentru că era Dumnezeu şi nu ne-a depăşit pe noi, pentru că n-a depăşit cu firea ceea ce era firesc. Moise a postit 40 de zile, Hristos tot 40 de zile. Dumnezeu Iisus Hristos a postit cu firea omenească, nu cu firea dumnezeiască, firea dumnezeiască neavând nevoie de post, nici neputând posti sau suferi.
Preot Nicolae Tănase

[cristiboss56]

Rugăciunea este o puternică legătură între om şi Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc şi trupesc, e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăţia lui Dumnezeu, la Ceruri, e cale la viaţă, la fericirea vremelnică şi veşnică. Rugăciunea făcută în Duh şi adevăr înaripează şi înalţă sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl uneşte. Prin rugăciune, noi cerem de la Dumnezeu: iertare păcatelor, milă, pace şi har, ştiind că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 1-5). Prin rugăciunea făcută în Duh şi adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Aşa au vorbit: drepţii, patriarhii, proorocii, împăraţii în Vechiul Testament şi Mântuitorul cu sfinții Apostoli şi urmaşii lor în Noul Testament, până astăzi şi cât va fi lumea aceasta.
Protosinghel Nicodim Măndiță

[cristiboss56]

Calea creștinului este în felul următor: La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.
La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.
Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.
Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?
Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.
Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.
Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.
Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
(Arhimandrit Sofronie Saharov)