Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Stim aceasta, „cuvântul Crucii pentru cei ce pier e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. De bună seamă: pentru cei ce pier în păcatele lumii e o nebunie ca Atotputernicul Creator să moară răstignit între doi tâlhari; e o nebunie ca cel ce a fost lovit peste obrazul drept să întoarcă şi pe cel stâng; e o nebunie să ierţi şi să iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este cea mai mare putere din lume. Însă unde îşi găseşte explicaţia această nemaipomenită forţă de răsturnare a răului din lume? Credem că numai în faptul simplu ca lumina zilei ce ni se descoperă în scrierile sfinte. Şi anume: „Lupta noastră nu e împotriva sângelui şi a trupului”, deci nu împotriva oamenilor care sunt fraţii noştri, ci „împotriva uneltirilor diavolului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”. Din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor se vede lămurit că oamenii lumii cu care ne războim nu sunt decât nişte sărmane marionete, mai mult sau mai puţin conştiente, mânuite de nevăzutul dumnezeu al întunericului şi al minciunii. Luptându-ne cu omul rău, noi nu facem decât să intensificăm răul, molipsindu-ne şi noi de răul vrăjmaşului sau duşmanului nostru. Dar prin Cruce şi prin armele lui Dumnezeu noi ţintim, ca şi David, nu în gloata de filisteni, ci în uriaşul Goliat, iar după prăbuşirea acestuia din urmă se prăbuşesc, implicit, armate întregi de vrăjmaşi văzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic de cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus - iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine, armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit, mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce. Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Ingăduie Dumnezeu să petreacă ceasuri grele credinciosul, dar numai ca să devină vădită dragostea lui față de Dumnezeu și ca să primească mai multe cununi. Când după multe ispite ale demonului i s-a arătat Domnul Sfântului Antonie, acela i-a spus: „Doamne, unde ai fost atâta timp de când rabd ispitele? Și Domnul i-a răspuns: Aici eram și urmăream lupta ta” (Sfântul Athanasie cel Mare, Viața Sfântului Antonie cel Mare). Domnul întotdeauna este de față în lupta noastră, dar de multe ori Își ascunde prezența, ca să ne învrednicească să primim bucuria, slava și cununile biruinței. Nu trebuie să ne scape aici cât de dur și de intens este războiul vrăjmașului pentru acela care se întoarce și începe să umble pe calea lui Dumnezeu. Atunci împreună cu lupta lui lăuntrică, pentru a depăși relele lui obiceiuri și păcate are de înfruntat și mediul lui, rude și prieteni pe care îi pune ispita, încă și în necunoștință, să îl îngreuneze în diferite chipuri. Prin provocările lor, prin faptul că-i amintesc vechile lui obiceiuri, prin faptul că-i spun: ce-ai pățit tu, om tânăr și vesel să te duci la Biserică, lasă acestea pentru vremea când vei îmbătrâni și multe altele. Ispitele Sfântului Antonie nu s-au oprit până la sfârșitul vieții lui. Citim în viața lui că vizitatorii care se duceau să se sfătuiască cu el la chilia lui, în pustie, auzeau zgomotele demonilor prin care aceia încercau să-l influențeze pe Sfântul și să-l smulgă din rugăciunea lui. Ispitele nu ne vor lăsa niciodată în viața aceasta, care este un loc al luptei și nu al odihnei, dar luptătorul viteaz nu le dă importanță și nu se lasă influențat de ele. Doar că devin prilejuri pentru trezvie duhovnicească, smerenie, refugiu la acoperământul lui Dumnezeu și, în general, pentru progres duhovnicesc.
Unul dintre războaiele demonilor este și cel provocat de gândurile de hulă, care sunt semănate în mintea unora dintre frați și îi tulbură foarte tare sau și altele, gândurile necurate prin care demonii îi chinuiesc cu stăruință. Când credinciosul nu participă la ele nici măcar pentru puțin și nu le primește, nu este vinovat și nu păcătuiește. Este război care este adus din pizma și răutatea demonilor și de aceea nu trebuie să deznădăjduiască sau să se împuțineze cu sufletul, ci să le disprețuiască și să se refugieze cu smerenie la Cel Atotputernic. Și Acela când va considera potrivit ceasul îi va lua ispita. Vrednici de compătimire sunt acei frați care din neștiință consideră, atunci când întâmpină o asemenea ispită, că păcătuiesc ei înșiși și sunt vinovați pentru asta cu rezultatul că se necăjesc peste măsură, fără să poată găsi o soluție. E nevoie să alerge la duhovnicul lor și la studiul părinților ca să poată înțelege ispita și să o înfrunte corect. A zis unul dintre sfinți: „Era un cinstit bătrân dintre anahoreți și l-am vizitat odată când eram supărat de ispite. Acesta era bolnav și stătea întins. După ce l-am salutat, m-am așezat lângă el și i-am spus: Roagă-te, părinte, pentru mine fiindcă sunt în mare întristare din pricina ispitelor demonilor. Acesta când a deschis ochii lui și a luat aminte la mine și mi-a zis: „Fiule, tu ești tânăr și nu îngăduie Dumnezeu să-ți vină ispite”. Și eu i-am răspuns: „Și tânăr sunt, și am și ispite care sunt potrivite celor tari și înaintați”. Și același iarăși a zis: Prin urmare, Dumnezeu vrea să te facă înțelept. Și eu am zis: Cum să mă facă înțelept? Fiindcă eu în fiecare zi gust moartea. Și acela iarăși: Dumnezeu te iubește, taci. Dumnezeu intenționaează să-ți dea harul Lui. (Era vorba de războiul din timpul somnului). Și a continuat. Află, fiule, că treizeci de ani m-am războit cu demonii și după ce a trecut al 20-lea an nu am simțit nici un ajutor. După ce au trecut douăzeci și cinci, am început să aflu puțină odihnă. Și pe măsură ce timpul trecea, ispitele creșteau. Și când a trecut al 27-lea și a venit următorul s-au înmulțit ispitele încă și mai mult. Când a trecut al 30-lea an și s-a apropiat de sfârșit, atât de mult s-a întărit și a sporit odihna încât nu puteam să conștientizez starea la care am ajuns. Și a încheiat: Când vreau să mă ridică și să fac rugăciunea, trei zile dacă rămân în rugăciune, din pricina intensei prezențe a lui Dumnezeu înlăuntrul meu, nu simt deloc osteneala. Iată ce odihnă fără de sfârșit mi-a dăruit lucrarea care a ținut atât de mult timp. (Avva Isaac, Cuvinte ascetice, Cuvântul 3, Ed. Spanou, Athena, p. 13) „Nu se compară ostenelile pentru adevăr în această viață cu bucuria duhovnicească care s-a pregătit pentru cei care rabdă și luptă pentru bine” (Avva Isaac, op. cit., Cuvântul 23, p. 91).
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Un suflet fără răutate, simplu, smerit, blând, care îşi dezrădăcinează egoismul cu toate patimile lui, este ca o unealtă docilă în mâinile unui meşter. Printr-un asemenea suflet care, în locul egoismului, se umple de darurile Sfântului Duh, Dumnezeu lucrează, zideşte, dărâmă şi arde puterile vrăjmaşe aşa cum un electrician se foloseşte de aparatul său electric de sudură. Şi tocmai de aceea o unealtă şi un vas ales al lui Dumnezeu spune despre sine: „Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine”, iar Sfântul Serafim de Sarov învaţă că întregul scop al vieţii noastre nu este decât acumularea Duhului Sfânt. Dacă în lupta cu noi înşine vom dobândi darul Duhului Sfânt, atunci nici furtuna, nici ploile, nici vânturile, nici oamenii şi nici demonii nu ne vor putea face vreun rău. Dimpotrivă, un astfel de suflet plin de energia divină va opri furtuna şi vânturile ca să se facă linişte, va despica în două Marea Roşie, va scoate apă din piatră seacă, va învia morţii şi, ceea ce este mai important decât orice, va învia mii de suflete, scoţându-le din mormintele patimilor şi păcatelor. Fierul roşu aplicat pe muşcătura de şarpe îl scapă pe om din ghearele morţii, dar ceea ce arde otrava vechiului balaur nu e fierul voinţei noastre personale, ci focul cel ceresc de care e pătruns fierul.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia. Şi fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înţelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la cele şapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceştia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înţelepţi. Şi atunci, de va fi vorba de diavolul şi de slugile lui, trebuie să fim „şerpi”, iar de va fi vorba de Iisus şi de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” şi „prunci” fără răutate şi fără vicleşug.
Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.
Şi în această privinţă, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce priveşte trupul şi cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce priveşte sufletul şi cele spirituale, a fost de o intransigenţă ce a biruit şi a zdrobit lumea.
(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 194-195)

[cristiboss56]

Fiinţa umană a fost creată spre comuniune, sprepărtăşie reciprocă şi de aceea ea nu se realizează deplin decât în relaţie cu o altă persoană. Dacă necazurile sau încercările sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-şi descoperi cât mai mult din valenţele lor, trebuie trăite în comuniune. Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale şi să le trăiască personal, în reuşitele şi împlinirile sale simte nevoia să le împărtăşească şi altora, pentru a le înfrumuseţa universul existenţei lor şi a le îmbogăţi viaţa.
Necazul se trăieşte adesea în izolare, bucuria prin participare, suferinţa personală în singurătate şi interioritate, fericirea în comuniune şi prin comunicare.
Însă nu orice prietenie este o binecuvântare, ci doar prietenia curată şi sinceră, prietenia bazată pe unitate de gândire şi simţire, pe compatibilitatea de trăire, nu pe calcule mercantile. Astfel de prieteni duhovniceşti „covârşesc pe părinţi şi pe fii”.
Dacă prieteniile lumeşti se uită încetul cu încetul, odată cu trecerea timpului, cu mărirea distanţei, cu schimbarea concepţiilor, prieteniile cele duhovniceşti, construite pe temelia virtuţilor creştine, nu mor niciodată, ci se intensifică şi sporesc.
La baza tuturor acestor relaţii trebuie să se afle dragostea de Dumnezeu: „Dragostea de aproapele, întemeiată pe dragostea de Hristos, este trainică, nestricată, nebiruită, nesfarâmată. N-o pot sfărâmă nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel ce iubeşte pentru că e iubit şi el, la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Preot Ioan. C. Teșu

[cristiboss56]

Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”. Până şi în literatura psihologică creştină despre familie şi căsătorie care este editată, să zicem, în America, problema ierarhiei familiale este evitată cu grijă – şi asta cu toate că protestanţii cunosc Biblia, se poate spune, pe dinafară şi ştiu toate pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre ierarhia familială: Facere 3, 16, I Petru 3, 1, Efeseni 5, 22-24, Coloseni 3, 18 şi aşa mai departe. Şi totuşi, corectitudinea politică precumpăneşte. (...)
Toate acestea sunt însă în Occident, dar la noi care e situaţia? Şi la noi răsună tot mai des, chiar şi în mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decât bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot câştiga mai mult decât soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar şi din gura unor preoţi.
Faptul că în ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfânta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului şi cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.
Da, în ziua de astăzi putem vedea foarte frecvent familii în care femeia îndeplineşte rolul de cap, iar bărbatul se află într-o situaţie subordonată, dar credeţi că ei sunt fericiţi în condiţiile acestea? Căci scopul familiei nu este cel de a funcţiona aşa, târâş-grăpiş, ci de a trăi în fericire, în dragoste şi în unitate.
Pr. Pavel Gumerov