Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cum să te mustri pe tine însuţi? Foarte simplu. Conştiinţa va lua dintr-odată cuvântul, te va mustra, iar ţie îţi va rămâne numai să fii de acord cu faptul că ai făcut rău şi să alergi cu smerenie la Dumnezeu, rugându-L să te ierte. Măcar un minut, măcar jumătate de minut, dar trebuie neapărat să te mustri aşa. Datoria ta este să te mustri pe tine însuţi, chiar dacă pentru un timp foarte scurt, iar restul să-l laşi în seama lui Dumnezeu. Când ne mustrăm pe noi înşine, ne umplem de putere, devenim mai puternici - duhovniceşte, desigur. De ce se întâmplă aşa, nu ştim. Aceasta este legea vieţii duhovniceşti. Aşa cum în viaţa noastră trupească ne întărim forţele cu hrană, aşa şi în viaţa noastră duhovnicească forţele duhovniceşti se întăresc prin mustrarea de sine. (Sfântul Varsanufie de la Optina)

[cristiboss56]

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe (deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”. Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?
De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.
Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Căsătoria cinstită este temeiul armoniei, al păcii, al fericirii după putinţă, însă cel mai important dintre toate este temeiul creării oamenilor, cea mai înaltă demnitate care există în lumile zidite de Dumnezeu, de vreme ce Domnul nostru descoperă că nu este vrednică întreaga lume pentru un singur om. Această foarte înaltă demnitate, pe care dumnezeiasca atotbunătate a dăruit-o celor doi soţi – ca să nască oameni, care au posibilitatea de a dobândi înrudirea cu Dumnezeu şi să se facă moştenitori ai lui Dumnezeu-Tatăl şi împreună moştenitori ai Fiului Aceluia – nu poate fi descrisă! Această măreaţă demnitate care produce nu sori, stele sau galaxii/sisteme solare, ci o formă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, o produc buna-cuviinţă şi armonia căsătoriei; şi astfel, omul devine împreună-lucrător al vieţii veşnice, mulţumită lui Dumnezeu. Mijlocul necesar al acestei biruinţe este dragostea curată şi adevărată a soţilor, în principal în greutăţile vieţii, atâta timp cât neadormitul nostru vrăjmaş ne războieşte. Întrucât însă capul femeii este bărbatul, el trebuie să aibă grijă pentru neîntrerupta iubire care îi va lega împreună. Apostolul Pavel sfătuieşte: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). Făcând apoi tâlcuirea acestei taine foarte adânci, spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci băr*batul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1 Corinteni 7, 4). Şi adaugă cuvintele iconomiei ca să nu pătrundă în viaţa lor lipsurile sau exagerările. Spune, aşadar, soţilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana” (1 Corinteni 7, 5). Acest „cu bună învoială”, pe care îl accentuează Apostolul Pavel, are o adâncă însemnătate pentru că „fără bună învoială” se naşte suspiciunea răutăţii diavoleşti, dar este avut în vedere şi mediul comunitar, care întotdeauna naşte ispite.
Pentru stabilitatea şi statornicia căsătoriei, Apostolul Pavel scrie: „Poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! [...] Tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (1 Corinteni 7, 10-11). În alt loc, adresându-se bărbatului, spune: „Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (1 Corinteni 7, 27).
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”. Unitatea celor doi soţi a fost consacrată de la începutul zidirii. Nu există greşeli în creaţie, de vreme ce Sfânta Scriptură mărturiseşte că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”. Dumnezeu a prevăzut căderea omului şi modul înmulţirii lui şi de aceea a impus unitatea celor doi întru unul, pentru ca să fie ţinut ipostasul vieţii prin iubire. Acel „iar femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19, 14) se referă la credincioşi, în care este pusă în lucrare voia Lui. În Vechiul Testament Dumnezeu i-a condus pe credincioşii Săi slujitori la unitatea adevăratei căsătorii şi le-a prezentat-o ca model, în cea mai de jos lipsă de învăţătură şi neştiinţă care domnea în vremurile de atunci.
Oriunde există iubire înlăuntrul căsătoriei, nici un fel de pericol (zguduitură) nu va putea să o influenţeze, nici chiar socrii! Am silit, dacă ni se permite expresia, pe unii soţi ideali la o vârstă matură să ne lămurească din propria lor experienţă care este elementul necesar al căsătoriei, şi nu ne-au ascuns ce este dragostea. Doamne de neam bun ne-au descoperit, de asemenea, că: „Pe noi, ca femei, nimic altceva nu ne linişteşte şi nu ne aduce pacea, decât simţirea că soţul nostru ne iubeşte cu adevărat, numai pe noi. Din păcate, ca femei, suntem suspicioase, influenţate fiind de mediu”.
Este nevoie de atenţie în faţa înrâuririi, ca să nu spun impunerii, părinţilor şi a mediului, de unde şi socrii au primit un nume rău. După căsătorie, îi sfătuim pe bărbaţi şi pe femei să înlăture amestecurile părinţilor sau influenţa oricăror altora, care este pornită spre distrugere.
Gheronda Iosif Vatopedinul

[cristiboss56]

Cel mai des, noi gândim castitatea din perspectiva relaţiilor trupeşti. Castitatea vine însă mult mai devreme decât începutul oricăror relaţii trupeşti dintre soţ şi soţie. Castitatea stă în a vedea în omul pe care îl priveşti frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în el, a vedea chipul lui Dumnezeu, pe care nu este îngăduit să îl întinăm, să-l vedem pe om în frumuseţea aceasta şi să slujim creşterii ei necurmate şi nepătate de nimic. Castitatea stă în a păzi cu înţelepciune integritatea propriului suflet şi a sufletului celuilalt. În acest sens, castitatea stă la temelia căsătoriei - nu numai a relaţiilor sufleteşti, ci şi a celor trupeşti, fiindcă ea exclude grosolănia, foamea şi setea de relaţie trupească şi o transformă pe aceasta în unire evlavioasă a doi oameni, când însoţirea trupurilor reprezintă, se poate spune, o încununare a iubirii, a unităţii care trăieşte şi arde în inimile lor şi în viaţa lor.
Castitatea nu numai că este compatibilă cu căsnicia: castitatea reprezintă baza căsătoriei, când doi oameni se pot privi unul pe celălalt şi îşi pot vedea frumuseţea unul altuia ca pe un lucru sfânt, care le-a fost încredinţat şi pe care trebuie nu numai să-l păzească, ci şi să-l ducă la desăvârşirea deplină. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

[cristiboss56]

Stim aceasta, „cuvântul Crucii pentru cei ce pier e nebunie; pentru noi, însă, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. De bună seamă: pentru cei ce pier în păcatele lumii e o nebunie ca Atotputernicul Creator să moară răstignit între doi tâlhari; e o nebunie ca cel ce a fost lovit peste obrazul drept să întoarcă şi pe cel stâng; e o nebunie să ierţi şi să iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este cea mai mare putere din lume. Însă unde îşi găseşte explicaţia această nemaipomenită forţă de răsturnare a răului din lume? Credem că numai în faptul simplu ca lumina zilei ce ni se descoperă în scrierile sfinte. Şi anume: „Lupta noastră nu e împotriva sângelui şi a trupului”, deci nu împotriva oamenilor care sunt fraţii noştri, ci „împotriva uneltirilor diavolului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri”. Din Sfânta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor se vede lămurit că oamenii lumii cu care ne războim nu sunt decât nişte sărmane marionete, mai mult sau mai puţin conştiente, mânuite de nevăzutul dumnezeu al întunericului şi al minciunii. Luptându-ne cu omul rău, noi nu facem decât să intensificăm răul, molipsindu-ne şi noi de răul vrăjmaşului sau duşmanului nostru. Dar prin Cruce şi prin armele lui Dumnezeu noi ţintim, ca şi David, nu în gloata de filisteni, ci în uriaşul Goliat, iar după prăbuşirea acestuia din urmă se prăbuşesc, implicit, armate întregi de vrăjmaşi văzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca

[cristiboss56]

Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic de cele materiale, a nu fi stăpânit de nici o patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus - iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni. Şi dacă, pe deasupra, se mai adaugă dispreţul faţă de moarte, bucuria de a suferi pentru Hristos şi dorul nestăpânit pentru a trece în viaţa de dincolo, atunci, într-adevăr, virtuţile creştine, armele de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel şi puterea Duhului Sfânt care le pătrunde ca un foc, devin de nebiruit, mai mult: cea mai formidabilă victorie din lume nu se poate obţine decât prin smerita moarte de pe Cruce. Aşa a biruit Iisus lumea, aşa au biruit sfinţii pe diavol şi împărăţiile lumii şi numai aşa putem birui şi noi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi.
Arhimandrit Paulin Lecca