Seminţe filocalice

"Nu există carieră în viața duhovnicească.

Într-o societate unde fiecare se imaginează fiind primul, nimeni nu progresează. În schimb, dacă se consideră întotdeauna ultimul, întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și a unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil să fii ultimul. Dacă sunt primul, e o plictiseală groaznică. Dacă sunt ultimul, e o bucurie continuă, pentru că învăț mereu ceva util."

(„Din viață și din Duh”, Arhimandritul Sofronie, pag. 58)

"Nu lăsaţi ca lucrurile acestei lumi să vă împrăştie mintea. Concentraţi-vă toată atenţia, dedicaţi-vă toată puterea unei vieţi care să corespundă duhului poruncilor Evangheliei."

("Din Viaţă şi din Duh", Arhimandritul Sofronie)

"Definiţia iertării: Parfumul unei flori pe pantoful celui ce a călcat-o." (autor necunoscut)

"Cine nu iartă distruge puntea pe care trebuie să meargă el însuşi." (autor necunoscut)

"Oamenii cu pumnii strânşi nu-şi pot da mâna." (autor necunoscut)

"A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu." (Lewis Smedes)

[cristiboss56]

Parintele Serafim de Sarov ne indemna sa ne rugam zilnic asa:
„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori). Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).
Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit, sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.
După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.
Preacuviosul Serafim spunea că orice creştin, ţinând această mică rânduială ca pe o ancoră mântuitoare în mijlocul valurilor de griji ale lumii şi îndeplinind-o cu smerenie, poate să ajungă la măsura desăvârşirii creştine şi a dragostei dumnezeieşti, deoarece aceste trei rugăciuni formează temelia Creştinătăţii. Prima, Tatăl nostru, conţine însăşi cuvintele Domnului, pe care El le-a dat ca model al oricărei rugăciuni. A doua, „Născătoare de Dumnezeu…”, adusă din cer de Arhanghelul Gavriil, ca închinare Preasfintei Fecioare, Maicii Domnului, este ca o piatră unghiulară a Noului Testament. Şi, în sfârşit, a treia, Crezul, cuprinde pe scurt toate dogmele credinţei creştine.
Dacă bunul creştin, care cunoaşte şi îndeplineşte această uşoară pravilă de rugăciune, se întâmplă să aibă mai multă vreme liberă, atunci poate, după râvna ce o are către Dumnezeu, să mai adauge şi alte rugăciuni şi citiri mântuitoare: acatiste, paraclise, canoane, psalmi, citiri din Sfânta Evanghelie, scrierile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi ş.a.m.d, mulţumind lui Dumnezeu, că l-a învrednicit să-I aducă asemenea jertfe curate.
Prin aceasta omul se poate înălţa încetul cu încetul deasupra faptei bune a creştinului de rând. Şi dacă, dimpotrivă, cineva nu are vreme să zică nici această scurtă rânduială, din cauza prea multor ocupaţii însemnate, sau nu dispune singur de timpul său, atunci poate, învăţând pe de rost cele trei rugăciuni, să le zică cu gândul în vremea lucrului şi chiar dacă ne aflăm în pat, încredinţându-se, după cuvântul Scripturii, că tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui(Fapte 2, 21).
Mai mult ca orice însă, Preacuviosul Serafim învăţa pe toţi să săvârşească rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, povăţuind şi el acum pe alţii – cum îl povăţuise şi pe el oarecând Cuviosul Dositei de la Pecerska, zicând: „întru aceasta să-ţi fie toată strigarea şi învăţătura ta. Mergând ori şezând, lucrând sau fiind în biserică, acest strigăt să fie necontenit în gura şi în inima ta. Cu dânsul vei afla liniştea lăuntrică, vei dobândi curăţia sufletească şi trupească şi se va sălăşlui întru tine Duhul Sfânt, Vistierul tuturor bunătăţilor, care va călăuzi paşii vieţii tale spre sfinţenie şi spre toată evlavia şi curăţia…”.

• Cine-i îngust la minte n-are leac nicăieri.

• Cu cât vei cunoaşte mai mult şi mai bine, cu atât vei fi judecat mai aspru, de nu vei trăi cu sfinţenie.

• Fără îndoială, la ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut, nici dacă am vorbit cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine.

• Meritul omului în faţa lui Dumnezeu nu stă în ceea ce ştie, ci în ceea ce face.

• Dorinţa de a şti a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.

• Trufia l-a pierdut pe om, însă smerenia îl ridică şi-l aşează din nou în împăcarea cu Dumnezeu.

• O, Adevăr, care Dumnezeu eşti, fă să fiu una cu Tine într-o dragoste veşnică.

• A nu te crede lucru mare şi a cugeta că alţii sunt mai de seamă decât tine, e o mare înţelepciune şi o mare desăvârşire.

• Placă-ţi să trăieşti necunoscut şi să te socoteşti drept nimica. Ştiinţa cea mai înaltă şi folositoare iat-o: să te cunoşti deplin – şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi.

(Din scrierile părintelui Arsenie Boca)

"Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: << Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă. Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaştem.

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea."

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, pag. 54-55)

• Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoinţa sa.

• Dacă-ţi vei aduce totdeauna aminte de slăbiciunea ta, atunci niciodată nu vei călca hotarul vegherii. Cu un singur gând necuviincios poţi pierde o sută de ani pe ogorul mântuirii.

• Iubeşte smerenia! Ea îţi va descoperi toate păcatele tale.

• Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

• Ferice de omul care se socoteşte mai rău decât toţi şi nu cade în deznădejde. Fericiţi sunt aceia care neîncetat îşi văd păcatele lor.

• Fericit este acela care se smereşte pe sine întru toate, că acela se va înălţa.

(Mărgăritare Duhovniceşti, Părintele Arsenie Boca)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea."

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, pag. 54-55)

După cum înclină mintea, după cum omul s-a statornicit să pună ochii minţii,
în afară sau înlăuntru,
cu trufie ori cu umilinţă şi nădăjduire la curăţie:

se deschid nouă două lumi diferite. La început ele par cu totul distincte şi antagonice.
Lumea dinafară e cea pe care o ştim cu toţii şi despre care putem vorbi fără prea mari poticniri în comunicare (chit că uneori putem avea înţelegeri şi opinii diferite ori contrarii). Este o lume nesfârşită, căreia tendinţa de explorare din noi nu-i dă niciodată de capăt. Are atâtea legi, forme, evenimente...
Lumea dinlăuntru apare la început ca o pâclă fără formă, ca o bănuială mai degrabă, ca o presimţire... Cât de puţin distinctă şi chiar nesigură pare ea în raport cu obişnuita noastră lume exterioară. Cu aceasta din urmă suntem atât de deprinşi, la ea participăm cu toate simţurile, cu tot corpul, cu tot sufletul, parcă. Ne captivează, la propriu.
Cu toate acestea, lumea dinlăuntru este mai consistentă şi mai plină de viaţă decât lumea exterioară. Cei care o cunosc pe ea, cei familiarizaţi cu universul lăuntric, se recunosc deîndată între ei. Pentru că lumea aceasta îi conţine pe toţi deodată, într-o unime tainică... Pelerinii lăuntrici se simt fraţi, fără a avea ei nevoie de prea multe dovezi şi asigurări.

Se întâmplă uneori ca un călător obişnuit cu universul interior să descopere că lumea din afară este cosubstanţială, într-un anume fel, cu cea lăuntrică. Atunci el nu mai este rănit ori sfâşiat de diferenţele dintre cele două lumi, atunci el se simte unit, în pace. Şi trăieşte, cumva, sentimentul neîntrerupt al unui etern început, al unui continuu răsărit de soare, al unei copilării dulci şi totodată împlinite, roditoare.
Cei care trăiesc acest simţământ se cunosc între ei dintotdeauna şi se simt fraţi. Se iubesc nu înainte de a se cunoaşte, ci tocmai pentru că s-au cunoscut când erau una cu Iubirea. S-au cunoscut prin Iubirea dinlăuntru, de dincoace...
Şi mare e durerea lor când vreunul dintre ei cade din Iubire (în afară) - cu acela căzut, simte că a căzut fiecare.... Şi atunci plânge, cu nesfârşită durere şi groază pentru propriile păcate. Aşa se reînnoieşte rugăciunea.