Minunile Sfantului ARSENIE BOCA

[Ioan_Cezar]

Nu ştiu câtă vindecare aduce Părintele Arsenie Boca în poporul lui, în primul rând printre ardelenii pe care i-a iubit atât de mult, dar un lucru mi-e clar: multe scoate din oameni, la suprafaţă, azi...
Părintele a fost şi este aşa cum a reuşit să fie şi aşa cum a lucrat Bunul Dumnezeu în el. Taină a creştinului, taină a preotului, taină a monahului. Taină a omului. Taină a Bisericii.
În jurul acestei taine, însă, vedem cu ochiul liber cum s-a ridicat gunoiul la suprafaţă. Valuri de isterie, de felurite şi teribile patologii, afaceri care de care mai mizerabile (ce poate face Biserica dincolo de limitele autoimpuse ale teritoriului Ei?; ce treabă are Biserica visavis de morciolirea mercantilă prin care corbii folosesc stârvul? - astea sunt treburi ale lumii, nu ale Bisericii) pe spinarea monahului Arsenie. Şi a artistului, bun ori prost - nu mă pronunţ eu ci aceia care au acelaşi duh al artei cu Părintele.

*

Atrage atenţia tot mai mult nu Părintele (pentru asta trebe viaţă de isihie, credincioşie asumată în acelaşi duh cu al Părintelui), ci, vai, spuma tot mai agitată a tulburării lumeşti din jurul lui. Astfel, nu pe el îl cunoaştem, ci tot mai mult şi mai amar pe noi înşine - înclinaţi spre bazaconii, superstiţioşi, vânători de minuni, indisciplinaţi, egoişti, isterici şi paranoizi, vicleni, stupizi. Lipsiţi de graţie, de gravitate, de vârtute. Animale turbate.

*

Cele duhovniceşti se judecă duhovniceşte. De către oameni duhovniceşti.
Părintele e judecat cu măsura strâmtă şi strâmbă a lumii. Nebunia noastră face din Părintele o imagine caricatural-grotescă. Nu el e creatorul acestei hidoşenii, ci mintea noastră pătimaşă. Un popor credincios, ori, măcar, cuviincios nu face din Părintele o altă păpuşă barbie ori vreun alt superman, nici nu îl foloseşte în meschinele maşinaţiuni electorale trecătoare, nici nu îl transformă în obiect idolatricesc al kitschului fără graniţe.
Aşadar, suntem departe de a începe să îl cunoaştem pe Arsenie Boca. Deocamdată ne cunoaştem, zvârcolitor, pe noi înşine. Operăm în această cunoaştere mai mult decât mizerabil. Ne purtăm aşa cum suntem: primitiv, pătimaş, cu totul nebuneşte.

Înainte de a ridica mintea ori vorba către Părintele (şi către orice om reprezentativ al Bisericii), se cuvine ca mai întâi să ne coborâm privirea asupra noastră şi să cercetăm: suntem în starea potrivită pentru a privi şi înţelege?

[Vitiate]

Cred mai bine de cum a scris prof. Ioan Cezar nu poate nimeni exprima starea duhovnicească a poporului român la ora actuală, inclusiv în raport cu canonizarea unui mare duhovnic.

[Ioan_Cezar]

S-a mai întâmplat în istoria lumii
şi îmi îngădui să cred că se va întâmpla mereu, până la sfârşit,
ca oamenii să se adune laolaltă şi să cugete la om şi la Dumnezeu, la întâmplările vieţii...:) Ba, încă, şi la voalurile morţii.

Îmi vine în minte o întâmplare de acest fel petrecută pe-un drum, unul care ducea la Emaus. Atunci, doi oameni încă nelimpeziţi şi mult necăjiţi, în aşteptarea iubitoare a inimii lor, depănau mergînd şi mergeau depănînd întâmplările vremii aceleia. Ei nu erau lămuriţi cu totul. Aşteptau, nădăjduind. Aşteptau în iubire, Iubirea.
S-a alăturat lor un alt călător iar ei au fost miraţi - cum, toată lumea ştie ce s-a întâmplat iar tu nu ştii încă nimic?
Acela, însă, a lăsat deoparte întâmplarea vremii şi, pentru o clipă, doar, s-a cufundat în cercetarea Cuvântului. El cunoştea bine Scripturile! Le-a vorbit lor, pe îndelete, ori poate concentrat, cu foc aprins, aşa cum doar el se pricepea... Că, doară, Domnul Îşi cunoaşte şi Scriptura şi cititorii, nu-i aşa?

Apoi au rămas singuri. Şi se mirau: ai văzut cum ardea inima în noi când ne tâlcuia El scripturile, pe cale?

Fraţilor, să căutăm cu bunăvoinţă şi nădejde Duhul Atoateluminător al Domnului, mai întâi! Şi, căpătînd noi oarece părtăşie cu El, să ne lăsăm doar atunci încredinţaţi de cele ce ni le va arăta în legătură cu noi şi cu Dumnezeu şi, poate, legat şi de Părintele Arsenie Boca.
De nu arde inima în noi atunci când pomenim pe Părintele, cum cugetăm? Să nu fie el omul lui Hristos? Dar, dacă, vai, nu suntem noi cu adevărat călătorii aceia spre Emaus şi spre Împărăţie?...
Aceasta îmi pare a fi prima grijă potrivită pentru noi, iar nu vreo alta, exterioară nouă...
Mă iertaţi de îndrăzneală,
Doamne ajută!

[Ioan_Cezar]

"Il ne faut pas perdre foi en l’humanité; l’humanité est un océan;
quelques gouttes impures ne sauraient la salir."
(Mahatma Gandhi)

Nu am citit prea multe despre controversa din jurul Parintelui nostru Arsenie Boca.Cu foarte putinele mele cunostinte in toate domeniile, cu miciimea fiintei mele, totusi, trag concluzia ca toata discutia si judecata dansului e inutila si ipocrita .E foarte posibil ca orice om de pe lumea asta, sa nu fi fost perfect, dar de ce trebuie sa judecam noi?Tot comertul asta care se face in jurul Bisericii si a Oamenilor care acum nu mai sunt, nu are absolut nimic de a face cu credinta si cu iubirea aproapelui.

Parintele Arsenie Boca a plans, si nu o data, pentru suferintele romanilor si ne-a invatat numai de bine.Dansul spunea sa ne intoarcem la Dumnezeu cat mai avem timp, ca Sfanta Liturghie va fi ridicata la cer, ca vin vremuri in care ne vom ruga de mortii nostri sa iasa din morminte, sa intram in locul lor, din cauza suferintelor care ne asteapta.Iata, ca au sosit si vremurile astea si noi, in loc sa fim preocupati de sufletul nostru, sa ascultam macar acum in ceasul al doisprezecelea, lovim tot in cei care ne-au mangaiat si ne-au ridicat de jos.Asta e recunostinta noastra.Dumnezeu sa ne ierte!

[tabitha]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

S-a mai întâmplat în istoria lumii
şi îmi îngădui să cred că se va întâmpla mereu, până la sfârşit,
ca oamenii să se adune laolaltă şi să cugete la om şi la Dumnezeu, la întâmplările vieţii...:) Ba, încă, şi la voalurile morţii.

Îmi vine în minte o întâmplare de acest fel petrecută pe-un drum, unul care ducea la Emaus. Atunci, doi oameni încă nelimpeziţi şi mult necăjiţi, în aşteptarea iubitoare a inimii lor, depănau mergînd şi mergeau depănînd întâmplările vremii aceleia. Ei nu erau lămuriţi cu totul. Aşteptau, nădăjduind. Aşteptau în iubire, Iubirea.
S-a alăturat lor un alt călător iar ei au fost miraţi - cum, toată lumea ştie ce s-a întâmplat iar tu nu ştii încă nimic?
Acela, însă, a lăsat deoparte întâmplarea vremii şi, pentru o clipă, doar, s-a cufundat în cercetarea Cuvântului. El cunoştea bine Scripturile! Le-a vorbit lor, pe îndelete, ori poate concentrat, cu foc aprins, aşa cum doar el se pricepea... Că, doară, Domnul Îşi cunoaşte şi Scriptura şi cititorii, nu-i aşa?

Apoi au rămas singuri. Şi se mirau: ai văzut cum ardea inima în noi când ne tâlcuia El scripturile, pe cale?

Fraţilor, să căutăm cu bunăvoinţă şi nădejde Duhul Atoateluminător al Domnului, mai întâi! Şi, căpătînd noi oarece părtăşie cu El, să ne lăsăm doar atunci încredinţaţi de cele ce ni le va arăta în legătură cu noi şi cu Dumnezeu şi, poate, legat şi de Părintele Arsenie Boca.
De nu arde inima în noi atunci când pomenim pe Părintele, cum cugetăm? Să nu fie el omul lui Hristos? Dar, dacă, vai, nu suntem noi cu adevărat călătorii aceia spre Emaus şi spre Împărăţie?...
Aceasta îmi pare a fi prima grijă potrivită pentru noi, iar nu vreo alta, exterioară nouă...
Mă iertaţi de îndrăzneală,
Doamne ajută!

Te iertăm, cum să nu...care Părintele?