Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)

[cristiboss56]

Taina Sfintei Împărtăşanii a fost întemeiată de Hristos la Cina cea de Taină, în seara de Joia Mare, când, mâncând cu ucenicii Săi, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o lor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Sfânta Împărtăşanie se dă oamenilor drepcredincioşi spre iertarea păcatelor şi spre înnoirea vieţii lor duhovniceşti. Nimeni dintre oameni nu se poate mântui fără aceste patru Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie.
Prin primele două Taine ne facem fii ai Bisericii şi ai lui Dumnezeu după har, iar prin ultimele două ne facem fii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Căci zice Domnul despre Sfânta Împărtăşanie: „De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53).
Arhimandrit Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

Se întâmplă ca fraţii şi surorile să-şi dea brânci, şuturi, să se muşte şi să se tragă de păr, ţipând atât de tare, încât părinţii aud de departe. Este evident că acest comportament este adresat mai degrabă părinţilor, decât celorlalţi fraţi implicaţi. Aşadar, asupra a ce trebuie să ne oprim atenţia?
1. Uneori, gelozia poate deveni una dintre cauzele rezultatelor proaste la învăţătură în şcoala primară. De regulă, părinţii dedică mezinului mai mult timp şi mai multă energie, iar când primul născut merge la şcoală, el intră într-un nou mediu, primeşte teme pentru acasă. Şi el se poate folosi de aceste complicaţii pentru a atrage atenţia părinţilor, întrucât cu cât face faţă mai prost îndatoririlor sale, cu cât se adaptează mai greu, cu cât are nevoie de mai mult ajutor şi de mai mult sprijin, cu atât mai uşor îşi poate sili părinţii să se ocupe de problemele lui, nu de nevoile mezinului. Şi atunci, simptomul – rezultatele proaste la învăţătură – devine în mod „colateral” util pentru el şi, ca atare, se menţine fără a fi legat nici de viaţa şcolară, nici de capacităţile intelectuale ale copilului: el îi permite acestuia să atragă timpul şi atenţia părinţilor.
2. Se întâmplă ca o gelozie puternică să apară între copii ca metaforă a conflictului dintre părinţi. Desigur, ei au de împărţit ceva al lor, însă adeseori utilizează în conflict modele părinteşti de comportament – până şi esenţa certurilor este aceeaşi ca la părinţi. Cine de cine să asculte, rândul cui este să facă curat în cameră, cine dă muzica mai tare, ai cui prieteni sunt mai „respingători” și așa mai departe. În acest caz, este inutil să se facă tentative de apropiere a copiilor, întrucât mai întâi trebuie împăcaţi părinţii.
3. Lucrurile personale sunt foarte importante pentru copii – ele „hrănesc” simţul individualităţii. Iar dacă fraţii sau surorile le iau mereu lucrurile sau le strică, copiii pot avea în această privinţă aceeaşi atitudine ca faţă de un jaf. Fireşte, uneori fraţii şi surorile nutresc unul faţă de altul sentimente de încrâncenare, de ură şi de nemulţumire.
Dacă adulţii închid în mod constant ochii faţă de aceste atitudini, vrăjmăşia este pur şi simplu refulată, unde o fac să mocnească şi sentimentul copilului că nu este înţeles, sentimentul vinovăţiei sau cel de frică. Pentru copii este important să simtă că fiecare dintre ei este tratat corect. Corect nu înseamnă neapărat identic. Copilul va aprecia negreşit atenţia dumneavoastră dacă în loc să-i dăruiţi acelaşi lucru ca surorii lui, vă veţi îngriji anume de nevoile lui exclusive.


(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 84-85)

[cristiboss56]

În smerenie omul se bucură de înălţime şi înălţimea adevărată nu e cunoscută decât în smerenie. Deosebirile între acestea două se anulează când sunt adevărate. Trăieşti în smerenia fără sfârşit înălţarea fără sfârşit, şi invers. Cine se scufundă în smerenie, se scufundă în experienţa celei mai esenţiale realităţi, deci a celei mai înalte. Înălţarea lipsită de smerenie e o umflare lipsită de conţinutul realităţii; e un balon de săpun. Tot ce atinge cel ce coboară de la înălţime din iubire, umple de înălţimea sa. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om a făcut pe om Dumnezeu. Sau în smerenie se vede realitatea în toată măreţia şi densitatea ei. Diavolul nu e smerit, pentru că nu vede măreţia atotstrălucitoare a lui Dumnezeu, măreţia realităţii adevărate. Lipsa de smerenie e pricinuită de o jalnică superficialitate sau aduce cu ea superficialitatea. De aceea aduce şi o plictisitoare monotonie.
Părintele Dumitru Stăniloae

[cristiboss56]

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă nici unui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

[cristiboss56]

Încetează, creştine, a călca Legea şi a necinsti pe Dumnezeu. Încetează să trăieşti după obiceiurile păgânilor, pentru ca, după ce te vei duce dincolo, să nu afli strâmtorare şi necinste. Voieşti să auzi cum a poruncit Stăpânul să umble şi să salte creştinul? Ascultă: „Fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează”. Acesta este întâiul praznic al creştinilor. Şi iarăşi: „Nevoiţi-vă a intra pe calea cea strâmtă”. Şi iarăşi: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, iară lumea se va bucura, iar voi vă veţi întrista”. Şi iarăşi zice: „Să nu vă înălţaţi, că acestea toate neamurile păgânilor le fac, deci să nu vă asemănaţi lor”.
Voieşti să auzi şi faptele şi săltările Proorocului David? Iată ce zice: „Plângând şi închinându-mă, umblam şi am acoperit cu post sufletul meu şi cu sac m-am îmbrăcat şi s-au făcut mie lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea. Şi cenuşă ca pâine am mâncat. Şi băutura mea cu plângere am amestecat”. Şi iarăşi zice: „Spăla-voi în toate nopţile patul meu şi aşternutul meu cu lacrimile mele îl voi uda”. Și iarăşi: „Ochii mei totdeauna către Domnul”. Şi iarăşi: „De de la toată calea cea rea am oprit picioarele mele”. Ai auzit cum a dănţuit Dav*id? Aşadar şi tu, creştine, dănţuieşte.
Voieşti să auzi şi praznicele şi odihna şi desfătarea fericitului Pavel? Veniţi să auzim, fraţilor, cum ne îndeamnă pe noi şi ne roagă, zicând: „Următori mie făceţi-vă, fraţilor”, căci pe mulţi aud zicând: „Eu pe Apostol îl ascult şi, cum a învăţat el, aşa fac”. Vezi ce zici, să nu minţi. Că, de vei grăi adevărul, fericit vei fi şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Însă, eu mă tem ca nu cumva să te afli mincinos, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor şi toţi s-au abătut.
Urmează-l pe Pavel, creştine, acela ce zice că toate câte spune Apostolul să le primeşti şi să le faci. Că cei care sunt următori lui Pavel se vor pleca lui, precum zice cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan: „Noi de la Dumnezeu suntem. Cela ce cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă pe noi. Care nu este de la Dumnezeu nu ne ascultă pe noi”.
Veniţi dar, următorii lui Pavel şi următorii lui Hristos, să auzim ce strigă Pavel că, iată, ne îndeamnă zicând: „Următori mie faceţi-vă, fraţilor, precum şi eu lui Hristos”. Spune, fericite Pavele, în ce chip poate cineva să se facă următor ţie? Pune, aici, de faţă, învăţătura ta. Căci toţi cunoaştem că tu fericit eşti şi împărățeşti cu Hristos, în vecii cei nesfârşiţi. Spune-ne nouă, cum te-ai nevoit si te-ai învrednicit slavei aceleia? Spune-ne nouă, ca şi noi să urmăm ţie, ca să ne învrednicim, împreună cu tine, veşnicelor bunătăţi. De ai dănțuit, să dănțuim și noi, de ai plâns, să plângem şi noi, de ai postit, să postim şi noi. Pe toate ale credinţei, câte ai lucrat, ni le spune şi le vom face. Spune-ne nouă, Pavele, cum se cade să petreacă creştinii. Răspunde Pavel şi zice: „Aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi de slava lui Dumnezeu. Lepădând minciuna, grăiţi adevărul. Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă”. (Sfântul Efrem Sirul)

[cristiboss56]

Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui ce des se mărturiseşte, sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o sigură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului, numai o durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel ce se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
Cel ce des se mărturiseşte are mare lesnire în a cerceta cu de-amănuntul conştiinţa sa şi a afla numărul păcatelor sale, de vreme ce, uşurându-se des de mulţimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, ele rămân întotdeauna mai puţine. Pentru aceasta şi mai cu lesnire le poate afla şi a-şi aduce aminte de dânsele, iar cel ce nu des se mărturiseşte, pentru multă mulţimea păcatelor ce se adună la dânsul, nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-şi aducă aminte de dânsele, ci uită de multe ori multe şi grele păcate ale sale, care, rămânând nemărturisite, de aici rămân şi neiertate. Pentru aceea, Diavolul are să i le aducă lui aminte în ceasul morţii lui şi atât de tare va să-l strâmtoreze, încât să verse pentru dânsele o sudoare aducătoare de moarte şi să plângă fălosul, dar însă fără de niciun folos, pentru a atunci nu mai poate să le mărturisească.
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat; că cel ce des se mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se mărturisească, deşi [poate] va fi avut scop ca să păcătuiască, se opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea ce va să audă de la duhovnic.
Sfântul Grigorie Dascălul