Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Într-adevăr, toţi am trecut măcar o dată prin starea care ne face să rostim sau ne-am gândit măcar o dată la fraza: „De-aş fi iarăşi tânăr!”, însă dacă ne întrebăm mai exact la care vârstă ne gândim, toţi am avea în vedere perioada între 20 şi 30 de ani, şi nu perioada adolescenţei proprii. Asta denotă vinovăţia şi durerea pe care am trăit-o în adolescenţă, dar ne şi obligă să înţelegem de ce acestea s-au petrecut aşa.
Motivul care ne îndeamnă să ne întrebăm dacă adolescenţa este o boală stă în faptul că deseori devine neînţeleasă şi dureroasă. Conţine atâtea contradicţii interne, încât ne este greu să o asimilăm unei stări sufleteşti sănătoase. „Adolescența este o fază de dezvoltare... care aduce în minte fraza lui Dickens: «A fost perioada cea mai bună, a fost perioada cea mai rea, a fost vârsta înţelepciunii, a fost vârsta nebuniei...». Deci este, în acelaşi timp, imposibil să trăieşti alături de ei, dar şi îmbucurător să-i ai în jurul tău.”
Adolescenţa nu tulbură doar comportamentul adolescentului, ci şi pe cel ale părinţilor lui. „Intrarea copiilor în această perioadă a vieţii poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoşătoare. Influenţa reciprocă şi interacţiunea cu un adolescent nesigur şi revoluţionar implică înclinaţia părinţilor de a-şi problematiza deseori scopul şi direcţia vieţii lor... Pentru unii adulţi, adolescenţa copiilor lor devine piatră de poticnire a relaţiei dintre ei, dintre părinţi. De multe ori se vor certa din cauză că nu ştiu să administreze bine relaţia cu copiii lor. Se poate să ajungă chiar la descoperirea că nu sunt pregătiţi deloc în faţa problemelor ridicate de adolescenţi.”
Pr. Vasilios Thermos

[cristiboss56]

– Gheronda, de ce moțăiesc, atunci când mă rog?
– Nu trăiești cu intensitate. Lași destinderea să intre în sufletul tău și acum mergi împingând. Dacă simți neliniște pentru o problemă care te macină, mai poți să dormi? Vezi, cineva, din recunoștință față de binefăcătorul său, poate să privegheze toată noaptea, ca să facă rugăciune pentru el. Apoi însă trebuie să cugete: „Bine, pentru un om care mi-a făcut bine, am privegheat. Dar pentru Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mine, să nu priveghez, să nu-I mulțumesc?”.

[cristiboss56]

Ce este rugăciunea minții?
„Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 77)
Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.
De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Mt. 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.
Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragostea și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.
Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Demonul curviei pare astăzi să fie atotputernic și să se fi impus pretutindeni. Denumirea de demon Părinții Bisericii o dau oricărei patimi ca să arate adevărul că în spatele pervertirii puterilor și posibilităților omenești bune se află ca instigator lucrarea demonică. Totuși mai mare este „Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume”, este adică mai puternic Dumnezeu decât duhul lumii. Cel care va vrea, fie și numai puțin, să stea împotriva duhului lumii, împotriva păcatului va simți că-l întărește harul lui Dumnezeu și că îi dă atâta putere, încât să treacă și prin cele mai grele curse ale vrăjmașului, fără să-și dea seama. Și celor care au fost atrași fie din ignoranță, fie din neputință omenească la vreo patimă iubitoare de plăcere, de ajuns le este ca fiul cel risipitor să se hotărască smerit dar și cu bărbăție să lase roșcovele plăcerilor și să se întoarcă la Tatăl ceresc. Atunci, de cum vor face ei primul pas, vor simți că îi înconjură dragostea deplină și brațele îndelung răbdătoare ale lui Dumnezeu, ca să-i umple de fericire și de viață adevărată. Pilde să le fie acestora fiul risipitor din Evanghelie, cuvioasa Maria Egipteanca și mulțime de alți sfinți care nu numai că s-au pocăit, ci s-au și sfințit.
Curățirea sufletului de diferite gânduri necurate prin care nu încetează cel rău să ne lupte neîncetat este premisa pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Cum este cu putință să vrea cineva să se apropie de Dumnezeu și în același timp să-și deprecieze și să-și pervertească firea, care este însăși creația lui Dumnezeu? Cum poate să cinsteasca pe Dumnezeu și în același timp să disprețuiască sensul pe care l-a dat făpturii Lui.
Poruncile lui Dumnezeu ne arată adevăratele dimensiuni ale firii noastre omenești, este drumul natural pe care trebuie să-l urmeze omul ca să se bucure și ca să fie fericit în viața lui.
Căsătoria este o cale către Dumnezeu. Există și o altă cale, posibilitatea unei vieți feciorelnice, a dedicării totale iubirii lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu nevoință, cu lucrarea dumnezeieștilor porunci și tăierea patimilor. Dar, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „aș vrea ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi (adica feciorelnici). Dar fiecare are de la Dumnezeu harul Lui, unul așa, altul într-alt fel”, lăsând această minunată cale a vieții la libertatea omului și la harul lui Dumnezeu.
„Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 18-20)
Arhimandritul Tihon

[cristiboss56]

Anul 2015
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 20 și 21 mai, 30 mai, 31 mai și 1 iunie; 15 august; 13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (16 februarie - 18 aprilie)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (8 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (31 iulie - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)
Anul 2016
- În cele patru posturi și în toate zilele de post de peste an, rânduite de către Biserică
- În zilele Praznicelor Împărătești și în ajunul acestora, după cum urmează: 1 și 2 februarie; 8 - 9 și 18-20 iunie;15 august;13 și 14 septembrie
- Din Duminica lăsatului sec de carne pentru Postul Sfintelor Paști, pană la Duminica Sfântului Apostol Toma (7 martie - 7 mai)
- În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (27 - 28 iunie)
- În postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august)
- În postul Nașterii Domnului (15 noiembrie - 24 decembrie)
- În perioada de la Crăciun, până la Boboteaza(25 decembrie - 6 ianuarie)

[cristiboss56]

Taina Sfintei Împărtăşanii a fost întemeiată de Hristos la Cina cea de Taină, în seara de Joia Mare, când, mâncând cu ucenicii Săi, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o lor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Sfânta Împărtăşanie se dă oamenilor drepcredincioşi spre iertarea păcatelor şi spre înnoirea vieţii lor duhovniceşti. Nimeni dintre oameni nu se poate mântui fără aceste patru Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie.
Prin primele două Taine ne facem fii ai Bisericii şi ai lui Dumnezeu după har, iar prin ultimele două ne facem fii şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Căci zice Domnul despre Sfânta Împărtăşanie: „De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53).
Arhimandrit Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

Se întâmplă ca fraţii şi surorile să-şi dea brânci, şuturi, să se muşte şi să se tragă de păr, ţipând atât de tare, încât părinţii aud de departe. Este evident că acest comportament este adresat mai degrabă părinţilor, decât celorlalţi fraţi implicaţi. Aşadar, asupra a ce trebuie să ne oprim atenţia?
1. Uneori, gelozia poate deveni una dintre cauzele rezultatelor proaste la învăţătură în şcoala primară. De regulă, părinţii dedică mezinului mai mult timp şi mai multă energie, iar când primul născut merge la şcoală, el intră într-un nou mediu, primeşte teme pentru acasă. Şi el se poate folosi de aceste complicaţii pentru a atrage atenţia părinţilor, întrucât cu cât face faţă mai prost îndatoririlor sale, cu cât se adaptează mai greu, cu cât are nevoie de mai mult ajutor şi de mai mult sprijin, cu atât mai uşor îşi poate sili părinţii să se ocupe de problemele lui, nu de nevoile mezinului. Şi atunci, simptomul – rezultatele proaste la învăţătură – devine în mod „colateral” util pentru el şi, ca atare, se menţine fără a fi legat nici de viaţa şcolară, nici de capacităţile intelectuale ale copilului: el îi permite acestuia să atragă timpul şi atenţia părinţilor.
2. Se întâmplă ca o gelozie puternică să apară între copii ca metaforă a conflictului dintre părinţi. Desigur, ei au de împărţit ceva al lor, însă adeseori utilizează în conflict modele părinteşti de comportament – până şi esenţa certurilor este aceeaşi ca la părinţi. Cine de cine să asculte, rândul cui este să facă curat în cameră, cine dă muzica mai tare, ai cui prieteni sunt mai „respingători” și așa mai departe. În acest caz, este inutil să se facă tentative de apropiere a copiilor, întrucât mai întâi trebuie împăcaţi părinţii.
3. Lucrurile personale sunt foarte importante pentru copii – ele „hrănesc” simţul individualităţii. Iar dacă fraţii sau surorile le iau mereu lucrurile sau le strică, copiii pot avea în această privinţă aceeaşi atitudine ca faţă de un jaf. Fireşte, uneori fraţii şi surorile nutresc unul faţă de altul sentimente de încrâncenare, de ură şi de nemulţumire.
Dacă adulţii închid în mod constant ochii faţă de aceste atitudini, vrăjmăşia este pur şi simplu refulată, unde o fac să mocnească şi sentimentul copilului că nu este înţeles, sentimentul vinovăţiei sau cel de frică. Pentru copii este important să simtă că fiecare dintre ei este tratat corect. Corect nu înseamnă neapărat identic. Copilul va aprecia negreşit atenţia dumneavoastră dacă în loc să-i dăruiţi acelaşi lucru ca surorii lui, vă veţi îngriji anume de nevoile lui exclusive.


(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 84-85)