Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Adeseori suntem nedumeriţi, nepricepând motivele pentru care copii şi adolescenţi din familii creştine, care sunt învăţaţi din copilărie să se roage, care se împărtăşesc des, sunt aproape total lipsiţi de „imunitate duhovnicească”, „muşcă” imediat din momelile păcatului, sunt slabi în faţa influenţelor dăunătoare. Noi ne străduim să-i ferim de tovărăşiile rele, de televizor, de discuţiile şi imaginile murdare, de muzica vulgară şi de pseudocultură, însă, în mod paradoxal, tocmai acestea îi atrag şi au asupra lor o înrâurire deosebit de ucigătoare: ei creează impresia unor plante de seră, ce pier la cel mai mic ger, şi într-o anumită măsură aşa şi este.
Care este însă vaccinul, cum să-i imunizăm? Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem un fapt amar: copiii noştri vorbesc deja pe altă limbă, ei au primit deja ideologia noii ere la un nivel subconştient, însă adesea foarte adânc. Cum aşa? Foarte simplu: din aer – da, da, din aer, din mediul înconjurător –, din permanenta reclamă agresivă de pe stradă, de la televizor, din mijloacele de transport în comun, care e construită pe principiul hipnozei; din permanenta vulgaritate care se vede peste tot, de la ganguri până la apartamentul de alături, din revistele porno ce se găsesc la chioşcurile de ziare. Da, fiindcă acesta este aerul pe care îl respirăm.
Noi îi învăţăm pe copii să se roage, îi ducem la biserică, îi creştem în Legea lui Dumnezeu. Totul este corect, dar... Lumea Legii lui Dumnezeu este o lume a nevoinţei, o lume a efortului duhovnicesc, o lume a răstignirii împreună cu Hristos. Ea nu se oferă oricum, nu poate fi primită pur şi simplu, alături de celelalte valori sau interese ale sufletului. Ea este o comoară pentru care trebuie neapărat să „vinzi” tot ceea ce ai.
Aşa se întâmpla şi cu cei care se întorceau la Hristosîn perioada sovietică. Oamenii însetaţi de Dreptate se lepădau de nedreptate; cei ce căutau Dragostea tăiau curvia şi pofta; cei ce doreau Libertatea adevărată – libertatea în Hristos – puteau să meargă vitejeşte la nevoinţă şi să rabde prigoane, dar pe atunci lumea era încă alta. Existau deja concepţii de genul „amorului liber”, dar ele revoltau opinia publică, şi sodomia provoca o repulsie generală. Drepturile şi libertăţile cetăţeanului erau încălcate, dar existau oameni care se luptau pentru ele cu bărbăţie şi în mod dezinteresat, adeseori riscându-şi libertatea şi viaţa, fără să primească vreun onorariu. (Preot Alexie Uminski)

[cristiboss56]

Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”. Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.
„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

[florin.oltean75]

Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”.

Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.

„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”

Atinge unul din cele mai profunde aspecte ale invataturii patristice.

Este esenta virtutilor fara de care nepatimirea este practic imposibila.O nepatimire pasionala, exaltata, extatica.

De exemplu, cum ramanem fara de patima fata de intelesul (chipul) "florii" sau al "soarelui"?

Este ceea ce nu se explica clar si direct in invatatura crestina.

[cristiboss56]

[Sfantul Grigorie Sinaitul face o deosebire intre uimire si extaz. Uimirea este ridicarea totala a puterilor sufletului la cele cunoscute si unite, adica neimpartite ale slavei marete a lui Dumnezeu. Pana este o distingere intre una si alta din cele cunoscute, acestea se prezinta ca marginite si nu starnesc uimirea. E altceva aci decat "distinguer pour unir" a lui Maritain, sau "distinguer pour connaitre". Dar in uimire sufletul pastreaza inca simtirea, sau constiinta bucuriei sale de ceea ce vede. Extazul ridica sufletul si din simtirea de sine. Nu mai stie ca bucuria e a sa, desi traieste o stare de nemarginita bucurie. Iubirea in ambele ei forme are in plus miscarea dorului spre tot mai multa unire, desi e ca o betie a Duhului. Sau tocmai betia aceasta e ca un entuziasm echivalent cu o miscare spre si mai multa unire. Deci o simtire exista si in aceasta dragoste extatica. - Parintele Dumitru Staniloae ] Dragostea extatica in Duh este de doua feluri : cea din inima si cea extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca ; cea de-a doua este a celor desavarsiti in dragoste. Dar amandoua scot mintea lucrata de ele din simtire, daca dragostea dumnezeiasca este betia mintii firesti in cele mai inalte ale Duhului, prin care e scoasa si simtirea din toate legaturile. [Aici se precizeaza care sunt cele doua grade ale dragostei extatice : cea din inima si cea propriu-zis extatica. Cea dintai este a celor ce se lumineaza inca, adica a celor ce sporesc in cunoastere ; a doua e a celor ajunsi dincolo de stadiul acesta, la desavarsire. Se aduc aci precizari categoriilor areopagitice. Tot aci se precizeaza ce inseamna ridicarea mintii mai presus de simtire. E vorba de simtirea ce se naste din legatura de placere sau de durere cu orice altceva. - Parintele Dumitru Staniloae]

Inceputul si pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile ei.

[Amintirea simpla de la inceput a fost pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzand-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare e marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea se in dreapta insa spre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem - a tine mintea la ceva sau ceva in minte; aminte sa ne fie, inseamna a tine ceva in minte) nu mai e divizata de gandurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu e nemarginit, e o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai in legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neincetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducand explicari convingatoare unor invataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari. - Parintele Dumitru Staniloae]
Tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare, la starea ei simpla de la inceput. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, intunecand dorintele firesti ce tindeau spre virtute. [ In textul din Filocalia greaca ni se pare ca sunt unele greseli. In el se spune : "Tamaduirea amintirii originare si: "neascultarea a creat nu numai amintirea simpla a sufletului, fata de bine". - Parintele Dumitru Staniloae] Dar amintirea o tamaduieste, ridicand-o dela starea contrara firii, la cea mai presus de fire, in mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, intarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.
Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase ; pricinile gandurilor, patimile ; ale nalucirilor, gandurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea [Avem aci un paradox ; pricina amintirilor ispititoare este uitarea indatoririlor spre bine. - Parintele Dumitru Staniloae], ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea e nascuta de dorinta poftitoare ; iar maica dorintelor e nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei ; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.
Gandurile sunt in partea rationala; patimile furioase in iutime; amintirea dorintei dobitocesti este in partea poftitoare. In partea intelegatoare se formeaza nalucirile ; iar in cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile [Sfantul Grigorie Sinaitul distinge aci pe langa partea rationala a sufletului, pe cea intelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are in ea si puterea oarecarei trezvii critice. - Parintele Dumitru Staniloae].
Tabararea gandurilor rele e ca un suvoi de rau. Prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste incuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopere inima. [Inima are aci sensul constiintei de sine. incuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare de valuri. - Parintele Dumitru Staniloae]

[florin.oltean75]

Cristi m-ar fi bucurat nespus sa-mi fie infirmata opinia.

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta, cu o abordare didactica si exemplificari concrete ale principiului .


O concretizare a acestui principiu pentru ceea ce experimentam zi de zi - pentru ca volens nolens vedem "lucruri" noi cei patimasi.


De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Pentru ca, odata clarificat "principiul nepatimirii" ne ajuta sa ramanem nepatimasi si la aratarile/chipurile mult mai subtile care se infatiseaza mintii atunci cand inaintam in cunoastere, in adancimea inimii.



Postarea de mai sus nu-l explica, ci evidentiaza o diviziune a extazului (nedesavarsit / desavarsit).

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

M-ar fi bucurat opinia unui teolog crestin in aceasta privinta

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cristiboss56

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

Multumesc Cristi!

Noapte buna.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.
...........

De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Referitor la prima ta afirmaţie, îngăduie-mi Florin să spun că Filocalia (iar nu filocaliile) nu îmi pare o carte de citit, cu sensul de căutat "informaţii". Desigur că se poate şi aşa, dar cred că nu aceasta îi este menirea.
Filocalia este Acasă prin mărturiile şi învăţăturile sfinţilor, este mediul unde sufletul se simte ocrotit şi hrănit, îngrijit şi crescut, mângâiat şi învăţat deopotrivă, în tainică împletire. Din acest mediu, odată (re)găsit, nu se mai pleacă decât prin damblaua fiului risipitor. Aşadar nu "citim filocaliile" şi apoi le evaluăm, fie şi găsindu-le "profunde". Urmînd să trecem la alte lecturi, apoi la alte lecturi .... şi tot aşa, în ...căutarea adevărului...O, eroare a erorilor!
Nu! Odată ce lucrarea harului ne-a adus în Cultura Duhului (iar Filocalia este, fără doar şi poate, ipostază a acestei Culturi), nu avem nici un motiv binecuvântat să mai trăim în afara ei. De fapt, nici nu văd ce ar fi de trăit...
Filocalia nu e muzeu. Nu e carte pe care o citeşti apoi o pui în raft printre alte cărţi... Ci, să fiu iertat că repet, eu cred că este Acasă al sufletului omenesc.
Filocalia nu poate rămâne (doar) obiect de lectură, ci cufundare (prin lepădare de sine) în Duhul, prin deschidere cu disponibilitate mare. Câtă dispoziţie pentru pocăinţă, atâta disponibilitatea pentru imersiunea în oceanul Filocaliei.
Filocalia nu se citeşte cu aceeaşi minte cu care răsfoim revista cutare ori parcurgem buletinul de ştiri. Ci numai cu inima, anume cu o inimă înfrântă şi însetată de Frumos şi Bine, de Adevăr şi Viaţă. De Iubire. Dincolo de orice reviste şi ştiri, ori poate tocmai în ciuda lor...

............
Cum putem privi nepătimaş la o floare?...:)
Am la îndemână o privighetoare.
Am mai povestit că într-o noapte de Paşti, când mă întorceam de la "Înviere", am auzit privighetoarea în parcul de la Unirii şi m-am lăsat furat de cântecul ei. Pe fundalul oferit de participarea la sfânta slujbă, cu tot ce poate însemna aceasta, inclusiv cuvântul Patriarhului de atunci care se afla printre noi, evenimentul a fost parcă din alt tărâm...
M-am aşezat pe o bancă să o pot auzi pe îndelete... Părea aproape, într-un pom oarecare dintre mulţii arbuşti care alcătuiesc parcul Unirii, însă îmi părea că e peste tot şi că poate fi auzită la fel de oriunde... Ascultam şi fremătam discret sub frumuseţea cântecului ei. Asta nu e de povestit, e de auzit, desigur.
Atunci au apărut câţiva băieţi, s-au repezit spre un pom, unde credeau că e privighetoarea, au slobozit nişte vorbe de-ale lor, s-au căţărat, au jupuit pomul etc. Tot spectacolul. Vroiau să prindă privighetoarea, să o aibă, să fie a lor. Doar a lor, proprietate personală.
M-au jefuit şi pe mine, cu acel prilej, nu mă pricep să povestesc cum vine asta dar aşa am simţit...
Privighetoarea a tăcut, cântecul ei nu s-a mai auzit minute bune în centrul oraşului. (Iar eu am avut naivitatea să mă tem că aceia chiar reuşiseră să o prindă!...:))
Am aşteptat ceva vreme apoi am plecat, simţindu-mă şi rănit dar şi îmbogăţit cu un dar tainic, de necuprins. Căutam învăţătura-mustrare pentru mine, întrucât întâmplarea aceea îmi părea oglindă pentru căderile mele... Am primit gândul că unele lucruri sunt de avut iar altele de contemplat. Frumuseţea care ni se oferă în dar nu e pentru a o avea noi, ci pentru a o contempla pe ea. Este ceea ce un colecţionar nu poate înţelege.
Când am păşit dincolo de parc, colţ cu actualul Mac, privighetoarea s-a auzit din nou, prin perdeaua vuietului maşinilor din Centru... Am luat-o ca pe un semn că gândul meu a fost aproape de ţintă...

Cum putem privi nepătimaş o floare? Renunţînd la pornirea posesiunii, preferînd să fim cuprinşi decât să cuprindem... Contemplînd, abandonîndu-ne bucuriei şi mulţumind. Toată Filocalia arată aceasta!
Poate că ar fi nimerit să reiei lectura (fără a o mai părăsi vreodată), întrucât răspunsul se află în tot cuprinsul ei, în tot locul.
Trăind Filocalia, aşa cum ne e dată, răspirînd în părtăşie cu aerul ei, deprindem meşteşugul de a privi nepătimaş nu doar florile, ci toată zidirea. Şi chiar pe Creator Îl privim la fel... îndrăznesc să spun; să fiu iertat.

P.S. Până te urneşti la Filocalia, îţi sugerez să faci o încălzire cu "Colecţionarul" lui John Fowles. Acolo, floarea ori privighetoarea sunt o tânără fată.

[florin.oltean75]

Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.

Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.

Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.

(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)

Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.

Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.

Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.

Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.

Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.

Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.

Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.

Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.

Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.

Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.

Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.

Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.