Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veşnicie! Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munţilor pustii pluteşte o ceaţă deasă. Aş vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus şi vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin şi albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălţat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit.
Mi-e dor de Iisus cel flămând şi însetat pentru mântuirea mea. Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Şi nu ştiu pentru ce. Sunt sătul şi totuşi mi-e foame de ceva. Sunt adăpat şi totuşi o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit şi totuşi o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat şi totuşi un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame şi o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus.
Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâţia ani. De-atâţia ani păcătuiesc, de-atâţia ani bolesc şi sufăr fără a mă lecui. Deşi am şi doctori iscusiţi şi leacuri potrivite, totuşi zac bolnav şi strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăinţa îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanţurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele şi patimilor şi iată că mor nelecuit. De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit şi nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruieşte. El mă stăpâneşte. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut şi nu-L mai pot ajunge, Il strig şi nu mă mai aude. Il chem şi nu-mi răspunde. Il rog plângând şi nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă şi nu ştiu cu ce să o îndepărtez. Am greşit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat şi acuma iată am îmbătrânit şi am ostenit de truda vieţii. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos.
De aceea, zic, mi-e dor de linişte, ca să mă reculeg puţin. Să mă rog lui Dumnezeu şi să-mi plâng păcatele mele. Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aş vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile şi grijile vieţii, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puţin, câtuşi de puţin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greşit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, ştiu că numai prin pocăinţă am iertare. Totuşi văd că sunt atât de pătimaş, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Şi trupul şi simţurile mele şi lumea şi diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieţii mele şi n-are cine se milostivi spre mine.
Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele şi cine să mă ducă la o casă de oaspeţi. Sunt doborât de patimi şi nu are cine mă ridica din legăturile lor amare! De aceea, văzând că sunt atât de păcătos şi nesimţit la inimă, zic şi cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat. Aş vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinţi şi fraţi, departe de grijile vieţii, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate.
Acolo, numai acolo, în ţara pocăinţei, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci şi pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veşnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veşnicie… Acolo, în ţara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aş vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aş vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin

Pr. Ioanichie Bălan

[cristiboss56]

A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.
Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, nişte cuvinte, nişte feţe care privesc într-un anume fel şi toate acestea îi aduceau o uşoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalţi. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească.
Suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârşit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuţineze, pentru că ea porneşte de la Dumnezeu şi se revarsă asupra întregii făpturi, aşa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înşine nu o avem. Nu poţi vedea ceea ce nu ai în ochi.
Să simţi pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă şi trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însuşire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuţile şi bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleaşi aspiraţi şi de aceeaşi măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.
Savatie Bastovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.
Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciune ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lângă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 99-100)

[cristiboss56]

Cuvântul dumnezeiesc are o anumită putere dumnezeiască ce mişcă sufletul omenesc. (...) Creștinul aude despre viața veșnică şi fericirea ei şi saltă cu inima, şi se îngrijeşte să nu se lipsească de ea. Aude ce frumoasă şi plăcută este virtutea şi se străduieşte să o dobândească. Aude cuvânt despre pocăinţă şi imediat simte înlăuntrul său dorire şi o anumită trezire spre pocăinţă, cugetând cum să facă să împlinească aceasta în faptă. Aude cuvânt de mustrare pentru păcat şi, cercetându-şi conştiinţa, se întristează pentru păcatul săvârşit, se întristează după DUMNEZEU şi, ca străpuns de o săgeată, se supără, se mânie pe sine însuşi, încă şi lacrimi varsă deseori din zdrobirea inimii.
Aude cât de minunată este bunătatea dumnezeiască față de neamul omenesc, descoperită nouă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi este foarte uimit de această purtare de grijă dumnezeiască, mântuitoare şi iubitoare de oameni. Aude că şi el este unul dintre cei pentru care Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Cel necuprins S-a arătat în trup şi a „venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11); pentru aceasta mulţumeşte din inimă şi se închină cu smerenie lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Aude cuvântul mângâietor al Evangheliei şi simte înlăuntrul său mângâiere duhovnicească, pentru că Evanghelia, adică vestea cea bună a lui Dumnezeu, este trimisă oamenilor, sufletelor care o aud, ca să nu rămână fără mângâiere. Această lucrare a cuvântului dumnezeiesc pătrunde până în adâncul sufletului!
Sfântul Tihon din Zadonsk

[cristiboss56]

Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun!

"Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru orice acuzaţie nedreaptă ce ţi s-ar aduce. Este un lucru rău. Şi răul începe prin gânduri rele. Când te amărăşti şi te indignezi, fie doar cu gândul, îţi strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze şi îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubeşti şi să ierţi, alungând de la tine orice gând rău."

"Nu trebuie să-ţi duci lupta creştinească cu predici şi contestaţii, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalţi reacţionează. Când îi iubim sunt mişcaţi şi-i câştigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalţi pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înşine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilinţă ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu."

"Când te trezeşti noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în faţa Celui Răstignit şi a Sfinţilor şi să te rogi smerit şi cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poţi."

"Să te rogi fără nelinişte, în pace, cu încredere în grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi. [...] Să-l rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] Să faceţi câte metanii puteţi în rugăciune, chiar dacă asta vă oboseşte. Când rugăciunea este însoţită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută şi mai roditoare în faţa lui Dumnezeu."

"Omul lui Hristos trebuie să-L iubească pe Hristos, şi când Îl iubeşte pe Hristos, scapă de diavol, iad şi moarte."

"Să fim smeriţi, însă să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos. [...] Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune: sunt cel din urmă, sunt nimic. Aceasta e smerenie diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu provine din strădaniile noastre. Pregăteşte-te şi cere-I lui Dumnezeu acest dar sfânt."

"Deschide-ţi inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru. [...] Să fii plăcut. Să iubeşti tăcerea, pentru că doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe puţine, dar cu miez. Să iubeşti osteneala trupului şi oboseala, fiindcă acestea întăresc trupul şi sufletul deopotrivă. [...] Tăcerea să-ţi fie tainică, adânc în inimă. Nu-ţi vădi tăcerea să o priceapă toţi. Spune două-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga Domnului pentru toţi."

"Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun."

"Să faceţi mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi!"

"Şi deşi de mic copil făceam multe păcate, când m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care până astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun şi toţi strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume."

"Astăzi oamenii caută să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. Doar astfel sufletul îţi este împlinit."

"Să-L rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] În rugăciunea ta să-I ceri lui Dumnezeu să se facă voia Să pentru tine. Acest lucru îţi este cel mai de folos."

"Când te înhaţă satana şi te apasă, să nu rămâi nemişcat, aşa cum rămân unii ce devin melancolici şi cad pe gânduri ore întregi, ca şi când i-ar preocupa probleme importante, deşi nu e vorba despre aşa ceva, ci pur şi simplu sunt robiţi de satana. Să fii pregătit să reacţionezi, să te opui, să respingi asediul satanei, aşa cum pe un om pe care îl prind răufăcătorii şi-l blochează, face o mişcare bruscă şi, dând din mâini îl împinge, scapă din strângerea lor şi se îndreaptă spre altă direcţie, spre Hristos, care îl eliberează."

"Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veşnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasă veşnicie este să primeşti cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocităţii aceluia ce ţi se oferă cu iubire."

"Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla şi va ridica îndârjire în sufletul tău şi astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, şi astfel rugăciunea ta îl va ajuta."

"Să nu te necăjeşti, măi, niciodată. Hristos a înviat ca să ne dea multă iubire şi bucurie, încă de pe acum. Aşadar, de acum să începem să participăm tot mai intens la ziua luminată a Împărăţiei iubirii lui Hristos, unde nu se înserează niciodată."

"În taina îmbrăţişează-ţi în inima-ţi întreaga obşte şi întreaga Biserică. Nu te lupta cu ceilalţi, nici nu încerca să faci să dispară sau să corectezi cusururile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu defectele sale. Domnul se va îngriji de acestea. Să-ţi sfinţeşti tăcerea, să nu fie neroditoare."

"Nu mi-e frică de iad şi nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea şi cu mine."

- Cuvioase, spuneţi ceva despre viaţa duhovnicească.
- Oricine nu se pocăieşte, va fi pierdut.
- Acesta e un cuvânt greu, cuvioase.
- Ţi-l voi spune încă o dată: oricine nu se pocăieşte va fi pierdut."

"Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează."

"Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă."

"Să nu stai în spaţii închise, ci să ieşi în mijlocul naturii."

"Iubiţi-l pe Hristos. Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie. Iubiţi-L pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Lui".

( Parintele Profirie )

[cristiboss56]

"De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor".

"Mănăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mănăstire. Este de-ajuns să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul în care vieţuieşti. Du-te acum, roagă-te şi fii răbdător în toate".

"Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ţi poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, şi-atunci se vor risipi şi negurile ce s-au înstăpânit în tine".

"Fii atent cum te nevoieşti. Nevoieşte-te cu smerenie şi nu aşa cum faci tu, cu încrâncenare. Încet-încet fiule, şi cu smerenie. Altminteri păcătuieşti", îmi spunea Bunicuţul.
"Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă că nu ştim ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre şi, aşa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm şi pe Hristos să vină la noi şi să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El".

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce inainte-vederea".

"Trebuie să-ţi spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd." Notează-ţi aceste cuvinte, ca să le ţii minte, căci sunt pline de înţeles."

"Să fii bun şi ascultător. Să ai răbdare cu ceilalţi, să nu te necăjeşti, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbeşti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu eşti întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat, în drumul spre Hristos."

"Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti des şi-atunci vei scăpa de toată frică şi ţi se vor tămădui toate rănile sufleteşti."

"Te povăţuiesc să ai mereu dragoste pentru toţi. În primul rând dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie să iubim cu inima curată şi tot astfel trebuie să ne rugăm."

"Nu vreau să te apropii de Dumnezeu din pricină că te temi de moarte. Vreau să te apropii de El cu multă dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seamă, fiule."

"Când uneori începe să-ţi fie frică, aşa cum spui, aceasta se întâmplă din pricină că nu Îl iubeşti îndeajuns pe Hristos. Asta e totul."

"Să te rogi şi să iubeşti. Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti şi pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalţi. Dacă-i iubeşti tu primul, să ştii că atunci şi ei te vor iubi deopotrivă."

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."

"Cu cât se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit şi chinuit de felurite lucruri. Trebuie să mergem la duhovnic de fiecare dată când ne chinuie ceva."

"Să te spovedeşti periodic şi temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedeşti, nu te mântuieşti."

"Să nu vă preocupaţi de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să ştiţi că, atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic."

"Fii atent la mine. Şi iadul şi satana şi Raiul, toate sunt adevărate. Eu însă nu vreau să te temi de ele, sau să te gândeşti la ele aşa cum faci tu. Vreau să-L iubeşti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie că te afli aici, fie că te afli altundeva. Da, Hristos ne aşteaptă şi, îndată ce ne vom deschide inima cât de puţin, El va pătrunde în ea de îndată şi vom avea parte de toate cele bune. Este întocmai ca soarele. Când tragi fie şi puţin perdeaua, lumina pătrunde imediat în odaie, iar razele sale ne încălzesc."

(Părintele Porfirie)

[cristiboss56]

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.
Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

ieromonah Rafail Noica