Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Că atunci asemănându-şi neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va să-şi dea îndată seama, cât e de mare ajutorul. Și iarăşi, când îşi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea şi îndrăgirea sufletului său, prin care omul a nădăjduit să-i afle sufletului o bună nădejde, dar n-a putut. Sau dacă inima lui nu se alină din pricină că-i e teamă şi se cutremură să înţeleagă şi să afle, că frica aceasta a inimii lui arată şi însemnează că peste tot are nevoie de un altul, care să-l ajute. Că dinlăuntru dă inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte şi o tulbură, înlăuntrul ei, arătând că-i lipseşte ceva. Şi de aceea se învinovăţeşte pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde. Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Ps. 120, 2). Iar dacă cineva recunoaşte că are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Şi cu cât înmulţeşte rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Că tot cel ce se roagă şi cere, trebuie să se smerească, că: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19). Deci, inima nu conteneşte să fie risipită, până ce nu se va smeri. Că numai smerenia face inima să se adune (concentreze).
Iară când se smereşte omul, îndată îl înconjoară mila şi simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu. Că a aflat inima o putere a nădejdii, că se mişca într-însa. Iar când simte omul că, Dumnezeu este de faţă şi-i ajută, atunci inima i se umple de credinţă şi înţelege de aici, că rugăciunile lasă ajutorul să vină, că este izvor de mântuire şi comoară de nădejde şi liman de izbăvire în faţa viforului, şi lumina celor ce sunt în întuneric, şi sprijin al celor neputincioşi, şi acoperământ în vremea ispitelor, şi ajutor în răutatea bolilor, şi pavăză de izbăvire în vreme de război, şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor, şi ca să spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intră în suflet.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Cugetă smerit, vorbeşte smerit, smerit gândeşte, smerit lucrează toate, ca să fii în căile tale fără de poticneală. De unde s-a luat ţinerea de minte, trupul şi sufletul? Cine le-a făcut? Şi încotro vor merge iar? Cunoaşte-te înlăuntrul tău, că pe de-a-ntregul eşti putreziciune, pătrunde întru cele dinlăuntru ale tale şi pricepe că toate sunt deşarte; fără harul lui Dumnezeu nu eşti nimic mai mult decât o ramură uscată, pom fără de rod, iarbă uscată pentru foc, cârpă aruncată la gunoi, vas al păcatului, sălaş al tuturor urâciunilor şi al patimilor necuvântătoare, cupă plină de toată fărădelegea. Întru tine nu ai nimic bun al tău, nimic bineplăcut, afară de păcat şi călcare de porunci - „şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6,27), căci „nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru” (Matei 5,37).
Sfântul Dimitrie al Rostovului

[cristiboss56]

Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o dată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la patimi!
Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi vrăjmaşul la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte.
Nu dispera! Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!
Preot Iosif Trifa

[cristiboss56]

De ce oare sfinţii se rugau neîncetat; de ce oare creştinului i se porunceşte să se roage neîncetat? Pentru a fi mereu împreună cu Dumnezeu şi nici un minut şi nici o secundă să nu dăm loc păcatului care caută neîncetat să ne prindă în cursă şi să ne aţină calea spre Împărăţia de Sus. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes 5,17), spune Apostolul. Aşa cum e neapărat necesar să respiri, tot atât de necesar este să te rogi; rugăciunea e respiraţia sufletului, puterea şi lumina lui; hrană, băutură, desfătare, pace, bucurie, spaţiu, mărire!
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Unii monahi care plecaseră au venit iarăși în pocăință în Sfântul Munte și și-au sfârșit viața în pace, aceștia au avut o bună dispoziție a inimii când au venit prima dată la mănăstire, dar nu au fost ajutați. Așa au pățit mulți. Vin cu intenții bune, dar nu află pe cineva care să-i călăuzească și să-i întărească. De aceea au sfârșit cum au sfârșit. Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor ca să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor cu pace. Ar fi o nedreptate a dumnezeieștii purtări de grijă, dacă Dumnezeu nu i-ar întoarce pe acești oameni lângă El. Fiindcă au avut bună dispoziție a inimii când au început și Dumnezeu nu uită acest lucru.
Cea mai mare încercare a altora este cel mai bun leac pentru noi. Eu, orice aș avea, când mă gândesc cum suferă acești oameni spun „slavă lui Dumnezeu”. Aș putea fi și eu un paralizat și să nu mă pot mișca deloc, ce-aș face atunci? Slavă lui Dumnezeu, acum sunt ca un împărat.
Viața noastră monahicească trebuie să fie o continuă doxologie către Dumnezeu.
Când Dumnezeu spune de mai înainte, prevestește, trebuie și omul să ia aminte. Fiindcă dacă omul este nepăsător și se schimbă și Dumnezeu se schimbă. Rezultatul pe care îl prevestește Dumnezeu depinde și de om.
Să trăiești durerea ta ca și cum n-ar exista.
Astăzi vin mulți monahi, dar nu mai există frământătură. Ne-am depărtat de tradiție. Nu mai încercăm să semănăm cu sfinții. Trebuie să ne comparăm pe noi cu sfinții. Nu trebuie să-i privim pe ei că aveau patimi mici sau mari și să ne comparăm în acestea cu ei.
Cu cât te ostenești mai mult cu atât mai multă bucurie și har vei lua de la Dumnezeu.
Când Dumnezeu va da dragostea Lui unui suflet acesta nu poate suporta, cade jos. Atunci nu mai caută nimic altceva. Vrea să lase toate și să se închidă într-o peșteră.
Trebuie să știm că atacul care vine din lucrarea demonică este oarecum un dar al lui Dumnezeu pentru păcătos, ca să se pocăiască, să se smerească și să se mântuiască. Când totuși este desăvârșită împietrire și nepocăință, atunci nu este atacat de demon, fiindcă vede Dumnezeu totala lui împietrire.
Mai demult ziceam rugăciunea, dormeam și rugăciunea continua. Mă trezeam și rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
Astăzi vin mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ei caută să afle un exemplu și noi trebuie să fim cum ne vrea Dumnezeu, ca să se folosească alții care se apropie de noi, fiindcă altminteri vom da socoteală și pentru aceștia care se apropie de noi și se vatămă sau nu se folosesc.
În funcție de starea în care se află omul, ispita îi aduce și gândurile.
Ca să înceteze atelierul nostru (adică mintea noastră) să producă gânduri rele, trebuie lipsească răutatea. Atunci omul are sănătate duhovnicească.
Drumul cel mai ușor și cel mai scurt este ascultarea. În ascultare harul călăuzește.
Desăvârșirea continuă și în cealaltă viață.
În multe cazuri există încercări de la Dumnezeu, dar intră și diavolul și le face pe toate mai negre. Acela este cel mai greu lucru.
Există demoni care nu îl lasă pe cineva să vorbească și alții care nu îl lasă să asculte sfaturile pe care i le spun oamenii duhovnicești.
*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

[cristiboss56]

Săvârşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi în cutare privinţă, şi în alta, şi în cealaltă – că întru toate eşti vinovat; te vei îmbrăca, parcă, în păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îţi vei da seama că eşti fără răspuns şi vei striga: „Ticălos om sunt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbeşte-te să stârneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele îndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe – şi anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atât de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te înfrânezi şi nu te-ai înfrânat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sunt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stârneşti din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca un foc: cu cât va arde mai mult şi cu cât va fi mai puternică arderea, cu atât va fi mai mântuitoare.
Limita până la care trebuie dusă această îndurare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. În acest dezgust se află temeiul hotărârii de a nu mai păcătui şi nădejdea îndreptării de sine.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 83-84)

[cristiboss56]

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.
Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.


Sfântul Isaac Sirul