Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor depărtate de Biserică, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate.
Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. „Surpând izvodirile minţii, şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10, 5).
La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmtă a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, duce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică.
Să nu-i îngădui minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh.
Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sfântul Petru Damaschinul, Filocalia, „Despre dreapta-socotinţă”): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.
Sfântul Ignatie Briancianinov

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Cine a adus păcatul în lume, o, Doamne, şi a îmbolnăvit întreaga lume, devenind hrană pentru moarte?
Mintea este poarta prin care a intrat păcatul. Prin minte, picătura de otravă a picurat în inimă şi în suflet. Despărţită de feciorie şi lumină, nemaifiind întreită, ci unidimensională, mintea s-a despărţit de Sfânta Triadă şi stă ca cea de-a „patra” – nonexistenţa. Cugetă la cele lumeşti, şi nu la cele dumnezeieşti.
Despărţită de fecioria sufletului şi de lumina inimii, mintea este umbra Fiului lui Dumnezeu şi reversul înţelepciunii. Această umbră întunecată îşi răspândeşte întunecarea în suflet şi în inimă. Şi de îndată ce toate trei s-au învăluit în întuneric şi s-au acoperit cu mucegai, ea se transformă apoi într-un soi de triadă lipsită de sfinţenie, o umbră a Sfintei Triade, întocmai precum nonexistenţa este o umbră şovăielnică a existenţei.
Care este cel dintâi păcat al minţii, o, Doamne, prin care ea a adus durerea şi suferinţa în întreg neamul omenesc?
Cel dintâi păcat al minţii a fost amăgirea de sine, iar cel de-al doilea mândria. Pironită de simţuri destinate non-existenţei, mintea a acceptat non-existenţa drept existenţă. Amăgirea de sine se uită la reflectarea lunii în lac de parcă ar fi luna adevărată şi dă buzna s-o apuce în apă. Amăgirea de sine vede o sfoară şi o ia drept şarpe, fugind de el. Amăgirea de sine a unui câine vede un câine în apă şi îl face pe câinele respectiv să latre la propria sa umbră. Amăgirea de sine cu privire la cenuşa iluzorie a acestei lumi îndeamnă mintea să-şi alipească esenţa de această lume şi o izbeşte cu uitarea adevăratei lumi existente.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

[florin.oltean75]

Cine a adus păcatul în lume, o, Doamne, şi a îmbolnăvit întreaga lume, devenind hrană pentru moarte?
Mintea este poarta prin care a intrat păcatul. Prin minte, picătura de otravă a picurat în inimă şi în suflet. Despărţită de feciorie şi lumină, nemaifiind întreită, ci unidimensională, mintea s-a despărţit de Sfânta Triadă şi stă ca cea de-a „patra” – nonexistenţa. Cugetă la cele lumeşti, şi nu la cele dumnezeieşti.
Despărţită de fecioria sufletului şi de lumina inimii, mintea este umbra Fiului lui Dumnezeu şi reversul înţelepciunii. Această umbră întunecată îşi răspândeşte întunecarea în suflet şi în inimă. Şi de îndată ce toate trei s-au învăluit în întuneric şi s-au acoperit cu mucegai, ea se transformă apoi într-un soi de triadă lipsită de sfinţenie, o umbră a Sfintei Triade, întocmai precum nonexistenţa este o umbră şovăielnică a existenţei.
Care este cel dintâi păcat al minţii, o, Doamne, prin care ea a adus durerea şi suferinţa în întreg neamul omenesc?
Cel dintâi păcat al minţii a fost amăgirea de sine, iar cel de-al doilea mândria. Pironită de simţuri destinate non-existenţei, mintea a acceptat non-existenţa drept existenţă. Amăgirea de sine se uită la reflectarea lunii în lac de parcă ar fi luna adevărată şi dă buzna s-o apuce în apă. Amăgirea de sine vede o sfoară şi o ia drept şarpe, fugind de el. Amăgirea de sine a unui câine vede un câine în apă şi îl face pe câinele respectiv să latre la propria sa umbră. Amăgirea de sine cu privire la cenuşa iluzorie a acestei lumi îndeamnă mintea să-şi alipească esenţa de această lume şi o izbeşte cu uitarea adevăratei lumi existente.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

Afirmatii extraordinare, parca desprinse din textele budiste.

Avem aspectul cheie generator de suferinta (dezvaluit in doctrina de baza - Cele Patru Adevaruri - [al 2-lea] Originea Suferintei)

(*) Mintea ca poarta de intrare a pacatului! Amagirea de sine ca pacat originar / din care izvorasc toate celelalte pacate - care precede mandria.

Sunt specificate pana si analogiile budiste celebre privind pacatul radacina al mintii - confuzia innascuta : "sfoara-sarpe", reflectia lunii in apa!!!

[cristiboss56]

În prealabil postat de florin.oltean75

[/b]Afirmatii extraordinare, parca desprinse din textele budiste.

!!!

Daca-i parca , parca sa fie Florine :)

[cristiboss56]

Mândria se naşte din nebunie şi orbire sufletească; din chibzuinţă şi cunoştinţă se naşte smerenia. Dacă te-ai cunoaşte cu adevărat, atunci nu ai fi mândru: de te-ai cunoaşte, întru adevăr, atunci nu te-ai înălţa prin mândrie. Dar, aşa cum încă nu te cunoşti bine pe tine şi nu pricepi după cum se cuvine, tot aşa te şi mândreşti fără de minte - te mândreşti cu oarecare lucru de nici un preţ sau şi mai mult - pentru nimic. Fiind întru acest fel de mândrie şi îngâmfare - cunoaşte-te pe tine însuţi. Cunoaşte că Domnul „de cei batjocoritori râde, iar celor smeriţi le dă har” -spune Solomon (Pilde 3,34). Cunoaşte că Domnul îi primeşte pe cei blânzi, iar pe păcătoşii mândri îi smereşte până la pământ; pe cei smeriţi îi înalţă, iar pe cei mândri îi coboară; de la cel smerit primeşte şi puţinul, iar de la cel mândru leapădă şi cele mari - de la vameşul cel smerit a primit doar tânguirea, iar de la fariseul cel mândru a lepădat multe virtuţi. Înaintea lui Dumnezeu e mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru: „toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” - grăieşte Solomon (Pilde 16,5).
Sfântul Dimitrie al Rostovului

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cristiboss56

Daca-i parca , parca sa fie Florine :)

Parca sa fie Cristi!

[cristiboss56]

Te tulbură gândul: „La ce bun îndrumarea unui stareţ? Alţii cum trăiesc, fără să se ducă la nimeni, decât la spovedanie o dată pe an, şi sunt liniştiţi?”, şi aşa mai departe.
Gândul acesta se dă deja în vileag că este de la vrăjmaşul, şi anume prin faptul că aduce tulburare. Dacă ar fi adevărat, de ce să te tulburi, ar trebui să te iei după el? Iar cât priveşte faptul că cei care nu se duc la nici un părinte duhovnicesc sunt liniştiţi, pe când tu nu, poate fi explicat astfel: oamenii care urmăresc ceea ce fac îşi văd neputinţele, se luptă şi, neaflând odihnă, caută dezlegare, după credinţa lor, la cei încercaţi sau în învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi de aceea vrăjmaşul se ridică împotriva lor cu uneltirile sale, aduce tulburare, nedumerire, îi porneşte pe unii împotriva altora. Neaflând mângâiere şi odihnă, se duc la cei la care, după credinţa lor, au evlavie, cer sfat şi se liniştesc; războiul se porneşte din nou, şi ei se folosesc din nou de acelaşi mijloc.
Iar asupra celor care nu simt nevoia legăturii cu un părinte duhovnicesc, ci umblă de capul lor şi li se pare că trăiesc bine, furaţi fiind de slava deşartă şi de părerea de sine, vrăjmaşul nici nu porneşte război, iar lor li se pare că au odihnă.
Sfântul Macarie de la Optina