Charlie Hebdo, sau terfelirea religiei in numele libertatii de expresie !

[AlbertX]

Inorogule, mai intai citeste cartile Sf Nicolae Velimirovici si pe urma mai vorbim,... parerea mea.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Simboluri si semne

http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/...i_si_semne.pdf

Abordarea filosofica este gresita, cel mai bine ar fi sa citesti incet, fara graba si fara idei preconcepute.

În prealabil postat de AlbertX

Daca nici Papa nu mai are nici un cuvand de spus ... si dvs aveti impresia ca sunteti vre-un sfant ... asta e.

E doar o părere propie. Se poate?

În prealabil postat de AlbertX

Sa coboram cu picioarele pe pamant, as prefera si sa nu mai idealizam atata, ca nu e bine. E cale lunga de la teorie la practica, sa nu uitam ca suntem oameni supusi greselii si nu Dumnezeu.

Valabil şi pentru frăţia ta.

În prealabil postat de AlbertX

Concluzia este una singura: atunci cand provoci insistent un taur cu un batic rosu ... sa nu te plangi ca te-a impuns cu coarnele si ca mai bine era sa te dea in judecata ... ca dovedesti doar imaturitate si raportarea gresita la realitate.

Concluzia mea este alta: încet ajung să înţeleg durerea Yasminei.

[Mosh-Neagu]

Provocarea, ne dă târcoale toată viaţa. Uneori e bună, alteori dimpotrivă. Încrederea în forţele proprii de obicei duce la mândrie, mai ales dacă rezultatele sunt vizibil reuşite în ochii celorlalţi. Dar cât din acest succes ni se datorează nouă şi cât lui Dumnezeu?... Oare câte exemple avem în istorie? Uriaşul Goliat părea de neînvins. Cine s-ar fi gândit că un copilandru precum David, avea să-l pună la pământ? Dar aici se înţelege probabil „în mod special”, intervenţia directă a lui Dumnezeu… Întotdeauna este vorba de Dumnezeu, indiferent de aparenţă. Prima impresie de obicei, este aceea de a spune că Dumnezeu îl pedepseşte pe „cel rău”… Dar pedeapsa nu este „început”, ci „sfârşit”. Iar Dumnezeu este Iubire. Nimic nu începe cu pedeapsa, ci mai înainte trebuie să fi existat o cauză. Făcând abstracţie de Goliat – un personaj ciudat, fără prea mult discernământ - şi raportându-ne la David, care constituia un important Început, în voia lui Dumnezeu, pentru neamul lui Israel, realizăm că „ridicarea” lui David în ochii lui Saul şi a celorlalţi, începe tocmai cu omorârea uriaşului Goliat. Sfârşitul terorii este motiv de sărbătoare şi bucurie, deşi la mijloc este vorba de uciderea unui om… Dacă acel om nu putea fi îndreptat (şi cunoaştem că nu se putea pune problema), ajungem fără nici o altă tăgadă la ideea că: „scopul scuză mijloacele!” De fapt pedeapsa nu trebuie privită exclusiv ca un motiv de îndreptare, (ce fel de îndreptare mai poate fi, dacă pedeapsa este însăşi moartea?), ci mai ales ceea ce implică influenţa celui rău, în bunul mers al vieţii pe pământ. Privind în urmă, în istoria recentă a lumii contemporane, ne amintim de regi şi regine, numiţi astfel de slăbiciunile omeneşti: Elvis Presley - regele rock , Marlen Monroe – numită regina frumuseţii tuturor timpurilor, Bruce Lee – regele kung-fu, care promova violenţa în cea mai subtilă formă, Paul Mcatney – care într-un interviu, spune: „Cine a fost Hristos? El n-ar fi reuşit niciodată să adune atâta mulţime de popor pe cât poate aduna Beatles la un singur concert!”, Freddy Mercury – alt „rege” care promova în muzică, sodomia şi desfrâul, Michael Jakson – alt „rege rock” îndrăgostit de propria imagine, Rasputin – călugăr smintit şi desfrânat, care-şi spunea „Omul lui Dumnezeu” deşi era stăpânit de multe şi rele patimi, şi foarte mulţi alţii… Prima impresie este aceea că moartea a venit ca o pedeapsă, şi pe jumătate aşa şi este, dar pe de altă parte realizăm că viaţa lor devenise demult sminteală celorlalţi, iar Dumnezeu a aşteptat în zadar îndreptarea lor. A fost de-ajuns ca El să-şi întoarcă faţa, iar stăpânul acestei lumi să-şi ia răsplata „muncii” sale! Este asta o „pedeapsă” sau o „fatalitate”? „Fiecare pasăre, pe limba ei piere!” Când stăm zilnic la masă cu vrăjmaşul lui Dumnezeu, cam cât timp ne aşteptăm ca mila Lui să reziste ignoranţei noastre? Care este rodul „semănăturii”, în momentul în care ne pretindem deja… „semănători”?
„Dincolo de inocenţă, e alunecare!” Cred că fiecare dintre noi ajungem destul de devreme în viaţă să avem această reflecţie pe care o considerăm personală, când de fapt ea vine de la Adam, iar Dumnezeu ne-o şopteşte discret, la timpul potrivit. Oare cât timp consimţim să „alunecam” în prăpastia păcatelor şi cum credem că putem recupera mila şi dragostea lui Dumnezeu, conştienţi fiind că, prin „alunecare”, nu mai putem vorbi de o relaţie sinceră şi reciprocă?
Greşeala, sau căderea în păcat!... Iată o alchimie bizară şi atât de fascinantă în lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea omului sau a lumii!... Diavolului îi este îngăduit să urzească păcate, iar Dumnezeu le transformă cu milă şi răbdare în miracole cu totul ziditoare. Putem să punem pe seama lui Dumnezeu, ispita sau păcatul? As vrea să cred că nu, dar „lucrarea” păcatului, (şlefuirea, transformarea, metamorfozarea divină) pentru ca el să devină grâu din neghină, fără îndoială că Lui I se datorează.
Ce e păcatul? Care e rostul lui pe pământ? De ce-l îngăduie Dumnezeu? Oare nu are Dumnezeu puterea să desăvârşească într-o clipă toată nedesăvârşirea? Dar, dacă ar face-o Dumnezeu, omului ce i-ar mai rămâne de făcut? Si-aşa… a supus timpul (tot prin harul şi mila Lui), dar asta nu înseamnă că se roagă mai mult şi cu-atât mai puţin că se smereşte, ci se adânceşte şi mai vârtos în patimile plăcerilor efemere şi de multe ori dintre acele care sunt urâciune şi strigătoare la cer. Şi totuşi, încă suntem îngăduiţi pe lume, încă îşi mai face milă de noi… De ce? Să ne amintim puţin de străbunul nostru, Avraam, într-o negociere tipică poporului israelitean, cu Dumnezeu, înainte de pedeapsa ce urma asupra Sodomei (unde era şi Lot, nepotul său, fiul lui Arran): „Doamne, nu pierde împreună pe cel drept cu cel necurat, şi va fi cel drept, ca şi cel necurat. De vor fi 50 de drepţi în cetate, pierde-vei pe ei? Nu vei lăsa locul pentru acei 50 de drepţi, de vor fi într-însa? Cu nici un chip să nu faci Tu cuvântul acesta ca să ucizi pe cel drept cu cel necurat… Cu nici un chip! Cela ce judeci tot pământul, nu vei face judecată?” Şi zise Domnul: „De voi afla în Sodoma 50 de drepţi în cetate, voi lăsa tot locul pentru dânşii.” Şi răspunzând Avraam, zise: „Doamne, eu grăiesc către Tine, care sunt pământ şi cenuşă. Dar de se vor împuţina cei drepţi la 45, îi vei pierde pe ei? Dar la 40, Doamne?” Şi Dumnezeu răspunse: „Nu-i voi pierde nici pentru cei 40.” Şi zise Avraam: „Să nu fie, Doamne din ce voi grăi eu, dar de se vor afla acolo 30?”… „Nu voi pierde pentru 30.” Şi zise Avraam: „De vreme ce tot grăiesc către Domnul, dar de se vor afla acolo 20?”…”Nu voi pierde pentru acei 20.” Şi zise Avraam: „Să nu fie ceva, Doamne, de voi grăi încă o dată, dar de se vor afla acolo, 10?” Şi zise Domnul, înainte să-l părăsească pe Avraam: „Nu voi pierde pentru cei 10.”…Oare care o fi raportul acestor vremuri, între drepţi si necuraţi? Faptul că mai trăim, înseamnă că încă mai sunt drepţi pe lume…
Ce e ispita?... Când cade omul în ispită, din ignoranţă şi când din falsă înţelepciune? Sfânta Scriptură cuprinde toate formele de ispită şi cădere în păcat, dar fără de care, omul ar fi rămas sărăcit de duh sfânt şi mai ales, fără nici o şansă la mântuire! Iată, bietul Iov… Probabil este apogeul răbdării şi încercărilor… Să fii bun şi să ai tot ce-ţi poţi dori în viaţă, iar pentru asta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi dintr-o dată să te trezeşti că pierzi avere, pierzi familie, pierzi sănătate, iar cu suflarea morţii în spate şi fără să-ţi găseşti vreo vină în trecutul tău care să justifice năpasta vieţii tale, să continui să te smereşti şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. În afara jertfei Mântuitorului, nu cred ca putem afla undeva o altă lecţie de smerenie la fel de puternică, să ne lămurească în privinţa celei mai eficiente arme împotriva diavolului: SMERENIA!
Smerenia!... Uneori ne trebuie o viaţă pentru a o dobândi, alteori e de-ajuns o clipă, precum tâlharul de pe cruce. Un singur mesager, dacă are Harul lui Dumnezeu, poate mântui o lume, pentru că reuşeşte să aşeze Cuvântul direct la inimă. Iona n-a înţeles că Dumnezeu tocmai pe asta se bizuia la el: sa fie mesager. Nici noi nu înţelegem când Dumnezeu orânduieşte lucrurile într-o formă care aparent ne bulversează sau ne mâhneşte profund. Abia mai târziu ne dumirim… Iona n-a vrut sa accepte acest rol. Dimpotrivă, a luat-o în direcţie opusă. La ce bun să-i mai anunţe, dacă Dumnezeu hotărâse deja ca atâta popor să piară? Şi iată o altă provocare… Dar pe cine provoca Iona? Pe Dumnezeu? Ce ironie tristă pentru el!... Aşa, după multe peripeţii, ajunge în pântecul întunecat al chitului, în mizerie, frig şi deznădejde, strigând: „Dumnezeule, din stricăciune, scoate-mă!”. Şi după trei zile de chin Dumnezeu se îndură de suferinţa lui şi porunceşte chitului să-l arunce pe uscat, nu departe de Ninive. Ajuns în cetate, le strigă bieţilor oameni: „Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi!” Apoi, profund îndurerat se retrage afară din cetate şi îşi improvizează o colibă sub cerul liber. În timp ce ninivitenii primesc vestea cu toată supunerea, în post şi căinţă de la boieri pana la robi, Dumnezeu face din prima noapte să crească o plantă umbroasă deasupra colibei lui Iona, şi tare mult se bucură acesta în ziua următoare de răcoarea ei. Dar în a doua noapte, Dumnezeu îi trimite un vierme şi-i roade rădăcina, iar Iona leşină în cealaltă zi sub arşiţa soarelui, dorindu-şi chiar moartea, pentru că deja nu mai înţelegea nici chinul şi nici rostul lui acolo. Abia în final, Dumnezeu îl lămureşte că dacă lui i se sfâşie sufletul doar fiindcă a rămas fără umbră, din cauza unei plante care a crescut de la sine, fără ca el să se ostenească în vreun fel, cu atât mai mult Dumnezeu ar suferi dacă ar da la pieire 120 000 de suflete cu dobitoacele lor. Acele 120 000 de suflete avuseseră nevoie de el, ca şi mesager, să se pocăiască şi să fie iertate. Plânsul lui, lamentarea aproape copilărească într-atât încât să-şi dorească moartea, erau fără de sens, fiindcă nimic nu fusese în zadar…

În prealabil postat de AlbertX

tâlharului de pe cruce i s-au iertat tâlhăriile si multor altora li s-au iertat multe alte păcate[/b]"

Mântuirea tâlharului de pe cruce este un exemplu relevant despre modul în care Hristos poate să mântuiască şi cât este El de gata să primească pe toţi care vin la El, în oricare situaţie s-ar afla ei. De remarcat faptul că nu faptele tâlharului l-au mântuit, ci credinţa şi pocăinţa sa, şi nu în ultimul rând, mila Domnului.

[AlbertX]

În prealabil postat de ovidiu b.

E doar o părere propie. Se poate?

Exact asa au justificat si caricaturistii ... observati asemanarea ?

În prealabil postat de ovidiu b.

Concluzia mea este alta: încet ajung să înţeleg durerea Yasminei.

Sa o lasam pe Yasmina cu durerile ei ... si sa ramanem noi la durerile noastre.

În prealabil postat de ovidiu b.

Mântuirea tâlharului de pe cruce este un exemplu relevant despre modul în care Hristos poate să mântuiască şi cât este El de gata să primească pe toţi care vin la El, în oricare situaţie s-ar afla ei.

Mai putin pe cei care au pacatuit impotriva Duhului Sfant, asta era contextul din care ati extras mesajul.

[iuliu46]

În prealabil postat de Inorogul

Exista vreo poveste in care Dumnezeu nu ucide, ci trimite ingeri ca sa (re)aduca la viata mii de oameni?

Exista o poveste in care Dumnezeu este ucis pentru a aduce viata tuturor celor care cred in el.

[AlbertX]

În prealabil postat de iuliu46

Exista o poveste in care Dumnezeu este ucis pentru a aduce viata tuturor celor care cred in el.

Foarte bine punctat ! Doar ca de atunci, nenumarati filosofi tot incearca sa ne demonstreze ca Dumnezeu a murit, alti sa ne demonstreze ca nici macar nu a existat iar altii sa ne demonstreze ca si daca Dumnezeu ar exista El este total diferit decat il percepe ortodoxia.

În prealabil postat de iuliu46

Exista o poveste in care Dumnezeu este ucis pentru a aduce viata tuturor celor care cred in el.

Sah mat. Ce frumos i-ai servit-o!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Aş completa cu ideea că fanaticii din discuţie nu ucid în numele Domnului, ci a profetului şi a dumnezeului lor.

Başca!....
(Ei îl consideră Dumnezeu. Aici e problema, veche, de când lumea...Eterna temă despre idol şi despre înşelare.)
Însă şi în ce-i priveşte pe creştinii care promovează un radicalism de tip zelotist, fanatic, miezul e acelaşi, mi se pare.
Doar că Justiţia trebuie să treacă mereu prin pilda Mielului, ca să nu fie dreptatea mai mare decât Iubirea. Aşa cred, aşa înţeleg, iertare!

În prealabil postat de AlbertX

Mai putin pe cei care au pacatuit impotriva Duhului Sfant, asta era contextul din care ati extras mesajul.

Mesajul avea cu totul o altă direcţie.