Transformarea de dupa pocainta

Sugerez o discutie prin mesaje private ca sa fie impacata toata lumea.

[Seraphim7]

Stiu ca cer niste trairi intime,dar vreau sa fiu convins ca exista pocainta adevarata.In Biserica ortodoxa monahismul ofera un Hristos real,o traire in har.Familia ortodoxa este in ruina.Nu cred ca Iisus a coborat pe pamant doar pentru a fi singuri.Ca tineri ne dezintegram in toxicitatea ce ne inunda sufletul peste tot.Vreau sa cred ca mantuirea se poate in doi.Nu discutam acum despre doctrina,istoricul sau orice alta sistematizare a cultelor.Vorbim despre traire.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Seraphim7

Familia ortodoxa este in ruina.

Dimpotrivă, în ruină sunt celelalte.
Din păcate, familiile ortodoxe sunt mai puţine decât par sau decât sunt declarate pompos, de faţadă.

P.S. Ce-ar putea urma după pocăinţă? Mă gândesc la pocăinţă ca la un proces, nu ca la un moment. Aşadar, mai degrabă e vorba despre ce se întâmplă în travaliul pocăinţei, de-a lungul anilor - probabil asta ai vrut să întrebi, nu-i aşa? În acest caz, ar fi multe de spus şi de fapt s-au mărturisit deja multe pe forum, important fiind mereu ca în viaţa credinciosului să se întâmple îmbunătăţiri concrete: de exemplu să nu mai trăieşti în curvie şi preacurvie, să te laşi de băute şi de alte droguri, să te spovedeşti, să te rogi şi să posteşti, să fii mai cumsecade cu semenii, să Îl pomeneşti pe Dumnezeu în toată vremea cu umilinţă, nădejde, dragoste, recunoştinţă, să fii prezent la slujbe în Biserică (adică nici să nu stai închis în biserica ta imaginară şi nici să nu stai de formă sau ca la vrăjitoare când te nimereşti la vreo slujbă), să citeşti Scriptura şi alte cărţi ziditoare de suflet, să participi la nevoile semenilor/fraţilor de credinţă purtînd după puteri poverile unii altora etc. Să ai o oareşce rânduială bună în viaţa ta.

[Seraphim7]

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.Ma refeream la transfigurarea interioara.Ce simti,nu cum te comporti.Si intrebarea vizeaza mai degraba crestinii neoprotestanti.Probabil din jena nu isi dezvaluie trairile,pentru ca imediat apar ultraortodocsii si ii jignesc.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Seraphim7

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.Ma refeream la transfigurarea interioara.Ce simti,nu cum te comporti..

O parere de rau, o mila si o iubire pentru toti oamenii de pe pamant, fie ei musulmani ucigasi, caricaturisti atei, ultraortodocsi sau fie ei ce or fi. Atata mila sa ai de ei incat sa plangi pentru fiecare si sa te rogi la Dumnezeu neincetat pentru ei ca sa poata si ei sa cunoasca iubirea lui Hristos. Asta simti.
De simti altceva nu esti decat un inselat in simturile tale si o dovada clara ca nu te afli pe calea ce te duce la iubirea desavarsita data de Dumnezeu.

"Semenii mei imi pun problemele cele mai complicate; intalnirile lor cu mine produc imprejurari mereu noi iar eu trebuie sa vad in acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adreseaza pentru a face sa sporeasca iubirea. Raspunzand acestor chemari eu accept un dialog mereu nou intre Dumnezeu si mine.
Punand, in toate situatiile in care ne aflam gandul despre aproapele meu in legatura cu Dumnezeu, eu ii raspund lui Dumnezeu nu numai multumindu-i pentru faptul ca mi l-a dat pe acest seaman pentru cresterea mea duhovniceasca, dar de asemenea si cerandu-i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale aproapelui meu, nu numai pentru sporirea mea dar si pentru sporirea sa duhovniceasca.

Numai in chemarea pe care ti-o adreseaza celalalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenta, Dumnezeu Insusi te intalneste intr-un mod mai evident, iar in raspunsul tau la aceasta chemare cu deplina durere a inimii tale se manifesta sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsa nu numai asupra celuilalt dar si asupra ta." Par. Dumitru Staniloaie - Rugaciunea lui IIsus si experienta Duhului Sfant

Transfigurarea interioara adusa de Har te conduce la a avea mintea mereu la Dumnezeu si la aproapele si te umple de iubirea lui Hristos.

Am raspuns desi vad ca asteptati raspuns de la neoprotestanti, insa ma gandesc ca e benefic sa aveti si un raspuns de la un ortodox.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Seraphim7

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.

Iarăşi sunt silit, îmi pare rău de situaţie, să nu fiu de acord: să posteşti, să citeşti Biblia şi să mergi la biserică nu e creştinism formal, ci e însăşi viaţa de credinţă. Doar din aceste practici (rugăciunea, postul, meditaţia etc.) vor veni şi transformările /îmbunătăţirile sufleteşti autentice. Aceasta este calea vieţii în Biserică, aceasta este pocăinţa, ca proces de îmbunătăţire a omului întru Hristos. Sau ca transfigurare, cum spuneai, prin Duhul.

[Seraphim7]

Dobrin si Ioan cezar...Raspunsurile voastre sunt pe masura asteptarilor mele.Recunosc ca credinta mea este slaba acum.Caut raspunsuri de peste tot.Sunt pacatos si dezamagit de ortodoxie,crestinism,Dumnezeu,dar vreau sa cred ca pot merge mai departe,intarindu-ma cu marturiile voastre si nu numai.Doar eu sunt de vina pentru ca....Sunt prea slab.Renunt la lupta,renunt la credinta,ma reazim doar de bucuriile iluzorii ale lumii si inovatiile rationale ale omului asupra lui Dumnezeu.Vreau sa ma primieasca iar Iisus ,dar inca ma tine la usa.

[Ioan_Cezar]

Vezi tu, cred că treptat vom fi ca Tom şi Jerry, ne vom împotrivi permanent...:)
Păi, tu zici că Hristos te ţine la uşă. După opinia mea, tocmai acest gând are darul să te ţină la uşă.
Cred că mai degrabă ne e folositor să cugetăm taman invers: noi Îl ţinem la uşă pe Hristos. Cum adică? Păi, simplu: refuzăm să dăm curs Învăţăturii şi Energiei Lui, adică păstrăm în camera minţii noastre orice alţi oaspeţi (diverse filosofii, diverse tipare de gândire şi simţire, diverse motive, simţăminte, dorinţe etc.) dar pe cele care vin de la Hristos le ţinem deocamdată pe lista de aşteptare. Astfel, noi nu Îl primim, nu Îi acceptăm Duhul, Învăţătura. Deschidem uşa cugetului către orice duh, dar nu Duhului.

Unii oameni (ferice de ei!) au simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Ei cred (şi trăiesc aceasta) că Dumnezeu este pretutindeni (şi aşa se şi roagă: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti..."), chiar aici aproape de mine, aproape de tine şi chiar înlăuntrul nostru, în taina persoanei noastre, a fiecăruia. Mintea noastră, însă, adeseori ne ţine sufletul ca într-o temniţă (cineva se exprima inspirat chiar aşa, zicînd: "puşcărie de sinapse" pentru obişnuita noastră minte lumească, iar psalmistul strigă "scoate din temniţă, Doamne, sufletul meu"). Şi prin pereţii acestei temniţe noi nu voim să treacă altceva decât duhurile acestei lumi efemere, deşarte, pieritoare. În acest caz, spune şi tu: ne ţine Hristos la uşă? Ori, mai degrabă, noi refuzăm să Îi deschidem uşa sufletului nostru.

Nu e indiferent ce conţinuturi "rumegă" mintea noastră. Ce idei, ce simţăminte, ce imagini, ce atmosferă. Una e să primeşti (şi să primeneşti) în minte cuvintele unei rugăciuni, alta e să "rumegi" un banc sau o socoteală de afaceri.
De aceea îţi spuneam că, deja, când noi începem să ne rugăm, când citim un verset din Scriptură şi ne simţim atinşi şi începem să medităm, să întregim înţelesul şi cu alte versete - deja Îl primim pe Hristos şi începe în noi lucrarea Duhului. La fel, când la slujbă lăsăm alte gânduri la uşa conştiinţei iar atenţia o dedicăm în întregime rugăciunilor, cântărilor, întregii atmosfere din lăcaş, atunci se cheamă că am deschis uşa lui Hristos. Primim energia Lui, primim harul, primim ceea ce sufletul nostru (hărăzit să fie mireasă a Domnului) năzuieşte cel mai mult să aibă: împărtăşirea de Hristos, Care ni Se oferă manifestat în miezul cântărilor, rugăciunii etc. Cu atât mai mult în Sfânta Împărtăşanie. Bună-voinţa noastră de a participa sufleteşte la aceste manifestări ale Lui înseamnă că am deschis uşa.

În final, aş vrea să extind opinia mea cu o afirmaţie ce poate părea exagerată sau chiar nepotrivită. O fi, eu îţi spun ce cred. Când Domnul ne vorbeşte despre ochi, acela ce poate fi murdar/întunecat şi ne îndeamnă să îl scoatem, găsim aici o învăţătură foarte preţioasă referitoare la conştiinţa noastră, la "ochiul minţii", la paza gândurilor şi, mai exact, la focarul minţii care este atenţia. În raport cu câmpul mai larg al conştiinţei (care pe la periferie poate fi insuficient de clară), atenţia este centrul de maximă claritate al conştiinţei, centrul de lumină. E ca şi cum ar fi un ochi. Organul părtăşiei noastre cu lumina, prin care de fapt şi cunoaştem.
Ei bine, ochiul acesta poate să nu fie curat, adică, înţeleg eu, în conştiinţa noastră să fie amestecate şi gânduri, amintiri, imagini, senzaţii care nu ne fac bine, nu ne ţin în unitate cu Dumnezeu, ne scot din har şi ne duc în rătăcire, ne îndepărtează de drumul şi menirea naostră. În acest caz, Domnul spunem să scoatem ochiul, adică, înţeleg eu, să nu mai privim unde nu ne e de folos, să fim ca orbul faţă de acele false lumini care sunt gânduri dăunătoare etc. A scoate, cu sensul de a îndepărta o astfel de cugetare, o astfel de atenţie. Şi să ne recentrăm atenţia (ochiul minţii) pe ceea ce merită să trăim, adică pe tot ce ne învaţă Hristos. Iată deci ce este o viaţă de credinţă, iar nu formalism, cum îţi părea. Formalism sunt, da, toate celelalte, care se dau drept adevăruri.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Seraphim7

Dobrin si Ioan cezar...Raspunsurile voastre sunt pe masura asteptarilor mele.Recunosc ca credinta mea este slaba acum.Caut raspunsuri de peste tot.Sunt pacatos si dezamagit de ortodoxie,crestinism,Dumnezeu,dar vreau sa cred ca pot merge mai departe,intarindu-ma cu marturiile voastre si nu numai.Doar eu sunt de vina pentru ca....Sunt prea slab.Renunt la lupta,renunt la credinta,ma reazim doar de bucuriile iluzorii ale lumii si inovatiile rationale ale omului asupra lui Dumnezeu.Vreau sa ma primieasca iar Iisus ,dar inca ma tine la usa.

Toata lumea este pacatoasa. Toti purtam pacate. Si logic ar fi sa fim dezamagiti de noi insine nu de Dumnezeu. Cum sa fi dezamagit de Dumnezeu cand noi suntem , ca si stare sufleteasca, rezultatul propriilor noastre dorinte si alegeri? Noi, cu ratiunea noastra, decidem in fiecare clipa, decidem ce gandim si cum gandim, ce facem si cum facem.

Oamenii astazi, cad in mari greseli pentru ca nu sunt invatati sa fie atenti la propriile ganduri si judecati. Orice gand il ia in seama si si-l insuseste fara sa il analizeze daca este un gand bun sau nu. Mai grav este ca de foarte multe ori nici macar nu isi da seama cand un gand este inutil. Sta ceasuri, omul, si deapana ganduri desarte. Si apoi cade in dezamagiri si deznadejdi. Asta este lipsa rugaciunii, lipsa gandului la Dumnezeu.

O alta cauza a caderii este si influenta nefasta a societatii din ce in ce mai secularizate. Omul este atat de slab incat la vederea pacatului celorlalti , el insusi cade in pacat, smintindu-se. Singura cale de a sta neclintit in credinta este rugaciunea. Oamenii astazi nu se mai roaga. Nu se mai roaga din suflet, cu convingerea ca Dumnezeu il vede si il aude.

Iata ce spune acelasi parinte Dumitr Staniloaie in cartea sa Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant:

"Nevoia de rugaciune a omului credincios este in afara de orice indoiala. Cu cat este mai puternica credinta, cu atat este mai puternica si nevoia sa de rugaciune. Pe de alta parte, credinta unei persoane este sustinuta de credinta altor persoane. In aceasta apare importanta Liturghiei si a fiecarui cult public.
Dar in societatea de astazi constatam o slabire a credintei. Prin urmare si un fel de indiferenta fata de rugaciune. Poate ca notiunea de societate secularizata nu indica o societate total necredincioasa, ci o societate in care majoritatea mnembrilor nu mai practica rugaciunea decat foarte rar, in momente exceptionale.
Pentru cel care doreste sa-si mentina vigoarea credintei prin rugaciune se pune deci astazi o dubla problema: aceea de a-si apara credinta impotriva influentei nefaste a unui mediu slabit in credinta si aceea de a apara practica rugaciunii in cadrul unei societati care a pierdut in mare parte uzul rugaciunii.
Astazi omul credincios trebuie sa caute intr-o mare masura , el insusi motivatii care sa ii poata sustine credinta si propria sa practica a rugaciunii. Si tocmai aceasta ar putea face credinta sa mai profunda si rugaciunea sa mai fierbinte, dat fiind ca, intr-o mare masura, ele nu mai sunt sustinute de mediul social.
Prin urmare, omul care reuseste sa isi intareasca credinta si rugaciunea prin motivatii personale, reflectate, poate deveni el insusi un focar pentru intarirea credintei si innoirea rugaciunii in mediul sau social. Prin aceasta, el poate ajuta societatea sa iasa din viata superficiala, saturata de plictiseala, care este cauza slabirii credintei si a rugaciunii."

Iti recomand sa citesti aceasta carte, incearca sa o gasesti, ca te va ajuta foarte mult in neintelegerile tale.

[Doriana]

În prealabil postat de Seraphim7

Nu ma refeream la generalizari:sa postesti,sa citesti Biblia,sa mergi la biserica etc..Asta e crestinismul formal.Ma refeream la transfigurarea interioara.Ce simti,nu cum te comporti.Si intrebarea vizeaza mai degraba crestinii neoprotestanti.Probabil din jena nu isi dezvaluie trairile,pentru ca imediat apar ultraortodocsii si ii jignesc.

Nu este vorba de trairile crestinilor dintr-un anume cult ci de trairea cu Hristos. In orice cult sunt crestini transformati de intalnirea cu El si crestini care vorbesc din auzite; plus cei pe care nici nu ii intereseaza aspectul. Cele din urma categorii sunt responsabile in general cu pietrele, dar au si pietrele rostul lor.

Intalnirea cu Hristos transforma deoarece deschide o viziune noua. E ca si cum ai intelege in sfarsit cum gandeste Dumnezeu (cel putin in cazul tau), ca si cum ai privi de sus "the big picture". Esti in sfarsit impacat cu tine si cu Dumnezeu si hotarasti sa asculti orice ar spune si sa Il urmezi oriunde va merge. Esti implinit pentru ca in sfarsit ai gasit ce ai cautat si intri in odihna de care spune in Evrei 4, caci vei uita de oboseala pricinuita de pacatul atat de greu de purtat, pe care l-ai lasat la picioarele crucii Lui. Esti ca o apa linistita, plin de pace si bucurie in Duhul Sfant. Inima este atinsa si ea cu o dulce pocainta, cu nepretuita mangaiere de a fi alaturi de Hristos, de a-L simti langa tine, de a-i vorbi deschis, stiind ca asculta si ca nu te judeca, ci te intelege. De acum stii ca nu mai esti singur, ca Dumnezeu are privirea indreptata asupra ta ca sa-ti faca bine, stii ce vei face maine si ce drum vei apuca, deoarece El ti l-a aratat. Este atingerea unei tinte de mult cautate si in acelasi timp inceputul unui drum cu mult mai frumos si maret; este intalnirea cu Adevarul.