Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Acelaşi frate mi-a spus altădată: „Odată am fost cuprins de râvna pentru viaţa ascetică şi mă gândeam să mă sui la Sfântul Iacov pentru câteva zile. Mintea mea nu se mai îndeletnicea cu nimic altceva decât cu acest gând. Dar, după cum se va vedea, Sfântului Ioan Botezătorul nu-i era pe plac una ca aceasta. Aşa se face că într-o noapte, pe când dormeam, m-am aflat deodată într-o cameră mare. La o oarecare depărtare de mine am văzut şezând nişte oameni. Atunci unul dintre ei s-a ridicat, a venit unde eram eu şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus: – Nu la Sfântul Iacov! Nu! Este bine să rămâi la ascultarea pe care o ai.
– Ce să fac la această ascultare, de vreme ce nu mă pricep deloc? am întrebat eu.
– Te vei specializa..., mi-a spus acela din nou.
Peste puţin timp m-am trezit şi cugetam la acest vis sau vedenie sau ce-o fi fost ea, căci nu ştiu cum s-o numesc. Mă gândeam la înfăţişarea şi la mărimea gigantică pe care o avea acel om şi mă întrebam: „Cine să fie acesta? Şi cum de mi-a spus «Te vei specializa»?”
A doua zi la Liturghie, pe când stăteam în Paraclisul Maicii Domnului, am privit spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi m-am încredinţat că cel care îmi vorbise în vedenie a fost chiar cel care era pictat în această icoană. Atunci mi-am adus aminte şi de răspunsul părintelui meu duhovnic, ieromonahul Dositei, care, în anul 1934, când m-am spovedit şi i-am spus că mult doresc ca cealaltă vreme a vieţii mele să trăiesc ca un sihastru, mi-a spus: „Dacă va fi voia Sfântului Ioan Botezătorul, va fi şi asta”. Şi m-a lăsat astfel, fără să mai adauge nici un cuvânt.
Atunci mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul nu-ţi încuviinţează această dorinţă, linişteşte-te, călugăre, şi nu mai ţine morţiş să se facă voia ta. Smereşte-te şi îndeplineşte-ţi cu acrivie şi cu dragoste ascultarea, mulţumind Sfântului Înaintemergător care, ca Prooroc, cunoaşte mai bine folosul sufletului tău şi se îngrijeşte pentru mântuirea ta”.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 128-129)

[cristiboss56]

La 18 februarie 1940, într-o zi de sâmbătă, au revenit în mănăstire cu vaporaşul bătrânii Visarion şi Grigorie de la Nikitis (Halkidikis), care au fost trimişi de către Sinaxa mănăstirii să aducă untdelemn în locul datoriilor pe care Dimitrie Kamburis şi alţii le aveau faţă de mănăstire. Însă, în loc de untdelemn, au adus Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, ce fusese la biserica metocului nostru din Vozina. Aceasta icoană, de cincisprezece ani de când am părăsit metocul, a fost luată de sus-numitul Kamburis şi se afla în casa lui din Nikitis.
Toţi ai casei aveau mare evlavie la această icoană, deoarece evlavioasa soţie a lui Dimitrie, Verginia, a dobândit copii după ce s-a rugat înaintea ei, pentru că până atunci, vreme de mulţi ani, îi mureau pruncii atunci când îi năştea.
Fiindcă mănăstirea noastră pierduse orice nădejde de a mai organiza şi de a mai pune în funcţiune metocul de acolo, a hotărât ca bătrânii pe care i-am amintit mai sus să meargă ca să aducă negreşit icoana înapoi.
Dar să-l ascultăm pe Bătrânul Visarion, care mi-a istorisit întocmai tot ce s-a întâmplat:
– Ştii, fratele meu, câtă dragoste şi evlavie aveam la această icoană şi de câte ori m-am certat cu bătrânii ca s-o luăm din acea casă mirenească. Şi îi mulţumesc Sfântului Ioan că, în cele din urmă, a făcut să fie auzite cuvintele mele.
– Ştiu asta şi fără să-mi spui, dar cred că altceva ai vrut să-mi zici. Ce ţi s-a întâmplat?
– Aa, da! Ascultă-mă, fratele meu. Îţi aduci aminte că de aici, de la mănăstire, am plecat într-o vineri după-amiaza. Era ziua de 10 februarie, anul 1940. Am trecut cu vaporaşul pe la Monoxilitis, am mers la Develikia (metoc în Halkidikis), i-am văzut acolo pe tăietorii de lemne, apoi ne-am îndreptat spre Panaghia, adică spre Sfântul Nicolae. Toată ziua a plouat mărunt şi a fost foarte frig. Am ajuns la Panaghia (sat în Halkidikis) seara târziu şi, până să ajungem în Nikitis, la casa lui Dimitrie Kamburis, trecuse de ora unu noaptea. Ah, fratele meu, frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor. M-a cuprins un tremur şi au început să-mi clănţăne dinţii. Dumnezeul meu, păzeşte-mă! Pe lângă toate aceasta, a dat peste mine şi o diaree, încât nu apucam să ajung la closet. Ajunsesem până la deznădejde. Deodată mi-am adus aminte de icoana Sfântului nostru. Atunci i-am întrebat pe cei din casă:
– Unde îl aveţi pe Sfântul Ioan Botezătorul? Vreau să mă închin înaintea icoanei lui.
M-au dus înaintea camerei unde se afla icoana şi m-au lăsat acolo. Atunci eu am intrat şi, căzând în genunchi înaintea ei, i-am spus cu lacrimi: „Sfinte Ioane Botezătorule, mântuieşte-mă!” Şi, o, minune, fratele meu – mare este harul lui!, – îndată mi-a încetat durerea şi diareea şi m-am făcut cu desăvârşire bine. După ce am sărutat de multe ori sfânta icoana şi i-am mulţumit Sfântului din tot sufletul, m-am întors la ceilalţi. Când m-au văzut, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Sfântul Ioan. La început n-au crezut că m-am vindecat şi m-au întrebat:
– Ei, Părinte Visarioane, te-ai făcut bine? Chiar te-ai făcut sănătos?
– Da, le-am spus. Nu vedeţi că acum sunt bine?
Atunci când a venit ceasul să plecăm, fratele meu, şi am mers să iau icoană, ce să-ţi spun, părinte Lazăre? Nu simţeam ca icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai. Ai fi spus că se săturase sărmana să mai stea acolo închisă, căci atunci când m-am apropiat s-o iau, mi s-a părut că ea singură a venit la mine.
Şi spunându-mi acestea, Bătrânul Visarion a izbucnit în plâns. Apoi a continuat:
– Celor din casă le-a venit foarte greu să se despartă de ea şi mă rugau să le las icoana, dar puteam să-i ascult? Atunci le-am spus: „Avem poruncă de la mănăstire să luăm icoană, altfel nu ne putem întoarce. Astfel a poruncit Sinaxa, de aceea vă rugam să nu ne mai mâhniţi cu rugăminţile”. Şi astfel, văzând că n-au încotro, s-au potolit.
(Astăzi, această icoană se află în iconofilakionul recent construit, în care se afla şi paraclisul închinat Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Aghioritul. Menţionăm că Sfânta noastră Mănăstire deţine încă două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Botezătorul. Una, datând din secolul al XV-lea, se află în proschinitarul din spatele stranii arhiereşti și s-a izbăvit in chip minunat din focul care a prefăcut în cenuşă catapeteasma. Uneori răspândeşte bună mireasmă. Cealaltă icoană este din secolul al XVI-lea, aparţine Şcolii Cretane şi se află în proschinitarul de sub arhondaric).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 110-114)

[cristiboss56]

Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

[sophia]

Atentie cu povestirile pe care le citati.
Ultima (cu batranul Antim) mi-a placut foarte mult.
In schimb cea de dinainte, fiind probabil rupta dintr-un context, m-a pus pe ganduri si nu mi-a placut.
Eu nu stiu lucrarea si povestirea rupta de acolo, fara explicatii, fara cunoasterea situatiei, nu este in regula.

1. Cine erau aceia care aveau datorii fata de manastiri? Manastiri ortodoxe aveau datornici?
2. Cum sa se duca un monah acolo sa execute silit si mai ales sa le ia icoana din casa? S-ar putea (nu e clar) sa fie modul in care aceasta familie a ajuns in posesia icoanei. Dar noi, de aici, nu stim.
Scrie insa ce mult tineau la ea si ca le facea bine. Pentru asta nu e bine sa iei icoana de la un om, ci dimpotriva. Si chiar o manastire face asa?
Nu-mi place. Nu, nu, nu se face asa.

Mie acum un an mi s-a furat un port-card. N-aveam lucruri de valoare in el, doar o mica suma de bani. Erau mai mult lucruri de suflet dupa care plang si azi: niste iconite dragi mie si poze fosrte personale si dragi.
Pana la urma insa m-am gandit ca poate acele iconite hotului i-or face bine, i-or ajuta cumva. Poate ca Dumnezeu special a facut asa. Nu stiu.
O vreme m-am rugat sa ia banii si sa arunce port-cardul sa-l gaseasca cineva care sa mi-l inapoieze mie. Cam asa se intampla adeseori.
Nu s-a intamplat, sau nu s-a gasit...
Dupa o vreme am incetat sa ma rog asa si am zis ca iconitele mele poate vor face bine dupa voia lui Dumnezeu. Poate il vor schimba pe hot.

Deci atentie ce postam.

[cristiboss56]

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:
– Pe Cinstitul Înaintemergător, care este pictat cu chipul aspru pe icoana din proschinitarul ce se afla lângă coloana din dreapta din biserică, cu siguranţă că îl ştii. Ori de câte ori îi vorbesc şi îl privesc în față mi se pare că este viu şi mă simt ca un copil care vorbeşte cu tatăl său.
Atunci când pentru prima oară am citit Acatistul Cinstitului Înaintemergător la Pavecerniţa Mare de luni seara– era Postul Mare şi, ca de obicei, Pavecerniţa cu Acatistul Sfântului se citeşte în biserică înaintea acestei icoane – şi, aşa cum stăteam, cu multă evlavie şi dragoste, căci se cuvine să avem multă recunoştinţă şi dragoste faţă de preaslăvitul nostru ocrotitor, când am ajuns, fratele meu, la: „Purtătorule de lumină şi dumnezeiescule Ioane Proorocule, cu înfricoşătoarele şi luminatele tale minuni, luminează şi străluceşte inima noastră...” – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule şi Ocrotitorul meu! – am simţit o bucurie mai presus de fire în inima mea şi mi s-a părut că am fost ridicat de pe pământ cu tot cu trup, umplându-mă totodată de o nespusă bucurie şi veselie.
Şi părintele, continuând, mi-a spus:
– De câţiva ani îl tot rugam pe Cinstitul Înaintemergător pentru o problemă de natură duhovnicească, dar nu primisem încă niciun răspuns. Într-o zi, în timp ce sărutam sfânta sa icoană, l-am rugat cu mai multă credinţă, mâhnit şi nemulţumit fiind de tăcerea sa. Pe când mă depărtam de această sfântă icoană, am auzit un glas în cugetul meu, care mi-a dat răspunsul pentru problema pentru care mă rugasem şi m-a mângâiat din belşug. Aşadar, am mulţumit cu căldură Ocrotitorului meu şi m-am liniştit în această privinţă. (După mărturia unui contemporan al monahului care a fost întrebat despre acest fapt, se pare că monahul despre care e vorba este însuşi părintele Lazăr. Problema care îl preocupa ţinea de dorinţa sa de a se linişti în pustie, aşa cum el însuşi mărturisise într-una din convorbirile lor. Iar glasul pe care l-a auzit i-a spus: „Mergi jos, în paraclisul Sfinţilor Fără de Arginţi şi linişteşte-te acolo!”. Acest paraclis se afla cu un nivel mai jos de biserica mare, în partea de vest, şi este destul de izolat de zgomote).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 150-151)

[cristiboss56]

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.
Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.
- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.
Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?
Iar gruzinul nostru i-a zis:
- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.
Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.
Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»".
Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...
S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.
În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!".
Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.
Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.
Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.
Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!".
Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.
Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.
(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

[tabitha]

Mărturia lui Ioan Hrisopulos, arhitect din Alexandropolis : „Sunt căsătorit cu Evantia Siondopulos şi avem trei copii. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu Hristu avea vârsta de trei ani, obişnuia, văzând o pe mama lui, că tămâiază casa, să o urmeze şi să tămâieze şi el, chipurile, cu jucăria lui de lemn care semăna cu o cădelniţă. Tămâia toată casa spunând „Doamne miluieşte”.
Într o zi, în timp ce tămâia după obiceiul său cu jucăria, a uitat să tămâieze şi colţul salonului unde se afla televizorul. Soţia mea a observat acest lucru şi l-a întrebat de ce nu tămâiază şi salonul. Hristu a răspuns cu o simplitate desăvârşită că acel străin care stă pe televizor nu-i îngăduie să tămâieze acolo.
− Dar care străin, Hristu? l a întrebat mama.
− Uite, acesta care stă pe televizor. Nu-l vezi?
Hristu, cu ochii curaţi ai sufletului său, îl vedea pe diavolul aşezat pe televizor şi pe care, desigur, îl deranja tămâia lui Hristos.
După discuţia cu duhovnicul meu despre întâmplarea de mai sus, am scos televizorul din casă”.

Fragment din cartea "Asceți în lume" – Editura Evanghelismos

[Yasmina]

O intamplare cu micutul Aliosa.

"El a fost botezat la 3 ani si jumatate si a fost foarte incantat la gandul ca are de acum un Inger-pazitor.De aceea,o presa mereu pe mama lui cu intrebari:
-Mama,cu Ingerul se poate vorbi?
-Se poate.
-Mama,dar te poti juca cu Ingerul?
-Nu stiu.
-Mama,unde este acum Ingerul meu,prieten?Hai te rog,arata-mi!
In acel moment mama scotea din cuptor placintele si,frigandu-se cu tava,a spus intr-un moment de suparare:
-Iata cum s-a legat scaiul de mine:"Arata-mi,arata-mi!"Cere de la Domnul,El poate orice!Eu ce pot sa-ti arat?
Aliosa a stat in tacere in fata icoanelor si a alergat in livada la joaca.Spre amiaza s-a intors cu o noutate:
-La mine a venit un nene cu aripi.
-Ce fel de nene cu aripi?s-a mirat tatal.
-Unul bun,ne-am jucat si am vorbit.
-Despre ce?
-Nenea,ii spun,esti atat de inalt,mai mare decat acoperisul.Da-mi,te rog,marul din copac,caci tatal meu nu poate sa ajunga.Si el mi l-a dat ,iata-l!
Aliosa a pus pe masa un mar rosu si mare care le era cunoscut tuturor.In livada nu mai erau de mult mere,dar toata toamna,in varful copacului batran,mai inalt decat casa,se vedea acest mar rumen si Aliosa ii ruga pe toti sa I-l dea.
Tata s-a urcat pe scara si n-a ajuns.Mama a incercat sa-l doboare cu un bat,dar n-a reusit.Iar nenea cel bun cu aripi a venit si I-a dat copilului marul.
La copii lucrurile decurg cu simplitate.Dupa curatia inimii ei pot vedea si Ingeri,caci sufletul inca nu este schilodit de rautate."

extras din romanul"Ziua Sfantului Arhanghel Mihail"de Nina Pavlova 2014
Editura Egumenita
traducere din limba rusa,Diana Gutu